Capitolul 14

1

Sunt atâtea lucruri de povestit despre Vestul din acea vreme, încât e greu să știi cu ce să începi. Unul atrage după sine altele o sută. Problema este să te hotărăști pe care să-l povestești mai întâi.

Vă aduceți aminte că Samuel Hamilton spusese că băieții lui s-au dus la un bal la școala Peach Tree. Pe atunci, școlile erau centre de cultură. Bisericile protestante din oraș se luptau pentru existență într-o țară în care abia veniseră. Biserica catolică, intrată prima în scenă și care pătrunsese adânc, lâncezea într-o tradiție confortabilă, în timp ce misiunile erau treptat abandonate, acoperișurile lor se dărâmau și porumbeii își făceau cuiburi în altarele dezgolite. Biblioteca misiunii din San Antonio (în latină și spaniolă) fusese aruncată într-un hambar unde șoarecii îi rodeau legăturile de piele. La țară, focarul artei și științei era școala, iar învățătorul purta și întreținea flacăra învățăturii și frumosului. Școala era locul de întâlnire pentru muzică și discuții. La școală se instalau urnele pentru alegeri. Viața socială, fie că era vorba de încoronarea unei regine a primăverii, de omagii aduse unui președinte mort sau de un bal care urma să țină o noapte întreagă, nu se putea desfășura în altă parte. Învățătoarea nu era doar un model de intelectual și un conducător social, ci și ținta matrimonială a întregii regiuni. O familie se putea mândri dacă unul din fii se căsătorea cu învățătoarea. Se presupunea că urmașii ei se vor bucura de avantaje intelectuale, atât prin moștenire, cât și prin educație.

Fetele lui Samuel Hamilton nu erau destinate să devină neveste de fermieri sleite de muncă. Erau fete drăguțe și aveau strălucirea unor coborâtoare din regii Irlandei. Aveau o mândrie care depășea sărăcia. Nimeni nu se gândea că ar trebui să fie privite cu milă. Samuel a crescut niște copii mult superiori. Erau mai citiți și mai bine educați decât majoritatea celor de o seamă cu ei. Samuel le-a transmis tuturor dragostea pentru învățătură și i-a ținut departe de ignoranța plină de mândrie a epocii lor. Olive Hamilton a devenit învățătoare. Asta înseamnă că la cincisprezece ani a părăsit casa și s-a dus să locuiască la Salinas, unde putea să urmeze școala secundară. La șaptesprezece ani și-a trecut examenul de diplomă, care cuprindea toate artele și științele, iar la optsprezece ani preda la școala Peach Tree.

În școala ei erau elevi mai în vârstă și mai înalți decât ea. Îți trebuia mult tact ca să fii învățătoare. Era o treabă grea și periculoasă ca, fără pistol și fără bici, să menții ordinea printre băieții cei mari și nedisciplinați. Într-una din școlile de munte, o învățătoare a fost violată de elevi.

Olive Hamilton trebuia nu numai să predea de toate, dar și pentru toate vârstele. În vremea aceea, foarte puțini tineri treceau de clasa a opta, iar dacă mai aveau și treburi la fermă, unora le trebuiau paisprezece sau cincisprezece ani ca să termine școala. Olive trebuia să practice și o medicină rudimentară, deoarece mereu se întâmplau accidente. Cosea răni provocate de tăieturi de cuțit după o luptă în curtea școlii. Când un băiețel în picioarele goale era mușcat de un șarpe cu clopoței, era de datoria ei să sugă degetul ca să-i scoată veninul.

Preda cititul la clasa întâia și algebra la a opta. Conducea corul, ținea loc de critic literar și scria cronicile mondene care apăreau săptămânal în „Salinas Journal”. În afară de acestea, întreaga viață socială a regiunii era în mâinile ei, nu numai examene școlare, ci și baluri, întruniri, dezbateri, coruri, festivități de Crăciun și de primăvară, manifestările patriotice cu ocazia sărbătorilor naționale. Ea făcea parte din Consiliul Comunal și prezida și ținea în mână toate acțiunile de binefacere. Era departe de a fi o muncă ușoară și cuprindea datorii și obligații de neînchipuit. Învățătoarea nu avea viață particulară. Era urmărită cu gelozie ca să i se descopere o slăbiciune de caracter. Nu putea să stea în gazdă la o familie mai mult de un trimestru; asta ar fi provocat gelozie — o familie își câștiga o anumită situație socială dacă găzduia o învățătoare. Dacă în familia la care locuia se găsea un fiu bun de însurat, propunerea venea de la sine; dacă erau mai mulți pretendenți, se iscau bătăi groaznice pentru mâna ei. Băieții din familia Aguita, trei din ei, erau aproape să se omoare pentru Olive Hamilton. Rareori învățătoarele rămâneau mai mult timp în școlile de țară. Munca era atât de grea și propunerile de căsătorie atât de frecvente, încât se măritau în foarte scurt timp.

Olive Hamilton era hotărâtă să nu urmeze această linie. Nu împărtășea entuziasmul intelectual al tatălui ei, dar timpul petrecut la Salinas o făcea să nu dorească să devină nevastă de fermier. Voia să trăiască într-un oraș, poate nu chiar așa de mare ca Salinas, dar cel puțin să nu fie o simplă încrucișare de drumuri. La Salinas, Olive a cunoscut frumusețile vieții, corul bisericesc și odăjdiile, Confreria Altarului și mesele de post de la Biserica Episcopală. A cunoscut desfătări artistice — companii aflate în turneu jucau piese și chiar opere, cu mirajul lor și iluziile unei alte lumi, plină de farmec. Fusese la petreceri, concurase la recitalul de poezie, participase la coruri și făcuse parte din orchestră. Salinas o tentase. Acolo se putea duce la o petrecere îmbrăcată de sărbătoare și se putea întoarce acasă cu aceeași rochie, nu ca aici, unde trebuia să-și împacheteze rochiile într-un sac de voiaj, să călărească zece mile și apoi să le scoată și să le calce din nou.

Cât era de ocupată de meseria ei, Olive ducea dorul vieții de metropolă, iar când tânărul care a construit moara de făină din King City i-a cerut mâna, ea a acceptat cu condiția unei logodne lungi și secrete. Secretul era necesar pentru că, dacă s-ar fi știut, ar fi dat naștere la tulburări printre tinerii din vecinătate.

Olive nu avea strălucirea tatălui ei, dar avea simțul umorului împletit cu voința puternică și de neclintit a mamei sale. Le băga pe gât elevilor ei încăpățânați atâta învățătură și frumusețe câtă puteau să înghită.

Exista o prejudecată în privința învățăturii. Oamenii doreau ca băieții lor să învețe să citească, să socotească și asta era de-ajuns. Mai multă carte i-ar fi putut face nemulțumiți și ușuratici. Existau numeroase exemple care dovediseră că învățătura îl făcea pe băiat să părăsească ferma ca să trăiască la oraș — să se considere superior tatălui său. Aritmetică — atât cât să măsoare pământul și cheresteaua și să țină socotelile; scris — atât cât să comande cele necesare și să facă corespondență cu rudele; citit — atât cât trebuia pentru ziare, almanahuri și reviste agricole; ceva muzică, atât cât îi trebuia pentru cântece religioase și patriotice — toate acestea erau de-ajuns pentru un băiat și nu-l împingeau pe drumuri greșite. Învățătura era pentru doctori, avocați și învățători, considerați ca o clasă aparte, fără legături cu ceilalți oameni. Mai erau desigur și unele excepții, ca Samuel Hamilton, de pildă; el era acceptat și iubit, dar dacă n-ar fi fost în stare să sape un puț, să potcovească un cal sau să mânuiască o secerătoare, Dumnezeu știe ce s-ar fi spus despre familia lui.

Olive se căsători cu tânărul ei și se mută mai întâi la Paso Robles, apoi la King City și în cele din urmă la Salinas. Avea o intuiție de pisică. Acțiunile ei se bazau mai degrabă pe instincte decât pe rațiune. Avea bărbia hotărâtă și nasul mic al maică-si și ochii frumoși ai tatălui. Era cea mai reprezentativă din familia Hamilton, cu excepția mamei. Teologia ei era un amestec curios de basme irlandeze și legende din „Vechiul Testament”, despre Iehova, pe care, în ultimii ani de viață, îl identifica cu tatăl ei. Cerul era pentru ea o frumoasă casă de fermă, locuită de rudele decedate. Făcea abstracție de relațiile exterioare potrivnice și refuza să creadă în existența lor, iar când vreuna din ele nu i se supunea, devenea furioasă. Se spunea despre ea că a plâns amarnic pentru că nu s-a putut duce la două baluri deodată, în aceeași sâmbătă seara. Unul era la Greenfield, iar celălalt la San Lucas — la douăzeci de mile distanță. Ca să se ducă la amândouă și apoi acasă, ar fi trebuit să călărească șaizeci de mile. Aceasta era o realitate de care nu putea să nu țină seama, așa încât a plâns de supărare și nu s-a dus la niciunul. Cu trecerea anilor, inventă o metodă fără greș față de lucrurile neplăcute. Când eu, unicul ei fiu, aveam șaisprezece ani, am contractat o pneumonie pleurală, o boală ucigătoare pe acele timpuri. Mă pierdeam, mă pierdeam, până ce aripile îngerilor mi-au atins pleoapele. Olive a folosit metoda ei care nu dădea greș pentru tratarea pneumoniei și a izbutit. Pastorul se ruga cu mine și pentru mine. Sora superioară și călugărițele de la mănăstirea de lângă casa noastră se rugau cerului de două ori pe zi să mă ajute; o rudă îndepărtată, teolog, dădea și el acatiste pentru mine. Au fost folosite toate vrăjile, magiile, ierburile cunoscute, a adus și două infirmiere bune și pe cei mai buni doctori din oraș. Metoda era practică. M-am făcut bine. Era iubitoare și hotărâtă cu familia — trei fete și cu mine — și ne-a învățat treburile casei, spălatul vaselor, curățatul hainelor și bunele maniere. Când era furioasă, avea o privire teribilă care îl făcea pe copilul cel rău să se albească la față ca o migdală opărită.

Când m-am făcut bine după pneumonie, a trebuit să învăț din nou să merg. Stătusem nouă săptămâni în pat, mușchii îmi slăbiseră și se instalase moleșeală convalescenței. Când m-au ajutat să mă ridic, simțeam că mă înțeapă fiecare nerv, iar rana din coastă, care fusese deschisă ca să se dreneze puroiul din cavitatea pleurală, mă durea îngrozitor. Am căzut înapoi în pat, strigând:

— Nu pot! Nu pot să mă scol!

Olive mă privi cu ochii ei teribili.

— Scoală-te! Tatăl tău a muncit toată ziua și a vegheat toată noaptea. A făcut datorii pentru tine. Scoală-te!

Și m-am sculat.

Datorie era un cuvânt urât, și o idee de nesuportat pentru Olive. O factură neachitată după data de cincisprezece a lunii era o datorie. Cuvântul avea și sensul de murdărie, lenevie și dezonoare. Olive, care credea sincer că familia ei era cea mai bună din lume, nu ar fi permis, din snobism, ca ea să fie atinsă de datorii. A înrădăcinat într-atât la copiii ei groaza de datorii, încât și acum, într-un sistem economic schimbat, în care datoriile fac parte integrantă din viață, devin neliniștit când se întârzie cu două zile plata unei facturi. Olive n-a acceptat niciodată plata în rate, chiar când aceasta devenise un fenomen de masă. Un lucru cumpărat pe credit era un lucru care nu-ți aparținea și pentru care aveai datorii. Făcea economii pentru lucrurile pe care și le dorea, așa încât vecinii noștri beneficiau de noile invenții chiar și cu doi ani înaintea noastră.

2

Olive era foarte curajoasă. Probabil că este nevoie de curaj ca să crești copii. Trebuie să vă povestesc ce a făcut în Primul Război Mondial. Nu avea o gândire internațională. Prima ei graniță geografică era familia ei, a doua orașul ei, Salinas, iar apoi exista o linie punctată, nu prea clar definită, care era granița comitatului. În felul ăsta ea nu credea în război, nici măcar atunci când miliția noastră călare fu chemată sub arme, își încărcă în trenuri caii și o porni spre lumea largă.

Martin Hopps locuia lângă noi, după colț. Era solid, mărunt, cu părul roșu. Avea o gură mare și ochii roșii. Era aproape cel mai timid băiat din Salinas. Era destul să-i spui bună-dimineața, ca să-l faci să nu se mai simtă în largul lui. Făcea parte din miliția călare doar pentru că depozitul de arme avea teren de baschet.

Dacă germanii ar fi cunoscut-o pe Olive și ar fi avut bun-simț, și-ar fi schimbat planurile ca să n-o înfurie. Dar nu o cunoșteau sau erau proști. Când l-au ucis pe Martin Hopps, au și pierdut războiul, pentru că asta a înfuriat-o pe mama și s-a pornit contra lor. Îi plăcuse Martin Hopps. Nu jignise niciodată pe nimeni. Când l-au omorât, Olive a declarat război Imperiului German.

Își căută o armă. Tricotatul căciulilor și al ciorapilor nu-i satisfăcea dorința de răzbunare. Un timp își îmbrăcă o uniformă de Cruce Roșie și se întâlni cu alte doamne îmbrăcate la fel, la depozitul de armament, unde înfășurau feșe și destrămau reputații. Era un lucru bun, dar nu țintea spre inima Kaiserului. Olive voia sânge pentru viața lui Martin Hopps. Și-a găsit arma răzbunării în „Obligațiile libertății”. Nu vânduse nimic niciodată în viața ei, în afară de un chec cu glazură, ocazional, în folosul Confreriei Altarului, în clădirea Bisericii Episcopale, dar de data asta începu să vândă bonuri cu sacul. Muncea cu încrâncenare. Cred că oamenii se și temeau să nu le cumpere. Iar când le cumpărau de la Olive, ea le dădea senzația că luptă cu adevărat, că bagă o baionetă în burta Germaniei.

Întrucât vânzările ei urcară ca o rachetă și rămaseră ridicate, Ministerul de Finanțe începu să remarce această nouă amazoană. Mai întâi veniră scrisori șapirografiate de mulțumiri, apoi scrisori adevărate, semnate de ministrul finanțelor, și fără ștampilă de cauciuc. Eram mândri, dar nu atât de mândri cum am fost când începură să sosească premii, un coif german (prea mic pentru oricare din noi), o baionetă, o bucată de șrapnel dințată fixată pe un postament de abanos. Și, fiindcă noi nu eram apți pentru a lupta în război, ci puteam cel mult să mărșăluim cu puști de lemn, războiul dus de mama părea că e o compensație pentru noi. Apoi se întrecu pe ea însăși și îi întrecu pe toți cei din regiunea noastră. Își mări de patru ori suma vânzărilor, și așa destul de fabuloasă, și i s-a acordat cel mai frumos premiu din toate — o călătorie cu un avion militar.

Oh, cât de mândri eram noi, copiii! Chiar și indirect, era pentru noi o glorie greu de suportat. Dar biata mea mamă — trebuie să vă mărturisesc că erau o serie de lucruri în a căror existență mama nu credea, în ciuda oricărei dovezi contrare. Unul din aceste lucruri era un Hamilton rău, iar celălalt era avionul. Faptul că le văzuse cu ochii ei nu constituia un motiv ca să creadă o iotă mai mult în existența lor.

Din pricina felului ei de a fi, am încercat să-mi închipui cum s-a simțit. Inima ei trebuie să se fi îngrozit, căci cum se poate zbura oare cu ceva ce nu există? Dacă ar fi constituit o pedeapsă, zborul ar fi fost crud și neobișnuit, dar era un premiu, un dar, o onoare și o glorie. Probabil că ne-a privit în ochi și a văzut strălucind în ei toată admirația noastră, și a înțeles că fusese prinsă în cursă. Dacă nu s-ar fi dus, familia ei ar fi fost dezolată. Era încolțită, și nu avea nicio cale onorabilă de scăpare decât doar moartea. În momentul în care a luat hotărârea să se urce în acel lucru inexistent, a fost convinsă, pare-se, că nu va supraviețui.

Olive își făcu testamentul — își pierdu o mulțime de timp cu el și apoi îl duse să fie controlat ca să fie sigură că e legal. După care deschise caseta de lemn de trandafir în care ținea scrisorile pe care i le scrisese soțul ei când îi făcuse curte și după aceea. Nu știusem că-i scrisese poezii, dar așa era. Făcu un foc în vatră și arse toate scrisorile. Erau ale ei și nu voia ca altă ființă umană să le mai vadă. Își cumpără lenjerie nouă. Îi era groază să fie găsită moartă cu lenjeria reparată sau, mai rău chiar, ruptă. Cred că a văzut gura mare schimonosită și ochii timizi ai lui Martin Hopps ațintiți asupra ei și a simțit că, într-un fel, îi răscumpăra viața furată. Era foarte blândă cu noi și nu dădea atenție la o farfurie prost spălată care lăsa o pată de grăsime pe șervetul de vase.

Evenimentul trebuia să aibă loc pe terenul de curse din Salinas. Am fost duși la teren cu o mașină a armatei și ne simțeam mai solemni și mai măreți decât niște funeralii naționale. Tata lucra la fabrica de zahăr Spreckels, la cinci mile depărtare de oraș, și nu a putut fi liber, sau poate n-a vrut, de teamă că nu va putea face față încercării. Dar, deși îi era atât de frică să se urce prea sus, Olive aranjase ca avionul să încerce să zboare măcar până la fabrica de zahăr, înainte de a se prăbuși.

Acum îmi dau seama că cele câteva sute de oameni care se adunaseră veniseră pur și simplu să vadă avionul, dar în momentul acela credeam că veniseră în cinstea mamei.

Olive nu era o femeie înaltă și, la vârsta aceea, începuse să se îngrașe. A fost nevoie să o ajutăm să iasă din mașină. Era de bună seamă înlemnită de frică, dar bărbia micuță se arăta plină de hotărâre.

Avionul stătea pe câmpul în jurul căruia se întindeau pistele de curse. Era înspăimântător de mic și ușor — un biplan cu carlinga deschisă, cu fuselaj de lemn legat cu corzi de pian. Aripile erau acoperite cu pânză. Olive era înmărmurită. Se îndreptă spre locul respectiv ca o vită la tăiere. Peste hainele despre care avea convingerea că erau cele de îngropăciune, doi sergenți îi îmbrăcară o salopetă, o haină vătuită și una de zbor, și ea devenea tot mai rotundă cu fiecare strat. Apoi îi puseră o caschetă de piele cu ochelari mari, astfel încât cu năsucul ei mic și obrajii trandafirii alcătuia un spectacol demn de văzut. Arăta ca o minge cu ochelari. Cei doi sergenți o ridicară pe brațe și o instalară înăuntru. Umplea în întregime spațiul liber. Când începură să-i prindă centurile de siguranță, își veni în fire și începu să facă semne disperate cu mâna, ca să atragă atenția. Unul din soldați se urcă sus, o ascultă, veni la sora mea Mary și o conduse la avion. Olive trăgea de mănușa căptușită, groasă de zbor, de pe mâna stângă. Își eliberă mâinile, își scoase inelul de logodnă cu un mic diamant și îl dădu lui Mary. Își așeză bine verigheta de aur, își trase din nou mănușile și privi drept înainte. Pilotul se urcă în carlinga din față, iar unul din sergenți trase cu toată forța de elice. Micuțul aparat o porni, apoi se întoarse și, la capătul câmpului, cu motorul zbârnâind din plin, se ridică în aer, iar Olive privea drept înainte și probabil că ținea ochii închiși.

Îl urmăream cu privirea cum se ridica și se îndepărta, lăsând în urmă o tăcere pustie. Comitetul de vânzare a obligațiilor, prietenii și rudele, simplii spectatori nici nu se gândeau să părăsească locul. Avionul se făcu tot mai mic, ca un punct pe cer, în drum spre Spreckels, apoi dispăru. Trecură cincisprezece minute până îl văzurăm din nou, zburând liniștit și foarte sus. Apoi, spre groaza noastră, păru că se împiedică și cade. Căzu la nesfârșit, își reveni, urcă și făcu un looping. Unul dintre sergenți râse. Pentru un moment, avionul se menținu drept, apoi ni se păru că înnebunește. Execută un tonou, câteva immelmann-uri, looping-uri interioare și exterioare, apoi se dădu peste cap și zbură deasupra câmpului cu capul în jos. Vedeam un fel de ghiulea neagră care era cascheta mamei. Unul dintre soldați spuse liniștit:

— Cred că ăla s-a scrântit. Doar nu mai e o femeie tânără.

Avionul ateriză destul de sigur și veni spre grupul nostru. Motorul se opri. Pilotul ieși afară, dând din cap uimit.

— Cea mai teribilă femeie pe care am întâlnit-o vreodată.

Se întinse, strânse mâna moale a lui Olive și plecă grăbit.

A fost nevoie de patru oameni și destul de mult timp ca să o scoatem pe Olive din carlingă. Era atât de țeapănă, că nu se mai putea apleca. Am dus-o acasă și am culcat-o în pat și nu s-a mai sculat două zile.

Abia mai târziu am aflat ce se întâmplase. Ceva a spus pilotul, ceva Olive, și ambele relatări au trebuit puse cap la cap ca să aibă un înțeles. Au zburat după ordin, în jurul fabricii de zahăr Spreckels — au înconjurat-o de trei ori ca să fie siguri că tata o să vadă, apoi pilotul s-a gândit să facă o glumă. Nu se gândea la nimic rău. A urlat ceva și chipul lui părea contorsionat din pricina curentului de aer. Olive nu-l auzea din cauza zgomotului motorului. Pilotul închise motorul și strigă:

— Acrobații?

Era un fel de glumă. Olive îi văzu chipul cu ochelari și vântul îi luă vorba și i-o deformă. Lui Olive i se păru că spusese:

— Ai să te ții?

„Iată — gândi ea — se întâmplă ceea ce știam că o să se întâmple. I-a bătut ceasul.” Mintea ei trecu totul în revistă să vadă dacă nu uitase ceva — testamentul, scrisorile arse, lenjeria nouă, mâncare destulă acasă pentru cină. Se întreba dacă stinsese lumina din camera din fund. Totul s-a petrecut într-o secundă. Apoi se gândi că poate mai există vreo șansă excepțională de supraviețuire. Se vedea clar că tânărul soldat era speriat și teama putea fi lucrul cel mai rău în situația aceasta. Dacă ea se lăsa pradă panicii care îi bântuia în suflet, el se putea speria și mai tare. Se hotărî să-l încurajeze. Zâmbi luminos și dădu din cap ca să-l îmbărbăteze și atunci se trezi cu picioarele în sus. Când se redresă din looping, pilotul se uită din nou în spate și strigă:

— Mai vrei?

Olive era departe de a mai auzi ceva, dar bărbia-i arăta hotărâre și era gata să-l ajute pe pilot să nu fie prea înspăimântat înainte ca avionul să se izbească de pământ. Zâmbi și mai dădu o dată din cap. După fiecare acrobație, tânărul soldat se uita în spate și de fiecare dată ea îl încuraja. Multă vreme după cele întâmplate, acesta repeta întruna:

— E cea mai teribilă femeie pe care am întâlnit-o vreodată. Am făcut toate figurile pe care le-am învățat și ea tot mai voia. Doamne, ce mai pilot ar fi fost asta!