Cazmaua și mistria
În aceeași seară, Barbicane și tovarășii săi se întorceau la Tampa-Town, și inginerul Murchison se îmbarcă pe Tampico pentru New-Orleans.
El trebuia să angajeze o armată de muncitori și să aducă cea mai mare parte a materialului. Membrii Gun-Clubului rămaseră la Tampa-Town în scopul de a organiza primele lucrări, ajutați de locuitorii regiunii.
Opt zile după plecarea sa, Tampico se întorcea în golful Espiritu-Santo cu o flotilă de vase cu aburi. Murchison adunase o mie cinci sute de muncitori.
În zilele negre ale sclaviei, ar fi pierdut timp și osteneală. Dar de când America, țară a libertății, nu mai cuprindea decât oameni liberi în sânul ei, aceștia alergau peste tot unde găseau o plată mai bună a mâinii de lucru. Gun-Clubul nu ducea lipsă de bani; el oferea oamenilor săi o leafă mare, cu gratificații considerabile și proporționale cu munca. Muncitorul angajat în Florida putea conta, după isprăvirea lucrului, pe un capital depus pe numele său la banca din Baltimore. Murchison avu deci de unde să aleagă și el putu să se arate sever cu privire la inteligența și îndemânarea lucrătorilor.
Avem toate motivele să credem că el înrolă în legiunea sa sârguincioasă elita mecanicilor, fochiștilor, turnătorilor, varnicilor, minerilor, cărămidarilor și muncitorilor manuali de tot felul, negri sau albi fără deosebire de culoare. Mulți dintre ei veneau cu familia. Era o adevărată emigrație.
În ziua de 31 octombrie, la ora zece dimineața, această trupă debarcă pe cheiurile de la Tampa-Town, și se înțelege de la sine câtă mișcare și activitate domneau în acest mic oraș, în care numai într-o singură zi se dublase populația. Într-adevăr, Tampa-Town trebuia să câștige imens din această inițiativă a Gun-Clubului, nu prin numărul muncitorilor, care fură îndreptați de îndată spre Stone's-Hill, ci datorită afluenței de curioși care se porniră, treptat-treptat, din toate punctele de pe glob, spre peninsula Florida.
În timpul primelor zile se îndeletniciră cu descărcarea utilajului adus de flotilă: mașini, alimente, ca și un număr destul de mare de case din tablă făcute din piese demontabile și numerotate. În același timp, Barbicane puse primele jaloane ale unui railway lung pe cincisprezece mile, menit să lege Stone's-Hill de Tampa-Town.
Se știe în ce condiții se face drumul de fier american: capricioase în meandrele lor, îndrăznețe în pantă, disprețuind parapetele și lucrările de construcție artistice, escaladând colinele, coborând văile, căile ferate aleargă orbește, fără să le pese de linia dreaptă, și nu sunt costisitoare, nu-s o problemă supărătoare; atât doar că deraiază și sar în aer în toată libertatea. Drumul dintre Tampa-Town și Stone's-Hill n-a fost decât o simplă bagatelă și n-a pretins nici mult timp, nici mulți bani pentru a fi construit.
Dealtfel, Barbicane era sufletul acestei lumi ce venise în fuga mare la glasul lui, el o anima, el îi transmitea respirația sa, entuziasmul său, convingerea sa; se găsea pretutindeni, ca și cum ar fi fost înzestrat de la natură cu darul ubicuității, însoțit mereu de J. T. Maston, musca sa bâzâitoare. Spiritul său practic căuta mii de invenții. Cu el nu erau obstacole, nu existau dificultăți, niciodată încurcături: era miner, zidar, mecanic, pe cât era de artilerist, având răspunsuri pentru toate întrebările și soluții pentru toate problemele. Coresponda mult cu Gun-Clubul sau uzina Goldspring, și, zi și noapte, cu focurile aprinse și aburul cazanelor menținut sub presiune, Tampico aștepta ordinele sale în rada din Hillisboro.
La 1 noiembrie, Barbicane părăsi Tampa-Town cu un detașament de muncitori și încă de a doua zi un oraș de case demontabile se ridică în jurul Stone's-Hill-ului; locul fu îngrădit, și, datorită animației și elanului ce domneau în el, putea fi luat mai curând drept unul din marile orașe ale Uniunii. Viața se orândui disciplinat și lucrările începură într-o ordine perfectă.
Sondajele practicate cu grijă au permis cunoașterea naturii solului, și săpăturile putură să fie întreprinse la patru noiembrie. În acea zi, Barbicane îi chemă pe șefii de ateliere și le zise:
— Știți cu toții, prieteni, pentru ce v-am adunat în această parte sălbatică a Floridei. Este vorba să turnăm un tun măsurând nouă picioare în diametrul interior, șase picioare în grosimea pereților și nouăsprezece picioare și jumătate în căptușeala de piatră, deci, în total, un puț larg de șaizeci de picioare, care trebuie săpat la o adâncime de nouă sute de picioare. Această lucrare de proporție considerabilă trebuie să fie terminată în opt luni, or, aveți două milioane cinci sute patruzeci și trei de mii patru sute de picioare cubice de pământ de extras, în două sute cincizeci și cinci de zile, aproximativ zece mii de picioare cubice pe zi. Ceea ce n-ar constitui niciun fel de dificultate pentru o mie de muncitori lucrând într-un spațiu liber, va fi mai greu într-un spațiu oarecum restrâns. Cu toate acestea, de vreme ce această muncă trebuie făcută, se va face, și eu contez atât pe curajul cât și pe îndemânarea voastră!
La ora opt dimineața, prima lovitură de cazma fu dată în solul floridian și, din acel moment, curajoasa unealtă lucră fără răgaz în mâna minerilor. Muncitorii se schimbau din șase în șase ore.
Dealtfel, oricât de gigantică ar fi fost operațiunea, ea nu depășea deloc limita puterilor umane. Câtuși de puțin. Câte munci cu adevărat mai anevoioase, în timpul cărora forțele naturii trebuiau să fie înfruntate direct, n-au fost duse la bun sfârșit! Și, pentru a nu vorbi decât de lucrări asemănătoare, e suficient să cităm acel „Puț al părintelui Iosif”, construit în apropiere de Cairo de sultanul Saladin, într-o epocă în care mașinile nu existau încă pentru a spori forța omului, și care coboară la același nivel cu Nilul, la o adâncime de trei sute de picioare! Și alt puț, săpat la Coblentz de margraful Ioan de Baden, până la șase sute de picioare în sol. Ei bine! Despre ce era vorba acum, în definitiv? De a tripla această adâncime și de a înzeci lărgimea, ceea ce face forajul mai ușor! Așa că, nu exista niciun contramaistru, niciun muncitor care să se îndoiască de reușita operațiunii.
O hotărâre importantă, luată de inginerul Murchison, cu acordul președintelui Barbicane, îngădui și mai mult grăbirea mersului lucrărilor. Un articol din contract prevedea că tunul va fi încins cu cercuri de fier forjat, așezate la cald. Multe precauțiuni inutile, căci mașina putea fără îndoială să se dispenseze de aceste inele de compresiune. Se renunță, așadar, la această clauză.
De aici, multă economie de timp, căci atunci se putu folosi acel nou sistem de săpare adoptat acum în construcția de puțuri, prin care zidăria se făcea în același timp cu forajul. Datorită acestui procedeu foarte simplu, nu mai e nevoie să sprijini pământul cu ajutorul proptelelor, zidul îl ține cu o putere de neclintit și el coboară prin propria-i greutate.
Această manevră nu trebuia începută decât în momentul când cazmaua va atinge partea tare a solului.
La patru noiembrie, cincizeci de muncitori săpară chiar în centrul incintei îngrădite, cu alte cuvinte în partea superioară a Stone's-Hill-ului, o groapă circulară largă de șaizeci de picioare.
Cazmaua dădu mai întâi de un soi de pământ negru, gros de șase degete, la care nu întâlni rezistență. Acestui pământ îi urmară două picioare de nisip fin care fu scos cu grijă, căci el urma să servească la confecționarea formei interioare.
După acest nisip se ivi o argilă albă destul de compactă, asemănătoare marnei din Anglia, și care se etaja într-o grosime de patru picioare.
Apoi fierul târnăcoapelor scoase scântei pe stratul tare al solului, un fel de rocă formată din cochilii pietrificate, foarte uscată, foarte solidă, și pe care uneltele n-aveau s-o mai părăsească. Acum, groapa prezenta o adâncime de șase picioare și jumătate și lucrările de zidărie începură.
În fundul acestei excavații se construi un „cerc” din lemn de stejar, un fel de disc încheiat puternic cu buloane și de o soliditate care rezista la orice; discul era străpuns în centrul său de-o gaură având diametrul egal cu diametrul exterior al Columbiadului. Pe acest cerc se așezară primele rânduri ale zidăriei, în care cimentul hidraulic lega pietrele cu o tărie de nezdruncinat. Muncitorii, după ce au zidit de la circumferință spre centru, se aflau închiși într-un puț larg de douăzeci și unu de picioare.
După ce această lucrare fu isprăvită, minerii reluară târnăcopul și cazmaua și pe măsură ce tăiau stânca sub cerc, aveau grijă să-l sprijine cu tălpigi[82] de o extremă rezistență; de fiecare dată când gaura se adâncea cu două picioare, erau retrași succesiv acești tălpigi, discul se lăsa în jos puțin câte puțin, și odată cu el masivul inelar de zidărie, la al cărui strat superior zidarii lucrau fără încetare, rezervând totodată canale care trebuiau să permită gazelor să fie evacuate în timpul turnării fontei.
Acest fel de muncă pretindea din partea lucrătorilor o mare îndemânare și o atenție clipă de clipă; mai mulți oameni, lucrând sub cerc, fură răniți foarte grav de pietre, ba unii chiar mortal, dar înflăcărarea nu se domoli niciun minut, zi și noapte; ziua, sub razele soarelui care revărsa, câteva luni mai târziu, patruzeci de grade Celsius peste câmpiile pârjolite, noaptea, sub valurile albe ale luminii electrice, se auzea zgomotul târnăcoapelor în stâncă, detunătura minelor, scrâșnetul mașinilor, iar vârtejurile de fum împrăștiat în aer trasau în jurul Stone's-Hill-ului un cerc înspăimântător pe care turmele de bizoni sau cetele de seminoli nu îndrăzneau să-l treacă.
Totuși, lucrările avansau cu spor: macaralele cu aburi ridicau fără încetare materialele, piedici nu se prea iviră, ci doar dificultățile prevăzute și trecute cu iscusință. După prima lună scursă, puțul atingea adâncimea fixată pentru acest interval de timp, de o sută douăsprezece picioare. În decembrie, această adâncime a fost dublată și în ianuarie triplată. În timpul lunii februarie, muncitorii avură de luptat contra unei pânze de apă care ieși la lumină prin scoarța de rocă. Trebuiră folosite pompe puternice și aparate cu aer comprimat să o sece, pentru a betona apoi orificiile izvoarelor, așa cum se astupă o gaură pe unde intră apa la bordul unei nave. În sfârșit, stăviliră aceste curente buclucașe. Dar, din cauza instabilității terenului, cercul cedă într-o parte și avu loc o inundație parțială. Imaginați-vă și dumneavoastră ce înfricoșătoare presiune exercita acest inel de zidărie de o înălțime de șaptezeci și cinci de stânjeni! Acest accident a costat viața câtorva muncitori. Trei săptămâni au fost necesare pentru a întări învelișul de piatră, a-l consolida dedesubtul temeliei și a readuce astfel cercul la primele sale condiții de rezistență. Dar, datorită iscusinței inginerului, puterii mașinilor folosite, construcția, o clipă primejduită, își regăsi siguranța și forajul continuă.
Niciun nou incident nu opri de acum înainte mersul operațiunii, și, la zece iunie, cu douăzeci de zile înaintea expirării răstimpului fixat de Barbicane, puțul, în întregime căptușit cu piatră, atinsese adâncimea de nouă sute de picioare.
Temelia zidăriei era așezată pe un cub masiv, măsurând treizeci de picioare grosime, în timp ce partea sa superioară nivela solul.
Președintele Barbicane și membrii Gun-Clubului îl felicitară călduros pe inginerul Murchison pentru munca sa uriașă, pe care o îndeplinise în condiții de o rapiditate extraordinară.
În timpul celor opt luni, Barbicane nu părăsi niciun moment Stone's-Hill, urmărind îndeaproape operațiile de foraj; el se preocupa de bunăstarea și sănătatea muncitorilor săi și avu norocul să evite acele epidemii comune marilor aglomerații și atât de distrugătoare în acele regiuni ale globului expuse tuturor influențelor tropicale.
E adevărat că mai mulți muncitori plătiră cu viața imprudențele inerente acestor munci primejdioase, dar asemenea dureroase nenorociri sunt imposibil de ocolit, și ele constituie amănunte de care americanii se preocupă destul de puțin. Ei se-ngrijesc mai mult de umanitate în general decât de individ în particular. Totuși, Barbicane profesa principii contrare și le aplica în orice ocazie. Încât, datorită grijii, a inteligenței sale, a intervențiilor lui eficiente în cazurile dificile, a agerimii uimitoare și pline de omenie cu care era dotat, media catastrofelor nu depăși pe aceea a țărilor de peste ocean, renumite prin multitudinea precauțiilor impuse, între altele și Franța, unde se numără aproximativ un accident la o lucrare de două sute de mii de franci.