Observatorii Lunii
Barbicane găsise, evident, singurul motiv plauzibil al acestei deviații. Oricât de mică ar fi fost, fusese suficient ca să modifice traiectoria proiectilului. Era un ghinion. Curajoasa acțiune eșua printr-o împrejurare cu totul întâmplătoare și, dacă nu se-ntâmpla un eveniment excepțional, nu se mai putea atinge discul lunar. Vor trece oare destul de aproape pentru a rezolva anumite probleme de fizică sau de geologie nerezolvate până atunci? Era singurul lucru care îi preocupa acum pe curajoșii călători. În ceea ce privește soarta ce le-o rezerva viitorul, nu voiau nici măcar să se gândească. Totuși, ce se va alege de ei în mijlocul acestor singurătăți infinite, căci în curând le va lipsi aerul?
Câteva zile încă și vor cădea asfixiați în acest proiectil rătăcind la întâmplare. Dar câteva zile erau secole pentru întreprinzătorii noștri călători, și ei își consacrară toate clipele observării Lunii pe care nu sperau s-o mai atingă.
Distanța care separa atunci proiectilul de satelit fu evaluată cu aproximație la două sute leghe.
În aceste condiții, din punct de vedere al vizibilității detaliilor discului, călătorii se găseau mai îndepărtați de Lună decât sunt locuitorii Pământului înarmați cu puternice telescoape.
Se știe, într-adevăr, că instrumentul montat de John Ross la Parsontown, a cărui mărire este de șase mii cinci sute de ori, aduce Luna la șaisprezece leghe; mai mult chiar, cu puternicul instrument stabilit la Long's Peak, astrul nopților, mărit de patruzeci și opt de mii de ori, era apropiat la mai puțin de două leghe și obiectele având zece metri diametru apăreau suficient de distinct.
Astfel, deci, la această distanță, detaliile topografice ale Lunii, observate fără lunetă, nu puteau fi prea precis determinate. Ochiul sesiza vastul contur al acestor imense depresiuni, impropriu numite „mări”, dar nu le putea recunoaște natura. Relieful munților dispărea în splendida iradiație ce o producea reflectarea razelor solare. Privirea orbită, ca și cum s-ar fi aplecat deasupra unei băi de argint topit, se întorcea fără voie.
Totuși, forma alungită a astrului se arăta deja. El apărea ca un ou gigantic, al cărui mic vârf era întors spre Pământ. Într-adevăr Luna, lichidă sau maleabilă în primele zile ale formării sale, era atunci ca o sferă perfectă, dar în curând, antrenată de centrul de atracție al Pământului, ea se alungise sub influența gravitației acestuia. Devenind satelit, ea pierduse puritatea înnăscută a formelor sale, centrul său de gravitate se mutase înaintea centrului figurii și, din această dispunere, câțiva savanți trăseseră concluzia că aerul și apa putuseră să se retragă pe acea suprafață opusă a Lunii, care nu se vedea niciodată de pe Pământ.
Alterarea formelor primitive ale satelitului nu fu vizibilă decât câteva momente. Distanța dintre proiectil și Lună se micșora foarte repede datorită vitezei sale în mod considerabil mai mică decât viteza inițială, dar de opt până la nouă ori superioară celor cu care merg expresurile pe calea ferată. Direcția oblică a proiectilului, din însăși pricina oblicității sale, îi lăsa lui Michel Ardan o oarecare speranță că va întâlni într-un punct oarecare discul lunar. Nu putea crede că nu va reuși. Nu! Nu putea crede, și el o repeta adesea.
Dar Barbicane, mai bun judecător, nu contenea să-i răspundă cu o logică necruțătoare:
— Nu, Michel, nu! Noi nu putem atinge Luna decât printr-o cădere, și noi nu cădem. Forța centripetă ne menține sub influența lunară, dar forța centrifugă ne îndepărtează în mod irezistibil de ea.
Acestea fură spuse cu un ton care-i răpi lui Michel Ardan ultimele speranțe.
Porțiunea de Lună de care proiectilul se apropia era emisfera nordică, aceea care în hărțile selenografice este plasată jos, căci aceste hărți sunt în general întocmite după imaginea furnizată de lunete și se știe că lunetele răstoarnă obiectele. Așa era alcătuită și „Mapa selenografică” de Beer și Moedler pe care o consulta Barbicane. Această emisferă nordică prezenta întinse câmpii, întrerupte de munți singuratici.
La miezul nopții, Luna era plină. Chiar în acest moment, călătorii ar fi trebuit să pună piciorul acolo, dacă nefastul bolid nu le-ar fi deviat direcția. Astrul se afla, așadar, în condițiile determinate cu precizie de Observatorul din Cambridge. El se găsea matematic la perigeul său și la zenitul paralelei a douăzeci și opta. Un observator așezat în fundul Columbiadului, orientat perpendicular pe orizont, ar fi încadrat perfect Luna în gura tunului. O linie dreaptă, reprezentând axa tunului, ar fi străbătut prin centrul său astrul nopților.
Este de prisos să mai spunem că în timpul acestei nopți dintre zilele de cinci și șase decembrie călătorii nu-și luară nicio clipă de răgaz.
Ar fi putut să închidă ochii când se aflau atât de aproape de această lume nouă? Nu. Toate dorințele lor se concentrau într-un singur gând: să vadă! Reprezentanți ai Pământului, ai umanității trecute și prezente pe care o întruneau în ei, prin ochii lor, specia umană privea aceste regiuni lunare și pătrundea tainele satelitului! Emoționați, fără doar și poate, se mutau în tăcere de la o fereastră la alta.
Observațiile lor, reproduse de Barbicane, fură precizate cu exactitate. Pentru a le face, ei aveau lunete. Pentru a le verifica, aveau hărți.
Primul observator al Lunii a fost Galileo Galilei. Luneta sa primitivă mărea doar de treizeci de ori. Cu toate acestea, în petele care presărau discul lunar, „ca ochii presărați pe coada unui păun”, el a fost primul care a recunoscut munți și a măsurat câteva înălțimi cărora le-a atribuit, în mod exagerat, o înălțime egală cu a douăzecea parte din diametrul discului, aproximativ opt mii opt sute de metri. Galilei n-a întocmit nicio hartă despre observațiile sale.
Câțiva ani mai târziu, un astronom din Dantzig, pe nume Hevelius – prin niște procedee care nu dădeau rezultate exacte decât de două ori pe lună, în timpul primului și celui de-al doilea pătrar – reduse înălțimile lui Galilei la aproximativ a douăzeci și șasea parte din diametrul lunar. Exagerare inversă. Dar acest savant a întocmit prima hartă a Lunii. Petele luminoase și rotunjite formează munți circulari și petele întunecate indică întinsele mări, care în realitate nu sunt decât câmpii. Acestor munți și acestor mări întinse el le dădu denumiri pământești. Se poate vedea figurând muntele Sinai în mijlocul unei Arabii, Etna în centrul unei Sicilii, Alpii, Apeninii, Carpații, apoi Mediterana, Palus-Meotida, Pontul Euxin, Marea Caspică. Nume rău atribuite, dealtfel, căci nici acești munți, nici aceste mări nu reamintesc de configurația omonimelor lor de pe globul pământesc. Abia doar în această mare pată albă, legată la sud de continente mai întinse și terminată în unghi, s-ar recunoaște imaginea răsturnată a peninsulei indiene, a golfului Bengal și a Cochinchinei. Așa că aceste nume nu fură păstrate.
Un alt cartograf, cunoscând mai bine inima omenească, propuse o nouă nomenclatură, pe care vanitatea omenească se grăbi s-o accepte.
Acest observator fu părintele Riccioli, contemporanul lui Hevelius. El întocmi o hartă grosolană și plină de greșeli. Dar munților din Lună le puse numele marilor oameni ai antichității și savanților din epoca sa, obicei folosit des după aceea.
O a treia hartă a Lunii fu executată în secolul al XVII-lea de către Dominique Cassini; superioară celei întocmită de Riccioli, prin execuție, ea este totuși inexactă sub raportul măsurătorilor. Fură publicate multe copii, dar placa sa de aramă, mult timp păstrată la Tipografia Regală, a fost vândută la greutate, ca un material care încurca locul.
La Hire, renumitul matematician și desenator, execută o hartă a Lunii, înaltă de patru metri, care nu fu niciodată gravată.
După el, un astronom german, pe nume Tobie Mayer, spre mijlocul secolului al XVIII-lea, începu publicarea unei admirabile hărți selenografice, după măsurători lunare verificate de el cu precizie, dar moartea sa, survenită în anul 1762, îl împiedică să termine această frumoasă lucrare.
Vin apoi Schroeter din Lilienthal, care schiță numeroase hărți ale Lunii, apoi un oarecare Lorhmann din Drezda, căruia i se datorește o planșă împărțită în douăzeci și cinci de părți, din care patru au fost gravate.
În anul 1830, domnii Beer și Moedler compuseră celebra lor Mappa selenographica, după o proiecție ortografică. Această hartă reproducea cu precizie discul lunar, așa cum apare el, dar configurațiile munților și câmpiilor nu sunt reale decât în partea centrală; peste tot, în rest, în părțile nordice sau meridionale, orientale sau occidentale, aceste configurații, date în racursi, nu se pot compara cu cele din centru. Această hartă topografică, înaltă de nouăzeci și cinci de centimetri și împărțită în patru părți, este capodopera cartografiei lunare.
După acești savanți, se citează reliefurile selenografice ale astronomului german Julius Schmidt, lucrările topografice ale părintelui Secchi, admirabilele probe fotografice ale unui amator englez Waren de la Rue și, în sfârșit, o hartă pe proiecție ortografică, de Lecouturier și Chapuis, frumos model executat în 1860, cu un desen foarte clar și o foarte bună dispunere.
Aceasta este nomenclatura diferitelor hărți referitoare la lumea lunară. Barbicane poseda două, a lui Beer și Moedler și a lui Chapuis și Lecouturier. Ele trebuiau să-i ușureze munca sa de observator.
În ceea ce privește instrumentele de optică puse la dispoziția sa, erau lunete marinărești excepționale, construite în mod special pentru această călătorie. Ele măreau obiectele de o sută de ori. Ar fi apropiat, prin urmare, Luna de Pământ la o distanță mai mică de o mie de leghe.
Dar atunci, la o distanță care spre ora trei dimineața n-ar fi depășit o sută douăzeci de km și într-un mediu care nu era tulburat de niciun fel de atmosferă, aceste instrumente trebuiau să aducă Luna la mai puțin de o mie cinci sute de metri.