Valea Salinas se află în California de nord. E lungă și îngustă, situată între două lanțuri de munți, iar râul Salinas curge cu ocolișuri prin mijlocul ei, până ce, în cele din urmă, își varsă apele în golful Monterey.
Mi-aduc aminte de numele pe care le dădeam în copilărie unor ierburi și flori neștiute. Îmi vin în minte locurile în care puteam găsi broaște și ora când se trezesc păsărelele vara, parfumul copacilor, anotimpurile, cum arătau și cum mergeau oamenii, și chiar cum miroseau. Memoria mirosurilor e foarte bogată.
Mi-aduc aminte că munții Gabilan din răsăritul văii erau luminoși și veseli, însoriți și frumoși, de parcă te îndemnau să dorești să urci pe pantele lor calde, așa cum dorești să urci în poala unei mame iubitoare. Erau niște munți ce te atrăgeau cu iarba lor pălită de soare. În partea de asfințit, se înălțau spre cer Munții Santa Lucia, ce despărțeau valea de mare, și erau întunecați și urâcioși — neprietenoși și periculoși. Întotdeauna am simțit o teamă de asfințit și o dragoste de răsărit. Din ce cauză aveam asemenea simțăminte n-aș putea spune, poate numai pentru că dimineața se ivea de peste vârfurile munților Gabilan, în timp ce noaptea venea de pe crestele munților Santa Lucia. E posibil ca începutul și sfârșitul zilei să aibă un anumit rol în ce privește sentimentele mele față de cele două lanțuri de munți.
Dintr-o parte și din alta a văii, din trecători, izvorau mici pârâiașe ce se vărsau în albia râului Salinas. În iernile anilor ploioși, pârâiașele se transformau în puhoaie și umflau râul, încât uneori acesta urla și spumega și, într-o revărsare de ape, nimicea tot ce-i ieșea în cale. Râul smulgea bucăți din terenul fermelor și ducea cu el acri întregi de pământ, lua pe sus hambare și case ce pluteau pe valuri până hăt departe. Prindea în puhoaiele sale vaci, porci și oi, le îneca în apele sale cenușii, mâloase, și le arunca în mare. Apoi, când venea primăvara, râul se retrăgea în albia lui și bancurile de nisip se iveau iarăși la suprafață. Iar vara râul dispărea. Rămâneau doar niște bălți în gropile cu vârtejuri de sub bancurile înalte. Plantele de apă și pășunile creșteau iarăși, iar sălciile se îndreptau, păstrând în ramurile de sus urmele inundației. Salinas era doar un râu de sezon. Soarele de vară îl făcea să dispară sub pământ. Nu era niciodată un râu frumos, dar era singurul pe care-l aveam, așa că ne lăudam cu el — că era periculos în iernile ploioase și seca în verile secetoase. Te poți lăuda cu orice lucru, dacă e singurul pe care-l ai. Ba, poate cu cât ai mai puțin, cu atât ți se cere să te lauzi mai mult.
Fundul văii Salinas, aflat între lanțurile de munți și sub poalele colinelor, este plat, întrucât valea aceasta a fost cândva fundul unui golf de o sută de mile. Gura râului, de la Moss Landing, era, cu veacuri în urmă, intrarea în acest lung fiord. Odată, la cincizeci de mile în josul văii, tatăl meu a forat un puț. Forajul a scos la suprafață mai întâi pământ, apoi pietriș, apoi nisip alb de mare, plin de scoici și chiar bucăți de oase de balenă. Erau douăzeci de picioare de nisip, apoi din nou pământ, ba chiar și o bucată de lemn de sequoia, lemnul acela trainic ce nu putrezește. Înainte de a fi devenit o mare interioară, valea a fost probabil o pădure. Și toate aceste lucruri s-au petrecut chiar sub picioarele noastre. Ba uneori, mi se părea, noaptea, că pot să simt marea și pădurea de sequoia de dinaintea ei.
În partea largă a văii, pământul arabil era adânc și rodnic. Era de-ajuns o iarnă ploioasă, ca să răsară ierburi bogate și sumedenie de flori. În anii ploioși, florile de primăvară erau ceva de neimaginat. Tot fundul văii, ca și colinele, era acoperit de un covor de lupin și maci. O femeie mi-a spus odată că florile colorate par mai strălucitoare dacă au alături câteva flori albe care să scoată mai bine în evidență culorile. Fiecare petală de lupin, albastră, este tivită cu alb, astfel că un câmp de lupin e mai albastru decât îți poți închipui. Iar printre ele erau pete de maci de California. Și aceștia au o culoare de foc, nici portocalie, nici aurie, dar dacă aurul pur ar fi lichid și s-ar transforma într-o pastă, această pastă de aur ar avea culoarea macilor. Când se sfârșea sezonul acestora, răsărea muștarul cel galben ce creștea foarte înalt. Când bunicul meu a venit în aceste locuri, muștarul era atât de înalt, încât unui călăreț abia de i se vedea capul deasupra florilor galbene. Pe terenurile înalte, iarba era presărată cu piciorul cocoșului, cu urechelniță, cu panseluțe galbene și negre la mijloc. Ceva mai târziu, în același sezon, apăreau brazde roșii și galbene de iarba găii. Acestea erau flori specifice ce cresc în locurile deschise, aflate în bătaia soarelui.
Sub stejari, la umbră și la întuneric, înflorea și dădea un parfum plăcut părul Venerei, iar pe sub malurile acoperite de mușchi ale râului atârnau smocuri de ferigi palmate și simple. Mai erau clopoțeii, ca niște mici lanterne, albi ca laptele, a căror imagine mai că evoca păcatul și erau atât de rari și misterioși, încât un copil ce găsea vreunul se credea toată ziua o ființă unică și nemaipomenită.
Când venea luna iunie, iarba devenea maronie, iar dealurile se îmbrăcau într-un cafeniu ce nu era brun, ci un fel de auriu amestecat cu șofran și cu roșu — o culoare de nedescris. Iar de atunci până la următoarele ploi, pământul se usca și pâraiele secau. Pământul crăpa la suprafață. Râul Salinas se scufunda în nisip. Vântul sufla de-a lungul văii, ridicând praf și paie, din ce în ce mai puternic și mai aspru pe măsură ce se îndrepta spre sud. Seara se oprea. Era un vânt care te enerva, iar firicele de praf îți iritau pielea și-ți ardeau ochii. Oamenii ce lucrau la câmp purtau ochelari și își legau batiste la nas ca să se ferească de praf.
Pământul din vale era adânc și bogat, dar la poalele dealurilor nu se găsea decât o pojghiță de pământ arabil, nu mai adâncă decât rădăcinile ierbii; și cu cât urcai mai sus pe deal, cu atât stratul arabil se subția și era presărat de pietroaie, până ce spre culme ajungea un fel de pietriș cum e cremenea, ce reflecta orbitor razele fierbinți ale soarelui.
Am povestit de anii bogați, când ploua din belșug. Dar erau și ani secetoși, ce trezeau groază în vale. Apa urma un ciclu de treizeci de ani. Erau câte cinci, șase ani ploioși, minunați, când puteau să cadă între nouăsprezece și douăzeci și cinci de inci de ploaie, iar pământul gemea de iarbă. Veneau apoi șase, șapte ani bunișori, cu doisprezece până la șaisprezece inci de ploaie. După aceea, urmau anii secetoși în care uneori nu cădeau decât șapte sau opt inci de ploaie. Pământul crăpa, izvoarele secau, iar animalele rumegau rămurele uscate. Atunci, fermierilor și crescătorilor de vite li se ura de Valea Salinas. Vacile slăbeau și uneori mureau de foame. Oamenii trebuiau să care apă acasă în butoiașe și abia de le ajungea pentru băut. Unele familii vindeau totul aproape pe degeaba și plecau aiurea. Și lucrurile se petreceau mereu la fel — în anii de secetă oamenii uitau de anii îmbelșugați, iar în anii ploioși uitau cu totul de anii secetoși. Așa se întâmplă întotdeauna.
Așa arăta lunga Vale Salinas. Istoria ei era aceeași cu a întregului stat. La început au trăit acolo indienii, un popor care se hrănea cu omizi, lăcuste și crustacee. Mâncau ce găseau de-a gata și nu cultivau nimic. Pisau ghindă ca să facă făină. Chiar și felul lor de a se război era un fel de pantomimă plicticoasă.
Apoi au venit exploratorii spanioli, aspri și fără suflet, hrăpăreți și realiști, setoși de aur și de Dumnezeu. Făceau colecție de suflete la fel cum colecționau bijuterii. Își însușeau munți și văi, râuri și întinderi întregi, așa cum cineva obține azi drepturi la terenuri de construcție. Acești oameni aspri și fără suflet circulau fără odihnă pe coaste și în vale. Unii din ei se așezau pe pământuri întinse cât un principat, dăruite de regii spanioli, care habar n-aveau ce dar făcuseră. Acești primi proprietari locuiau în așezări feudale sărăcăcioase, iar vitele lor umblau libere și se înmulțeau. Din când în când proprietarii tăiau vitele pentru piei și grăsime, iar carnea o lăsau vulturilor și coioților.
Când spaniolii s-au pripășit prin aceste locuri, au trebuit să dea nume la tot ce vedeau. Aceasta este prima datorie a unui explorator — o datorie și un drept. Ca să poți trece ceva pe harta desenată de mână, trebuie să-i dai un nume. Desigur, erau oameni religioși, iar cei ce știau să scrie și să citească, cei ce țineau cronicile și desenau hărțile erau tocmai preoții aceia aspri și neobosiți care mergeau alături de soldați. În felul acesta, primele nume de locuri au fost nume de sfinți sau de sărbători religioase care se prăznuiau în timpul popasurilor. Există destui sfinți, dar numărul lor nu e totuși nesfârșit, așa încât denumirile date de primii veniți se repetă. Avem San Miguel, San Michael, San Ardo, San Bernardo, San Benito, San Lorenzo, San Carlos, San Francisquito. Apoi sărbătorile — Natividad, Crăciunul; Nacimiento, Nașterea; Soledad, Singurătatea. Unele locuri căpătau nume și după starea de spirit a expediției în momentul acela. Buena Esperanza — Buna Speranță, Buena Vista, fiindcă priveliștea era minunată, și Chualar, pentru că era doar frumoasă. Au urmat nume descriptive: Paso de los Robles, din cauza stejarilor; Los Laureles, din cauza laurilor; Tularcitos, din cauza trestiilor de bălți; și Salinas din cauza rocilor alcaline, albe ca sarea.
Apoi locurile au primit nume de animale și păsări pe care le vedeau — Gabilanes, din pricina șoimilor ce zburau prin munții aceia; Topo, din pricina cârtițelor; Los Gatos, din pricina pisicilor sălbatice. Uneori însăși natura locului le sugera diverse denumiri. Tassajara, ceașcă cu farfurie; Laguna Seca, lacul secat; Corral de Tierra, pentru o ridicătură de pământ; Paraiso, pentru că locul arăta ca un paradis.
Apoi au venit americanii — mai hrăpăreți pentru că erau mai mulți. Au luat pământurile și au refăcut legile pentru ca titlurile lor de proprietate să fie bune. Fermele au început să se întindă mai întâi în văi, apoi pe poalele dealurilor, niște case mici de lemn cu acoperișuri din scânduri de sequoia și garduri din stâlpi despicați. Oriunde apărea din pământ un firicel de apă, apărea și o casă, iar o familie începea să crească și să se înmulțească. În curți se plantau mușcate roșii și trandafiri. Făgașele căruțelor luară locul potecilor, iar în locul muștarului galben au apărut câmpuri de grâu, orz și ovăz. La fiecare zece mile, pe drumurile umblate, se afla un magazin general și o fierărie, iar acestea au devenit nucleul unor mici orașe ca Bradley, King City, Greenfield.
Americanii obișnuiau chiar mai mult decât spaniolii să dea locurilor nume de oameni. După ce văile se populară, numele locurilor începură să exprime mai ales lucruri întâmplate pe acolo, și acestea sunt pentru mine cele mai tulburătoare nume din toate, pentru că fiecare din ele te face să te gândești la o poveste dată uitării. Îmi vine în minte Bolsa Nueva, o geantă nouă; Morocojo, un maur șchiop (cine o fi fost și cum o fi ajuns acolo?); Canionul Calul Sălbatic; și Rasa Mustang, și Canionul Poala Cămășii. Numele de locuri poartă amprenta celor care le-au botezat, fie că sunt respectuoase sau obraznice, descriptive, poetice sau ironice. Poți da oricărui loc numele de San Lorenzo, dar Canionul Poala Cămășii sau Maurul Șchiop e cu totul altceva.
După-amiaza, vântul șuiera printre așezări, iar fermierii începură să planteze pe mile întregi perdele de eucalipți ca să fixeze pământul și să-l împiedice să fie luat de vânt. Cam așa arăta Valea Salinas pe vremea când bunicul meu și-a adus soția și s-a instalat la poalele dealului, la răsărit de King City.