Unde călătorii se instalează
După ce se dădu această explicație ciudată, dar desigur exactă, cei trei prieteni se cufundară din nou într-un somn adânc. Unde ar fi găsit ei, pentru a dormi, un loc mai liniștit, un mediu mai tihnit?
Pe Pământ, casele din orașe, colibele din sate resimt toate zdruncinăturile imprimate scoarței terestre. Pe mare, corabia, clătinată pe valuri, e veșnic izbită și aruncată. În aer balonul oscilează neîncetat pe straturile fluide de densități diferite. Singur acest proiectil, plutind în vid absolut, în mijlocul liniștii desăvârșite, oferea oaspeților săi odihna absolută.
De aceea, somnul celor trei aventuroși călători poate s-ar fi prelungit la infinit, dacă un zgomot neașteptat nu i-ar fi trezit pe la orele șapte dimineața, în 2 decembrie, opt ore după plecare.
Acest zgomot era un lătrat foarte caracteristic.
— Câinii! Sunt câinii! strigă Michel Ardan, ridicându-se imediat în picioare.
— Le-o fi foame, zise Nicholl.
— Bineînțeles, răspunse Michel Ardan, i-am uitat!
— Unde sunt? întrebă Barbicane.
Căutară și-l găsiră pe unul dintre aceste animale, ghemuit sub canapea. Îngrozit, amețit de șocul plecării, el rămăsese în acest colț până în clipa când vocea lui reînvie odată cu senzația de foame.
Era drăguța Diana, arătând încă destul de jalnic, care ieși din refugiul său, nu fără a se lăsa rugată. Totuși, Michel Ardan o încuraja cu cele mai frumoase cuvinte.
— Vino, Diana, zicea el, vino, fetița mea! Tu, al cărei destin va fi înscris în analele cinegetice! Tu, pe care păgânii te-ar fi dat de soție zeului Anubis și creștinii ca prietenă a sfântului Roch! Tu, demnă de a fi turnată în bronz de regele infernului, ca acel cățel pe care Jupiter l-a oferit frumoasei Europa în schimbul unui sărut. Tu, a cărei celebritate o va depăși pe aceea a eroilor din Montargis și de pe muntele Saint-Bernard! Tu, care, lansându-te spre spațiile interplanetare, vei fi poate Eva câinilor seleniți! Tu, care vei adeveri acolo sus această maximă a lui Toussenel: „La început Dumnezeu a creat omul și, văzându-l atât de slab, îi dădu câinele!”. Vino, Diana! Vino, aici! Hai, vino!
Diana, măgulită sau nu, înainta puțin câte puțin, scoțând vaiete tânguitoare.
— Bun, făcu Barbicane, o văd pe Eva, dar unde e Adam?
— Adam, răspunse Michel, Adam nu poate fi departe. E aici, pe undeva! Trebuie chemat. Satelit! Aici, Satelit!
Dar Satelit nu apăru. Diana continua să scheaune. Se constată totuși că ea nu era câtuși de puțin rănită și i se dădu o tocătură îmbietoare care îi potoli gemetele.
În ceea ce-l privește pe Satelit, părea de negăsit. Trebuiră să-l caute mult timp, până-l descoperiră într-unul din compartimentele superioare ale proiectilului, unde, destul de ciudat, reculul îl aruncase cu violență.
Bietul animal, grav rănit, era într-o stare de plâns.
— Drace, zise Michel, iată aclimatizarea noastră compromisă!
Coborâră bietul animal cu multă băgare de seamă. Capul i se zdrobise de boltă și părea că își va reveni cu greu dintr-o astfel de izbitură. Cu toate acestea fu întins comod pe o pernă și acolo lăsă să-i scape un geamăt.
— Îți vom purta de grijă, zise Michel. Suntem răspunzători de viața ta. Mi-aș pierde mai bine un braț decât o labă a bietului meu Satelit!
Și zicând acestea, el oferi câteva înghițituri de apă rănitului, pe care acesta le bău cu nesaț.
După aceste îngrijiri, călătorii observară în continuare cu atenție Pământul și Luna. Pământul apărea ca un disc cenușiu care se termina cu un corn mai restrâns decât în ajun, dar volumul său rămânea încă uriaș, dacă era comparat cu acela al Lunii, care se apropia din ce în ce mai mult de un cerc perfect.
— Zău, zise atunci Michel Ardan, sunt într-adevăr mâhnit că n-am plecat în momentul când Pământul era plin, cu alte cuvinte când globul nostru se găsea în opoziție cu Soarele.
— De ce? întrebă Nicholl.
— Pentru că am fi zărit sub o nouă înfățișare continentele și mările noastre, unele strălucitoare sub proiecția razelor solare, celelalte mai întunecate, așa cum sunt reproduse pe unele planisfere. Aș fi vrut să văd polii Pământului, asupra cărora privirea omului nu s-a oprit încă niciodată.
— Fără îndoială, răspunse Barbicane, dar, dacă Pământul ar fi fost plin, Luna ar fi fost nouă, cu alte cuvinte invizibilă în mijlocul iradierii Soarelui. Or, e mai bine să vezi punctul de sosire decât cel de plecare.
— Ai dreptate, Barbicane, răspunse căpitanul Nicholl și, dealtfel, când vom ajunge la Lună, vom avea destulă vreme, în timpul lungilor nopți lunare, să privim cu atenție acest glob unde mișună semenii noștri.
— Semenii noștri! strigă Michel Ardan. Dar acum ei nu mai sunt semenii noștri mai mult decât seleniții! Noi locuim într-o lume nouă, populată doar de noi singuri, care este proiectilul. Eu sunt semenul lui Barbicane și Barbicane este semenul lui Nicholl. Mai departe de noi, în afară de noi, umanitatea s-a sfârșit și noi suntem singura populație a acestui microcosmos, până în momentul în care vom deveni simpli seleniți!
— În optzeci și opt de ore, aproximativ, grăi căpitanul.
— Ce vrei să spui? întrebă Michel Ardan.
— Că este ora opt și jumătate, răspunse Nicholl.
— Ei bine, reluă Michel, mi-e imposibil să găsesc cel mai mic motiv real sau închipuit pentru care n-am mânca de îndată.
Într-adevăr, locuitorii noului astru nu puteau să trăiască fără să mănânce și stomacul lor era supus imperioaselor legi ale foamei.
Michel Ardan, în calitatea sa de francez, se declară bucătar-șef, funcție importantă care nu-i aduse concurenți. Gazul dădu câteva grade de căldură suficiente pentru pregătirile culinare și lada cu provizii oferi elementele acestui prim ospăț.
Prânzul începu cu trei cești de supă grozavă, obținută prin dizolvarea în apă caldă a valoroaselor pastile Liebig, preparate din cele mai bune bucăți de rumegătoare din Pampas. După supa din carne de vită, urmară câteva felii de biftec, comprimate cu ajutorul presei hidraulice, atât de proaspete, atât de gustoase, ca și cum atunci ar fi sosit din bucătăriile de la Café Anglais. Michel, om cu multă imaginație, susținea chiar că ele ar fi „în sânge”.
Legume conservate „și mai proaspete decât cele naturale”, cum zicea binevoitorul Michel, urmară acestui fel de mâncare din carne și fură însoțite de câteva cești de ceai cu tartine cu unt, după moda americană. Această băutură, declarată delicioasă, se datora unei infuzii din frunzele de ceai de cea mai bună calitate, din care împăratul Rusiei pusese la dispoziția călătorilor câteva lădițe.
În sfârșit, pentru a încununa această masă, Ardan scoase o sticlă de vin fin de Nuits, care se găsea desigur „din întâmplare” în compartimentul cu provizii. Cei trei prieteni o băură în cinstea legăturii dintre Pământ și satelitul său.
Și ca și cum n-ar fi fost suficient acest vin de primă calitate pe care chiar el îl distilase pe coastele Burgundiei, Soarele vru și el să ia parte la petrecere. Proiectilul ieșea în acel moment din conul de umbră aruncat de globul terestru și razele luminoase ale astrului izbiră direct discul inferior al proiectilului, din cauza unghiului pe care-l face orbita Lunii cu cea a Pământului.
— Soarele! strigă Michel Ardan.
— Fără îndoială, răspunse Barbicane. Îl așteptam.
— Totuși, zise Michel, conul de umbră pe care Pământul îl lasă în spațiu se prelungește dincolo de Lună?
— Mult dincolo de Lună, dacă nu se ține seamă de refracția atmosferică, zise Barbicane. Dar când Luna este învăluită în această umbră, înseamnă că centrele celor trei aștri, Soarele, Pământul și Luna, sunt în linie dreaptă. Atunci punctele de intersecție coincid cu fazele Lunii pline și are loc eclipsa. Dacă noi am fi plecat în timpul unei eclipse de Lună, tot traseul nostru s-ar fi efectuat în umbră, ceea ce ar fi fost destul de neplăcut.
— De ce?
— Pentru că, deși plutim în vid, proiectilul nostru se scaldă în razele Soarelui, adună lumina și căldura lor. Așadar, economie de gaz, economie prețioasă din toate punctele de vedere.
Într-adevăr, sub aceste raze cărora nicio atmosferă nu le atenua temperatura și strălucirea, proiectilul se încălzea și se lumina ca și cum ar fi trecut deodată de la iarnă la vară. Luna, de sus, Soarele, de jos, îl scăldau cu focurile lor.
— E tare bine aici, spuse Nicholl.
— Cred și eu! strigă Michel Ardan. Cu puțin pământ roditor răspândit pe planeta noastră de aluminiu, am fi putut să obținem mazăre verde în numai douăzeci și patru de ore. Nu am decât o singură grijă, ca pereții proiectilului să nu se topească.
— Liniștește-te, onorabilul meu prieten, răspunse Barbicane. Proiectilul a suportat o temperatură mult mai ridicată, în timpul trecerii prin straturile atmosferice. Nu m-ar mira, chiar, dacă li s-a arătat spectatorilor din Florida ca un bolid în flăcări.
— Atunci, înseamnă că J. T. Maston ne crede prăjiți.
— Ceea ce mă miră, răspunse Barbicane, e că n-am și fost. Exista acolo un pericol pe care noi nu l-am prevăzut.
— Ba, eu m-am temut de el, răspunse simplu Nicholl.
— Și n-ai vrut să zici nimic, admirabile căpitan! strigă Michel Ardan strângând mâna tovarășului său.
Între timp, Barbicane se ocupa de instalarea sa în proiectil, ca și cum n-ar fi trebuit să-l mai părăsească niciodată. Ne reamintim că acest vagon aerian oferea la baza sa o suprafață de cincizeci și patru picioare pătrate. Înalt de douăsprezece picioare până în vârful bolții sale, amenajat cu multă pricepere în interior, fără a fi ticsit de instrumentele și sculele călătoriei care ocupau fiecare câte un loc special, el lăsa celor trei oaspeți ai săi o oarecare libertate de mișcare.
Geamul gros, fixat într-o parte a bazei, putea suporta o greutate însemnată. Barbicane și tovarășii săi mergeau pe această suprafață a sa ca pe o podea solidă, dar Soarele, care bătea în ea direct cu razele sale, luminând pe dedesubt interiorul proiectilului, producea efecte de lumină deosebite.
Se începu prin a se verifica starea vasului cu apă și a lăzii cu alimente. Aceste recipiente nu suferiseră absolut nimic, datorită măsurilor luate pentru amortizarea șocului. Alimentele erau din belșug și puteau să-i hrănească pe cei trei călători timp de un an întreg. Barbicane voise să ia măsuri de precauție în cazul în care proiectilul ar fi sosit pe o porțiune a Lunii absolut neroditoare. În ceea ce privește apa și rezerva de rachiu, care înglobau cincizeci de galoane, ajungeau numai pentru o perioadă de aproximativ două luni. Dar, conform cu ultimele observații astronomice, Luna păstra o atmosferă joasă, densă, groasă, cel puțin în văile sale adânci, și acolo, râurile, izvoarele nu puteau lipsi. Așadar, în timpul efectuării traseului și în timpul primului an al instalării lor pe continentul lunar, curajoșii exploratori nu trebuiau să fie încercați nici de foame, nici de sete.
Rămânea problema aerului din interiorul proiectilului. Și în această privință, deplină siguranță. Aparatul Reiset și Regnault, destinat producerii oxigenului, era alimentat pentru o perioadă de două luni cu clorat de potasiu. El consuma în mod necesar o oarecare cantitate de gaz, căci materia primă trebuia să fie menținută la mai mult de patru sute de grade. Dar și aici era destulă provizie.
Aparatul nu cerea, dealtfel, decât puțină supraveghere. El funcționa automat. La această temperatură ridicată, cloratul de potasiu se transforma în clorură de potasiu, degajând tot oxigenul pe care-l conținea. Or, cât oxigen dădeau optsprezece livre de clorat de potasiu? Exact șapte livre de oxigen, cât era necesar pentru consumul zilnic al oaspeților proiectilului.
Dar nu era suficient de a se reînnoi oxigenul consumat, mai trebuia încă absorbit bioxidul de carbon produs prin expirație. Or, de douăsprezece ore, atmosfera proiectilului era încărcată cu acest gaz absolut vătămător, produs definitiv al arderii elementelor din sânge prin oxigenul inspirat. Nicholl recunoscu această stare a aerului văzând-o pe Diana respirând cu greutate. Într-adevăr, bioxidul de carbon, printr-un fenomen identic cu acela care se producea în renumita Peșteră a Câinelui, se lăsa spre fundul proiectilului, având în vedere greutatea sa. Biata Diana, cu capul lăsat în jos, trebuia așadar să suporte înaintea stăpânilor săi prezența acestui gaz. Dar căpitanul Nicholl se grăbi să remedieze această stare de lucruri. El așeză pe fundul proiectilului mai multe recipiente conținând potasă caustică pe care o agită un oarecare timp, și această materie, foarte avidă de bioxid de carbon, îl absorbi complet și purifică astfel aerul din interior.
Atunci începu inventarul instrumentelor. Termometrele și barometrele rezistaseră, cu excepția unui termometru minimal a cărui sticlă se spărsese. Un excelent aneroid, scos din cutia vătuită în care era așezat, fu atârnat pe unul din pereți. În mod natural, el nu suporta și nu marca decât presiunea aerului în interiorul proiectilului. Dar el arăta de asemenea și cantitatea de vapori de apă pe care îi conținea. În acel moment acul său oscila între șapte sute șaizeci și cinci și șapte sute șaizeci de milimetri. Era „timp frumos”.
Barbicane luase, de asemenea, busole, care fură regăsite intacte. Se înțelege că, în aceste condiții, acul lor era înnebunit, cu alte cuvinte, fără direcție stabilă. Într-adevăr, la distanța la care proiectilul se găsea față de Pământ, polul magnetic nu putea exercita asupra aparatului vreo acțiune, cât de cât sensibilă. Dar aceste busole, transportate pe discul lunar, ar fi putut constata unele fenomene deosebite. În orice caz, era interesant de verificat dacă satelitul Pământului se supunea, ca și acesta, influenței magnetice.
Un hipsometru pentru măsurarea altitudinii munților lunari, un sextant destinat măsurării înălțimii Soarelui, un teodolit, instrument de geodezie care slujește la ridicarea planurilor și la reducerea unghiurilor la orizont, lunete al căror folos avea să fie foarte apreciat în împrejurimile Lunii, toate aceste instrumente fură cercetate cu atenție și recunoscute ca bune, în pofida violenței acelei zdruncinături inițiale.
În ceea ce privește uneltele, cazmalele, diversele scule pe care Nicholl le alesese cu deosebită grijă, în ceea ce privește sacii cu semințe felurite, arbuștii pe care Michel Ardan avea de gând să-i sădească în pământurile selenite erau la locul lor în partea superioară a proiectilului. Acolo, o scobitură forma un soi de pod încărcat cu obiectele pe care le îngrămădise generosul francez. Ce erau, nu prea se știa și șugubățul băiat nu explica nimic în această privință. Din când în când el se urca pe crampoanele înfipte în pereți până la această încăpere ticsită cu lucruri în mare dezordine, unde își păstrase dreptul de inspecție.
Le așeza, le aranja pe cât posibil, își băga repede mâna în câte o ladă misterioasă, cântând cu o voce falsă câte un vechi refren de cântec franțuzesc care înveselea situația.
Barbicane observă cu interes că rachetele și alte artificii nu fuseseră deteriorate. Aceste piese importante, puternic încărcate, trebuiau să servească la încetinirea căderii proiectilului, când acesta, solicitat de atracția lunară, după ce va fi depășit punctul de atracție neutră, avea să cadă pe suprafața Lunii. Căderea, dealtfel, trebuia să fie de șase ori mai puțin rapidă decât pe suprafața Pământului, datorită diferenței de masă dintre cei doi aștri.
Inspecția se termină, așadar, spre mulțumirea generală. Apoi fiecare reveni să observe în continuare spațiul prin ferestrele laterale și prin geamul din partea de jos.
Același spectacol. Toată întinderea bolții cerești era plină de stele și constelații de o claritate admirabilă, care ar fi scos din minți pe orice astronom. De o parte Soarele, ca gura unui cuptor încins, disc orbitor fără aureolă, deslușindu-se pe fondul negru al cerului. De cealaltă parte, Luna aruncându-și focurile prin reflectare, părând neclintită în mijlocul lumii stelare. Apoi, o pată destul de pronunțată, care părea că găurește bolta cerească și pe care o mărginea încă o jumătate de găitan argintiu: era Pământul. Ici și colo, nebuloase îngrămădite ca niște fulgi groși de zăpadă ai unei ninsori siderale și, de la zenit la nadir, un enorm inel format dintr-o impalpabilă pulbere de aștri – Calea Lactee, în mijlocul căreia Soarele nu era socotit decât o stea de mărimea a patra.
Observatorii nu puteau să-și desprindă privirile de la acest spectacol atât de nou, pe care nicio descriere nu-l putea reda. Câte gânduri nu le sugera! Câte emoții necunoscute nu trezea în sufletele lor! Barbicane vru să înceapă povestea călătoriei lor sub imperiul acestor extraordinare impresii și el notă oră de oră toate faptele care semnalau începutul experienței lor. Scria calm cu scrisul său mare, pătrat și într-un stil puțin cam comercial.
În acest răstimp, Nicholl revedea formulele sale de traiectorie și manevra cifrele cu o dexteritate fără asemănare. Michel Ardan vorbea când cu Barbicane, care nu-i răspundea, când cu Nicholl, care nu-l asculta, cu Diana care nu înțelegea nimic din teoriile sale și în sfârșit cu sine însuși, punându-și întrebări și dându-și răspunsuri, ducându-se și întorcându-se, ocupându-se de mii de amănunte, când aplecându-se spre geamul inferior, când cocoțându-se în părțile de sus ale proiectilului și totdeauna fredonând. În acest microcosmos el reprezenta frământarea și vorbăria tipic franceze și vă rog să credeți că ele erau vrednic reprezentate.
Ziua, sau, mai degrabă – căci expresia nu-i corectă – intervalul de timp de douăsprezece ore care alcătuia o zi pe Pământ se încheie cu o cină îmbelșugată, preparată cu finețe. Niciun incident de natură să tulbure încrederea călătorilor noștri nu se produsese încă. De aceea, plini de speranță, siguri de succes, ei adormiră în tihnă, în timp ce proiectilul, cu o viteză uniform descrescătoare, străbătea drumurile cerului.