Comunicarea președintelui Barbicane
La 5 octombrie, orele opt seara, o mulțime compactă se înghesuia în saloanele Gun-Clubului din Union-Square nr. 21. Toți membrii clubului care locuiau în Baltimore se prezentară la invitația președintelui lor. În ce privește membrii corespondenți, expresurile îi debarcau cu sutele pe străzile orașului și, oricât de mare era sala ședințelor, această lume de savanți nu-și putu găsi loc; de aceea se revărsa în sălile învecinate, în fundul culoarelor, până-n mijlocul curților exterioare; acolo se întâlneau cu ceilalți cetățeni care se înghesuiau în fața porților, fiecare încercând să ajungă în primele rânduri, toți avizi de a cunoaște importanta comunicare a președintelui Barbicane, împingându-se, înghiontindu-se, strivindu-se, cu acea libertate de acțiune specifică maselor crescute în ideile self government-ului[8].
În seara aceea, un străin care s-ar fi aflat în Baltimore n-ar fi reușit, nici cu prețul aurului, să pătrundă în marea sală; aceasta era exclusiv rezervată membrilor locali sau corespondenți; nimeni altul nu putea să capete un loc și notabilitățile orașului, magistrații consiliului selectmenilor[9] trebuiră să se amestece în mulțimea pe care o administrau, pentru a prinde din zbor noutățile din interior.
Totuși, imensa sală oferea privitorilor un spectacol curios. Vasta încăpere era grozav de potrivită pentru destinația sa. Înalte coloane formate din tunuri suprapuse, cărora mortiere solide le serveau de temelii, susțineau delicatele armături ale bolții, veritabile dantele de fontă executate cu priboiul. Panoplii cu puști, flinte, archebuze, carabine, toate armele de foc vechi sau moderne se înșirau pe pereți în combinații pitorești.
Gazul țâșnea cu o flacără puternică din mii de revolvere așezate în formă de lustre, în timp ce sfeșnice din pistoale și candelabre făcute din puști, unite în mănunchi, completau această splendidă iluminare. Modelele de tunuri, eșantioanele de bronz, țintele ciuruite de lovituri, plăcile sparte de forța ghiulelelor Gun-Clubului, garniturile de împingătoare și perii de tun, șiragurile de bombe, colierele de proiectile, ghirlandele de obuze, într-un cuvânt, toate instrumentele artileriei surprindeau ochiul prin uimitoarea lor dispunere și te făceau să te gândești că adevărata lor destinație era mai mult decorativă decât ucigătoare.
La loc de onoare se vedea, adăpostită într-o splendidă vitrină, o bucată de chiulasă spartă și răsucită sub presiunea prafului de pușcă, prețioasă relicvă a mortierului lui J. T. Maston.
În fundul sălii, președintele, asistat de patru secretari, era așezat pe o largă estradă. Jilțul său, înălțat pe un afet sculptat, închipuia, în ansamblul său, formele puternice ale unui mortier de 32 de degete; el era fixat sub un unghi de 90° și suspendat pe pivoturi mobile, în așa fel că președintele putea să-i imprime, ca la rocking-chairs[10], un balans foarte agreabil, în timpul marilor călduri. Pe birou, vastă placă din tablă susținută de 6 tunuri din cele folosite în marină, se vedea o călimară de un gust rafinat, făcută dintr-o ghiulea frumos cizelată, și un clopoțel cu detunătură, care pocnea la nevoie ca un revolver. În timpul discuțiilor vehemente, clopoțelul, de un gen cu totul deosebit, abia dacă reușea să acopere vocea acestei legiuni de artileriști surescitați.
În fața biroului, bănci așezate în zig-zag, ca tranșeele unei fortificații, formau o succesiune de bastioane și curtine unde luau loc toți membrii Gun-Clubului, și-n acea seară se putea zice că „lumea se afla pe metereze”. Președintele era suficient de cunoscut pentru a se ști că nu-și deranja colegii fără un motiv de cea mai mare gravitate.
Impey Barbicane era un om de patruzeci de ani, calm, rece, auster, un spirit cât se poate de serios și concentrat; precis ca un cronometru, cu un temperament gata de orice încercare și o fire intransigentă; prea puțin cavaleresc și totuși aventuros, dar intervenind cu idei practice chiar și în întreprinderile sale cele mai îndrăznețe; om aparținând prin excelență Noii Anglii, tipul nordistului colonizator, descendentul acelor Capete Rotunde – atât de nefaști pentru Stuarți – și dușmanul implacabil al gentilomilor din Sud, acești vechi cavaleri ai patriei mamă. Într-un cuvânt, un yankeu dintr-o bucată.
Barbicane făcuse o mare avere din comerțul cu lemne; fiind numit comandant de artilerie în timpul războiului, el s-a arătat inventiv, cutezător în ideile sale, a contribuit din toată puterea la progresele acestei arme și a dat lucrărilor experimentale un incomparabil elan.
Era de statură mijlocie, având, printr-o rară excepție a Gun-Clubului, toate membrele intacte. Trăsăturile sale puternice păreau trase cu echerul și cu rigla, și dacă e adevărat că pentru a ghici instinctele unui om se cere să te uiți la el din profil, Barbicane, privit astfel, oferea indiciile cele mai sigure ale energiei, curajului și sângelui rece. În acest moment el stătea nemișcat în fotoliul său, mut, cufundat în gânduri, cu privirea interiorizată, adăpostită sub pălăria sa înaltă – cilindrul de mătase neagră care pare înșurubat pe capetele americanilor.
Colegii săi discutau gălăgioși în jurul lui, fără să-l distragă; întrebau, se lansau pe tărâmul presupunerilor, își examinau președintele și încercau zadarnic să descifreze pe chipul lui impasibil răspunsul la întrebarea care-i frământa.
Când orologiul cu explozie al marii săli bătu ora opt, Barbicane, ca împins de un resort, se ridică brusc în picioare; în sală se făcu liniște generală, și oratorul, cu un ton puțin retoric, luă cuvântul în acești termeni:
— Bravi colegi, de prea multă vreme, o pace nerodnică i-a silit pe membrii Gun-Clubului să vegeteze într-o regretabilă inactivitate. După o perioadă de câțiva ani, atât de plină de incidente, a trebuit să părăsim lucrările noastre și să ne oprim în plin progres. Nu mă tem să spun cu voce tare că orice război care ne va pune din nou armele în mână va fi binevenit.
— Da, războiul! strigă nestăpânitul J. T. Maston.
— Ascultați, nu întrerupeți! se ripostă din toate părțile.
— Dar războiul, urmă Barbicane, războiul este imposibil în împrejurările actuale, și, oricât ar spera onorabilul coleg care m-a întrerupt, mulți ani se vor scurge înainte ca tunurile noastre să bubuie pe câmpul de bătălie. Trebuie deci să luăm o hotărâre și să căutăm o altă hrană pentru nevoia de activitate care ne devoră.
Adunarea simți că președintele său aborda punctul delicat. Ea își spori atenția.
— De câteva luni, bravii mei colegi, reluă Barbicane, mă întreb dacă, menținându-ne în specialitatea noastră, n-am putea întreprinde o mare experiență demnă de secolul al XIX-lea și dacă progresele balisticii nu ne-ar permite s-o ducem la bun sfârșit. Am cercetat, deci, am muncit, am calculat, și din studiile mele a rezultat convingerea că trebuie să reușim într-o acțiune care ar părea cu neputință de realizat într-altă țară. Acest proiect, îndelung elaborat, constituie obiectul comunicării mele; el este demn de voi, demn de trecutul Gun-Clubului și e cu neputință să nu facă zgomot în întreaga lume!
— Mult zgomot? strigă un artilerist pasionat.
— Mult zgomot în adevăratul sens al cuvântului, răspunse Barbicane.
— Nu întrerupeți! repetară mai multe voci.
— Vă rog, deci, bravi colegi, reluă președintele, să-mi acordați toată atenția voastră.
Un freamăt străbătu adunarea. Barbicane, înfundându-și cu un gest rapid pălăria în cap, își continuă discursul cu o voce calmă:
— Nu există nimeni printre voi, bravi colegi, care să nu fi văzut Luna, sau cel puțin să nu fi auzit vorbindu-se despre ea. Nu vă mirați dacă vă rețin aici pentru a vă vorbi despre astrul nopților. Ne este hărăzit, poate, să fim Columbii acestei lumi necunoscute. Înțelegeți-mă, sprijiniți-mă cu toată puterea voastră și vă voi conduce la cucerirea ei, iar numele său se va alătura celor treizeci și șase de state care formează această mare țară a Uniunii!
— Ura pentru Lună! strigă Gun-Clubul într-un singur glas.
— Luna a fost mult studiată, reluă Barbicane; masa ei, densitatea, greutatea, volumul, forma, mișcările sale, distanța, rolul ei în sistemul solar sunt perfect determinate; au fost întocmite hărți selenografice[11], de o perfecțiune care egalează, dacă nu întrece chiar hărțile terestre; fotografierea a dat satelitului nostru copii de o incomparabilă frumusețe[12]. Într-un cuvânt, se știe despre Lună tot ceea ce științele matematicii, astronomia, geologia, optica pot afla; dar până acum niciodată n-a fost stabilită o comunicare directă cu ea.
Un freamăt puternic, de interes și surpriză, întâmpină aceste cuvinte.
— Permiteți-mi, urmă președintele, să vă reamintesc în câteva cuvinte că anumite spirite exaltate, îmbarcate pentru călătorii imaginare, au pretins că ar fi descoperit tainele satelitului nostru. În secolul al XVII-lea, un oarecare David Fabricius se lăuda că a văzut cu ochii săi locuitorii de pe Lună. În 1649, un francez, Jean Baudoin, tipărea „Călătoria în lumea Lunii a lui Dominique Gonzales, aventurier spaniol”. În aceeași epocă, Cyrano de Bergerac dădu la iveală acea expediție celebră care se bucură de atâta succes în Franța. Mai târziu, un alt francez – oamenii ăștia se ocupă mult de Lună – numit Fontenelle, scrise „Pluralitatea lumilor”, o capodoperă a timpului său. Dar știința, în mersul ei, zdrobește chiar și capodoperele! Către 1835, o scriere tradusă din New-York American relata că sir John Herschell, trimis la Capul Bunei Speranțe pentru a face studii de astronomie cu ajutorul unui telescop perfecționat printr-o iluminare interioară, ar fi adus Luna la o distanță de 80 yarzi[13]. Atunci el ar fi observat distinct grote în care trăiau hipopotami, munți verzi și dantelați tiviți cu aur, oi cu coarne de fildeș, căprioare albe, locuitori cu aripi membranoase ca ale liliecilor. Această broșură, opera unui american numit Locke[14], avu un foarte mare succes. Dar curând se constată că era o mistificare științifică, și francezii fură primii care râseră.
— Să râzi de un american! strigă J. T. Maston, dar iată un casus belli!
— Liniștește-te, onorabilul meu prieten. Francezii, înainte de a râde, au fost pe de-a-ntregul păcăliți de compatriotul nostru. Pentru a termina acest scurt istoric, voi adăuga că un oarecare Hans Pfaal din Rotterdam, ridicându-se cu un balon umplut cu un gaz extras din azot, de treizeci și șapte de ori mai ușor decât hidrogenul, a ajuns pe Lună după nouăsprezece zile de zbor. Această călătorie, ca și încercările precedente, era pur imaginară, dar a fost opera unui scriitor cunoscut în America, un geniu straniu și contemplativ. Se numea Poe.
— Ura pentru Edgar Poe! strigă adunarea electrizată de cuvintele președintelui său.
— Am încheiat, reluă Barbicane, cu aceste încercări, pe care le voi numi pur literare și insuficiente pentru a stabili relații serioase cu astrul nopților. Totuși, trebuie să adaug, câteva spirite practice au încercat să intre într-o comunicare serioasă cu Luna. Astfel, acum câțiva ani, un geometru german a propus să se trimită o comisie de savanți în stepele Siberiei. Acolo, pe vastele câmpii, trebuiau plasate imense figuri geometrice, trasate cu ajutorul reflectoarelor luminoase, între altele pătratul ipotenuzei, atât de vulgar numit de francezi „podul măgarilor”. Orice ființă inteligentă, a spus geometrul, trebuie să priceapă sensul științific al acestei figuri. Seleniții[15], dacă există, vor răspunde printr-o figură asemănătoare și, comunicarea odată stabilită, va fi ușor să se creeze un alfabet care va face posibile convorbirile cu locuitorii Lunii. Aceasta era părerea geometrului german, dar proiectul său n-a fost pus în aplicare și până acum n-a existat nicio legătură directă între Pământ și satelitul său. Dar geniului practic al americanilor îi este hărăzit de a se pune în legătură cu lumea siderală. Mijlocul de a reuși e simplu, ușor, sigur, fără greș și el constituie obiectul propunerii mele.
O zarvă, o furtună de exclamații întâmpină aceste cuvinte. Nu era niciunul dintre cei de față care să nu fi fost subjugat, atras, entuziasmat de cuvintele oratorului.
— Nu întrerupeți! Liniște, vă rugăm! se striga din toate părțile.
Când agitația se potoli, Barbicane își reluă, cu o voce mai gravă, discursul întrerupt:
— Cunoașteți, zise el, ce progrese a făcut balistica de câțiva ani și la ce grad de perfecțiune ar fi ajuns armele de foc dacă războiul ar fi continuat. Cunoașteți de asemenea că, în linii mari, forța de rezistență a tunurilor și puterea expansivă a pulberii sunt nelimitate. Ei bine! Pornind de la acest principiu, m-am întrebat dacă, cu ajutorul unui aparat special, având condiții de rezistență determinate, nu va fi posibil să se trimită o ghiulea în Lună.
La aceste cuvinte, un „oh” de uluire scăpă din miile de piepturi care gâfâiau; după care se lăsă un moment de liniște, asemănător cu calmul profund dinaintea tunetului. Și într-adevăr tunetul bubui, dar un tunet de aplauze, de strigăte, de aclamații care cutremură sala de ședințe. Președintele voia să vorbească, dar nu putea. Abia după zece minute reuși să se facă auzit:
— Lăsați-mă să termin, reluă el cu calm. Am examinat problema sub toate aspectele, am abordat-o cu hotărâre, și din calculele mele indiscutabile rezultă că orice proiectil, dotat cu o viteză inițială de douăsprezece mii de yarzi[16] pe secundă și dirijat spre Lună, va ajunge negreșit până la ea. Am, așadar, onoarea de a vă propune, bravii mei colegi, să încercăm această mică experiență!