1
Când v-am spus despre Cathy că era un monstru, mi se părea că era într-adevăr așa. Acum m-am uitat cu o lupă la textul scris mărunt despre ea, am recitit notele explicative și mă întreb dacă era chiar așa. Nenorocirea este că, atâta vreme cât nu știm ce urmărea, n-avem de unde ști dacă a izbutit sau nu să obțină ce-a vrut. Dacă în loc să fugă spre ceva, fugea de ceva, nu putem ști dacă a scăpat. Poate că a încercat să spună cuiva sau tuturor cine era, și n-a putut din lipsa unui limbaj comun. Poate că viața i-a fost ca și vorbirea, formală, dezvoltată, dar de neînțeles. E ușor de zis că era rea, dar asta nu înseamnă mare lucru dacă nu știm de ce.
Mi-am alcătuit în minte imaginea lui Cathy, șezând liniștită și așteptându-și sorocul, la o fermă care nu-i plăcea, alături de un om pe care nu-l iubea.
Ședea pe scaunul ei de stejar, cu mâinile împreunate, care se apărau pline de dragoste reciprocă. Devenise foarte voluminoasă, anormal de voluminoasă, chiar pentru o epocă în care femeile erau mândre de pruncii lor mari și numărau cu mândrie fiecare funt în plus. Era diformă; burta întinsă, grea și lăbărțată, nu-i permitea să stea în picioare fără să și-o sprijine cu mâinile. Dar marea diformitate nu era decât locală. Umerii, gâtul, brațele, obrazul nu fuseseră atinse, erau subțiri și copilăroase. Pieptul nu-i crescuse, iar sfârcurile nu se înnegriseră. Glandele mamare nu lucrau, nu exista o pregătire fizică pentru hrănirea nou-născutului. Când ședea îndărătul unei mese, nici nu se vedea că e însărcinată.
În vremea aceea, nu se măsura arcul pelvian, nu se făceau analize ale sângelui, nu se lua calciu. La fiecare copil, o femeie pierdea un dinte. Era o lege. Și femeile aveau câteodată gusturi curioase, uneori murdare, și se spunea că se datorează naturii Evei, care mai era încă pedepsită pentru păcatul originar.
Pofta lui Cathy era simplă în comparație cu altele. Tâmplarii care reparau casa cea veche se plângeau că nu puteau găsi bucățelele de cretă cu care își făceau semnele. Mereu dispăreau. Cathy le fura și le rupea în bucățele mici. Purta fărâmele în buzunarul de la șorț și, când n-o vedea nimeni, sfărâma în dinți varul moale. Vorbea foarte puțin. Ochii ei erau pierduți. Era ca și când s-ar fi evaporat, lăsând în urma ei o păpușă mecanică spre a nu i se observa absența.
În jurul ei se desfășura o activitate intensă. Adam se învârtea peste tot, construindu-și și planificându-și Paradisul. Samuel și băieții lui săpară un puț de patruzeci de picioare și instalară o armătură modernă scumpă, pentru că Adam voia ce era mai bun.
Hamiltonii își mutară instalația de foraj și începură o nouă gaură. Dormeau într-un cort lângă locul de muncă și găteau la un foc în aer liber. Mereu însă, unul din ei străbătea călare drumul spre casă, după unelte sau cu vreun mesaj.
Adam se agita ca o albină înnebunită, amețită de prea multe flori. Ședea alături de Cathy și sporovăia despre rădăcinile de rubarbă care tocmai fuseseră aduse. Îi desena noua paletă pe care Samuel o inventase pentru moara de vânt. Avea un pas variabil și era un lucru nemaipomenit. Se ducea la locul de foraj și ținea treaba în loc tot interesându-se. Și la fel de natural cum discuta cu Cathy despre puțuri, discuta la locul de foraj despre nașteri și îngrijirea copiilor. Pentru Adam, era o epocă bună, cea mai bună. Era regele vieții lui largi și spațioase. Și vara se transformă într-o toamnă fierbinte și parfumată.
2
Hamiltonii ce lucrau la puțul de foraj își terminaseră micul dejun cu pâine făcută de Liza, cu brânză și cafea tare fiartă la foc într-un ibric. Lui Joe i se închideau ochii de somn și se gândea cum ar face să se ducă în tufișuri să mai adoarmă puțin.
Samuel îngenunche pe pământul nisipos și privi la marginile ciobite și rupte ale sondei sale. Chiar înainte de a face pauza de masă, cuțitul de foraj se izbise de ceva, la treizeci de picioare adâncime, ce sfâșiase oțelul de parcă ar fi fost plumb. Samuel curăță marginea lamei cu briceagul și examină în palmă bucățelele desprinse. Ochii lui străluciră de o emoție copilărească; întinse mâna și răsturnă sfărâmăturile în palma lui Tom.
— Privește, băiete. Ce crezi că sunt astea?
Joe se ridică curios de la locul lui din fața cortului. Tom studia bucățelele pe care le avea în palmă.
— Orice ar fi, e ceva tare. Nu poate fi un diamant. Arată a metal. Crezi că am forat într-o locomotivă îngropată?
Tatăl lui râse.
— La treizeci de picioare adâncime! — spuse el admirativ.
— Seamănă cu oțelul din care se fac unelte. Nu avem nimic cu ce să-i venim de hac — zise Tom.
Apoi văzu privirea voioasă, îndepărtată, de pe chipul tatălui său și îl trecu un fior de încântare împărtășită. Copiilor din familia Hamilton le plăcea când imaginația tatălui lor își lua zborul. Atunci lumea era plină de minuni.
Samuel spuse:
— Metal, zici tu. Crezi că-i oțel. Tom, eu presupun și după aceea fac o probă. Și iată care-i părerea mea — și ține minte. Cred că o să găsim nichel, și poate argint, și cărbune, și mangan. Tare mi-ar plăcea să-l aduc la suprafață! Se află în nisipul marin. Asta am descoperit noi.
Tom spuse:
— Ce crezi că este cu nichelul și argintul ăsta?
— Trebuie să se fi petrecut cu multe mii de secole în urmă — spuse Samuel, și fiii săi își dădură seama că el își și imagina totul.
— Poate că aici era apă peste tot — o mare interioară cu păsări marine, care se învârteau în cerc și țipau. Trebuie să fi fost o priveliște frumoasă, în timpul nopții. Mai întâi o dâră de lumină, apoi o lumină albă, apoi o lumină orbitoare ca un arc desprins de cer. Apoi o coloană mare de apă și o ciupercă uriașă de vapori. Urechile v-ar fi asurzit de zgomot, pentru că sunetul căderii ar fi ajuns la voi odată cu explozia apei. Și apoi, din nou, noapte neagră din cauza luminii orbitoare. Iar treptat, se puteau vedea peștii morți care se ridicau la suprafață, argintii în lumina stelelor, și păsările țipătoare care veneau să-i mănânce. Este un lucru unic și frumos la care merită să te gândești, nu-i așa?
Îi făcuse să întrevadă totul, așa cum se întâmpla întotdeauna.
Tom spuse încet:
— Presupui că e un meteorit, nu-i așa?
— Da, și o putem dovedi prin analiză.
Joe spuse grăbit:
— Hai să-l dezgropăm.
— Dezgroapă-l tu, Joe, în timp ce noi forăm până dăm de apă.
Tom spuse serios:
— Dacă analiza ar arăta că este suficient nichel și argint, n-ar merita să fie exploatat?
— Se vede că ești fiul meu — zise Samuel. — Dar nu știm dacă e mare cât o casă sau mic cât o pălărie.
— Dar am putea sonda la adâncime și să vedem.
— Da, am putea, dacă am face totul în secret și ne-am ascunde gândurile sub obroc.
— Ce vrei să spui?
— Tom, nu te gândești la mama? Îi facem și așa destule necazuri, fiule. Mi-a spus clar că, dacă mai cheltuiesc un ban pentru vreo invenție, o să ne arate ea să o ținem minte. Fie-ți milă de ea! Nu vezi ce rușine îi este când o întreabă cineva ce facem? Mama e o femeie sinceră. Ar trebui să spună: „S-au dus să dezgroape o stea.” — Râse fericit. — N-o să înghită așa ceva. O să ne pedepsească. Trei luni n-o să ne mai facă plăcinte.
Tom spuse:
— Nu putem să forăm prin el. Va trebui să ne mutăm în altă parte.
— O să pun niște dinamită dedesubt și, dacă nici asta nu-l sfărâmă, o să începem un puț nou.
Se ridică.
— O să trebuiască să mă duc acasă după dinamită și să ascut sonda. De ce n-ați veni și voi cu mine, băieți? O să-i facem mamei o surpriză și o să se apuce să gătească toată noaptea și să se văicărească. În felul acesta o să-și ascundă plăcerea de a ne vedea.
Joe zise:
— Vine cineva, vine în goană.
Și într-adevăr, se vedea un călăreț, venind spre ei în galop, dar un călăreț curios; călărea dând din aripi, ca un pui legat de picior. Când se apropie, văzură că era Lee care dădea din coate ca din niște aripi, iar coada îi sărea ca un șarpe. Era de mirare cum de izbutea să se țină călare și totuși să mâne în galop. Se opri lângă ei, gâfâind.
— Domnu' Adam zice veniți! Doamna Cathy lău — vine lepede. Doamna țipă, plângi.
Samuel zise:
— Încetișor, Lee! Când a început?
— Dimineață, la mic dejun.
— Bine. Liniștește-te. Ce face Adam?
— Domnu Adam, nebun. Plângi — râzi — vomit.
— Sigur! — spuse Samuel. — Tații ăștia noi. Am fost și eu așa, cândva. Tom, pune șaua pe cal, te rog.
Joe întrebă:
— Ce s-a-ntâmplat?
— Doamna Trask trebuie să nască. I-am spus lui Adam că o să-i dăm o mână de ajutor.
— Tu? — se miră Joe.
Samuel îi aruncă o privire mezinului său.
— Eu v-am adus pe lume pe amândoi. Și nu se pare că aș fi făcut un prost serviciu omenirii. Tom, tu să strângi toate uneltele. Și du-te înapoi la fermă și ascute cuțitele. Adu aici cutia cu dinamită, care e pe raft, în magazia de unelte, și umblă ușurel cu ea, dacă ții la brațele și picioarele tale. Joe, vreau ca tu să rămâi aici și să ai grijă de toate lucrurile.
Joe spuse plângăreț:
— Dar ce mă fac eu aici, singur?
Samuel rămase tăcut o clipă. Apoi zise:
— Joe, ții la mine?
— Sigur, dar de ce?
— Dacă ai auzi că am comis o crimă groaznică, m-ai da pe mâna poliției?
— Ce tot îndrugi?
— M-ai da?
— Nu.
— Foarte bine. În coșul meu, sub haine, o să găsești două cărți noi, fii cu băgare de seamă cu ele. Sunt două volume scrise de un om despre care lumea o să audă vorbindu-se. Poți să începi să le citești, dacă vrei, și o să-ți prindă bine. Se intitulează „Principii de psihologie” și e scrisă de un cetățean din Est pe nume William James. Nu are nicio legătură cu hoțul din trenuri. Și ascultă, Joe, dacă sufli o vorbă despre cărți, te alung de la fermă. Dacă mama află vreodată că am cheltuit banii pe ele, mă alungă ea pe mine de la fermă.
Tom îi aduse un cal înșeuat.
— Pot să le citesc și eu după aceea?
— Da — spuse Samuel și își trecu ușor piciorul peste șa. — Hai, Lee.
Chinezul vru s-o pornească la galop, dar Samuel îl reținu.
— Ia-o încet, Lee. Nașterea durează de regulă mai mult decât crezi tu.
Un timp, călăriră în tăcere, apoi Lee spuse:
— Îmi pare rău că ați cumpărat cărțile acelea. Eu am o ediție condensată într-un singur volum, originală. V-aș fi împrumutat-o.
— O ai? Ai multe cărți?
— Aici nu am multe — treizeci, patruzeci. Dar vă dau cu plăcere oricare din ele, pe care n-ați citit-o.
— Îți mulțumesc, Lee. Poți fi sigur că o să mă uit la ele de îndată ce voi putea. Știi, ai putea discuta cu băieții mei. Joe e puțin cu capul în nori, dar Tom e serios și i-ar fi de folos.
— E o punte greu de trecut, domnule Hamilton. Sunt timid când vorbesc cu o persoană necunoscută, dar dacă spui dumneata, voi încerca.
Îndrumară caii repede spre mica vale unde era casa familiei Trask.
Samuel spuse:
— Zi, cum e cu mama?
— Aș prefera să vedeți singur și să judecați singur — răspunse Lee. — Știți, când un om trăiește singur atâta timp, ca mine, mintea lui poate să o ia razna pe o tangentă irațională, doar pentru că viața lui socială nu e așa cum s-ar cuveni să fie.
— Da, știu. Dar eu nu sunt singur și totuși mintea mea o ia razna, pe o tangentă. Dar poate nu pe aceeași.
— Atunci nu sunteți de părere că este doar fructul imaginației mele?
— Nu știu ce este, dar îți spun, spre liniștea dumitale, că am sentimentul că e ceva straniu.
— Cred că același lucru se petrece și cu mine — spuse Lee. Zâmbi. — Am să vă spun cât de departe am mers în ce mă privește. De când am venit aici, mă tot gândesc la poveștile chinezești pe care mi le spunea tata. Noi, chinezii, avem o demonologie foarte dezvoltată.
— Crezi că ea e un demon?
— Bineînțeles că nu. Sper că sunt mai presus de o asemenea prostie. Nu-mi dau seama ce este. Știți, domnule Hamilton, un servitor capătă îndemânare să adulmece vântul și să simtă atmosfera din casa în care muncește. Și aici e ceva straniu. Poate asta mă face să-mi amintesc de demonii tatei.
— Tatăl dumitale credea în ei?
— Nu. Considera însă că trebuie să cunosc mediul. De altminteri, și voi, occidentalii, perpetuați o mulțime de mituri.
Samuel zise:
— Ia spune-mi, ce s-a întâmplat de te-a făcut să te gândești la așa ceva? Mă refer la dimineața asta.
— Dacă n-ați fi în drum spre ea, aș încerca, dar așa, mai bine nu. O să vedeți singur. Poate sunt eu nebun. Bineînțeles că domnul Adam e atât de încordat, încât ar putea plesni ca o coardă de banjou.
— Dă-mi doar un indiciu, cât de mic. Aș câștiga timp. Ce-a făcut ea?
— Nimic. Tocmai asta-i problema, domnule Hamilton. Am mai asistat la nașteri și înainte, dar asta e ceva nou pentru mine.
— Cum așa?
— Păi… am să vă spun singurul lucru care-mi vine în minte. E mai curând un fel de luptă amară, de moarte, decât o naștere.
Intrând în mica vale, sub stejari, Samuel zise:
— Sper că nu dumneata m-ai tulburat, Lee. E o zi stranie și nu știu de ce.
— Nu bate vântul. E prima zi, de câteva luni încoace, când nu bate vântul după-amiază — răspunse Lee.
— Așa-i. Am fost atât de preocupat de amănunte, încât n-am mai dat atenție felului cum a fost ziua. Mai întâi am descoperit o stea îngropată, iar acum mergem să scoatem la lumină o nouă ființă omenească.
Privi printre ramurile de stejar la dealurile scăldate într-o lumină gălbuie.
— Ce zi frumoasă în care să te naști! Dacă semnele îți pun amprenta pe o viață, apoi aceasta care vine va fi o viață dulce. Și știi, Lee, dacă Adam e sincer, o să mă încurce. Stai lângă mine, vrei? Poate am nevoie de ceva. Ia te uită, oamenii, tâmplarii stau sub un copac.
— Domnul Adam a oprit lucrul. S-a gândit că ciocănitul ar putea s-o deranjeze pe soția lui.
Samuel zise:
— Stai pe aproape. Se pare că Adam e sincer. Habar n-are că soția lui n-ar fi în stare să audă nici dacă însuși Dumnezeu ar bate tam-tam-ul în cer.
Muncitorii care ședeau sub copaci îi făcură semne.
— Ce mai faci, domnule Hamilton? Ce-ți mai face familia?
— Bine, bine. Ia spune, ăsta nu-i Rabbit Holman? Pe unde ai umblat, Rabbit?
— Am făcut prospecțiuni, domnule Hamilton.
— Și ai găsit ceva, Rabbit?
— Pe dracu, domnule Hamilton, n-am mai găsit nici catârul cu care am plecat.
Călăriră spre casă. Lee spuse repede:
— Dacă aveți o clipă de răgaz, aș vrea să vă arăt ceva.
— Ce anume, Lee?
— Am încercat să traduc în engleză niște poezii vechi, chinezești. Nu sunt sigur că se poate face așa ceva. Vreți să vă aruncați o privire?
— Cu plăcere, Lee. Mi-ar face mare plăcere.
3
Casa albă alcătuită din bârne a familiei Bordoni era foarte liniștită, aproape trist de liniștită, jaluzelele erau trase. Samuel descălecă în fața intrării, își desfăcu sacii prinși de șa și îi dădu calul lui Lee. Bătu la ușă, dar nu primi niciun răspuns și intră. După lumina de afară, salonul era întunecat. Privi bucătăria frecată lună de Lee. O cafetieră de ceramică era pusă la încălzit pe sobă. Samuel bătu ușor la ușa dormitorului și intră.
Înăuntru era aproape beznă, nu numai pentru că jaluzelele erau trase, ci și din pricina păturilor puse la ferestre. Cathy era culcată în patul mare, cu baldachin, iar Adam ședea lângă ea, cu capul îngropat în cuvertură. Își ridică privirea și privi orbește.
Samuel spuse glumeț:
— De ce stați în întuneric?
Vocea lui Adam era răgușită.
— Nu vrea lumină. O supără la ochi.
Samuel înaintă în cameră și, cu fiecare pas, devenea mai autoritar.
— Trebuie să facem lumină. Ea poate să închidă ochii. Dacă vrea, pot să-i leg ochii cu o cârpă neagră.
Se îndreptă spre fereastră și apucă pătura ca s-o tragă jos, dar înainte de a face vreo mișcare, Adam fu lângă el.
— Lasă. Lumina îi face rău — spuse el dârz.
Samuel se întoarse spre el.
— Ascultă, Adam, știu ce simți. Ți-am făgăduit că o să mă ocup eu de toate și așa o să fac. Dar sper că nu e nevoie să mă ocup și de tine.
Trase jos păturile și ridică jaluzelele ca să lase să pătrundă lumina galbenă a după-amiezii.
Pe patul ei, Cathy scoase un soi de geamăt și Adam se duse la ea.
— Închide ochii, draga mea. Să-ți pun ceva pe ochi.
Samuel își puse sacii pe un scaun și veni lângă pat.
— Adam — zise el ferm — te rog să ieși din cameră și să stai afară.
— Nu, nu pot. De ce?
— Pentru că nu vreau să-mi stai în drum. De obicei, un bărbat în situația ta se duce și bea.
— N-aș putea.
Samuel zise:
— Eu mă înfurii greu și încă și mai greu îmi vine să disprețuiesc pe cineva, dar de data asta parcă încep să simt și una, și alta. Ieși afară din cameră și nu mă necăji, sau plec eu și atunci o să ai tu o mulțime de necazuri.
În cele din urmă, Adam plecă, iar Samuel strigă din ușă:
— Și te poftesc să nu năvălești înăuntru dacă auzi ceva. Așteaptă până ce ies eu afară.
Închise ușa, observă că era o cheie în broască și o răsuci.
— E un bărbat emoționat și vehement. Te iubește.
Până acum nu o privise de aproape. Și citi în ochii ei o ură adevărată, neiertătoare, o ură ucigătoare.
— O să se termine repede, drăguțo. Spune-mi, s-a rupt apa?
Ochii ei ostili îl priviră și buzele îi dezveliră dinții știrbi într-un rânjet. Nu-i răspunse.
O privi mirat.
— N-am venit decât ca prieten — zise el. — Tânără doamnă, pentru mine nu e nicio plăcere. Nu-ți cunosc necazurile și, la drept vorbind, nici nu-mi pasă. S-ar putea doar să te scutesc de o parte din dureri — cine știe? O să-ți mai pun o singură întrebare. Dacă nu-mi răspunzi, și dacă te mai uiți așa urât la mine, plec și te las în plata Domnului.
Cuvintele îi pătrunseră în conștiință ca glontele de plumb în apă. Făcu un efort mare. El se cutremură văzând-o cum se schimbă la față, cum ochii își pierd culoarea de oțel, linia dreaptă și subțire a buzelor se arcuiește, iar colțurile gurii i se ridică. Observă o mișcare a mâinilor, cu pumnii desfăcuți și palmele trandafirii întoarse în sus.
Chipul ei deveni tânăr, inocent și înfruntă curajos suferința. Era ca și cum o imagine de lanternă magică s-ar fi schimbat cu alta.
Cathy spuse blând:
— Apa s-a rupt în zori.
— Așa-i mai bine. Ai avut dureri mari?
— Da.
— La ce intervale?
— Nu știu.
— Sunt aici în cameră de cincisprezece minute.
— Am avut de două ori dureri slabe, nu m-a durut tare de când ai venit.
— Bine. Unde ai lenjeria?
— În cufărul de colo.
— O să fie bine, drăguțo — spuse el blând.
Desfăcu sacii săi și scoase o frânghie groasă învelită în catifea albastră și cu câte un inel la capete. Pe catifea erau brodate sute de floricele roz.
— Liza îți trimite să folosești frânghia ei pentru efortul nașterii. A confecționat-o când trebuia să nască primul copil. Dacă socotim copiii noștri și ai prietenilor, frânghia asta a ajutat mulți oameni să vină pe lume.
Introduse cele două inele pe câte un picior al patului.
Deodată, ochii ei începură să sticlească, spatele i se înălță ca un arc și obrajii i se roșiră. El se așteptă să țipe sau să geamă și privi cu teamă spre ușa încuiată. Dar nu urmă niciun țipăt — doar un șir de mormăieli nedeslușite. După câteva secunde, trupul i se relaxă și chipul ei păru din nou plin de ură.
Durerea începu iar.
— Drăguța de ea — spuse el mângâietor. — Ai avut dureri o dată, sau de două ori? Nu știu. Cu cât vezi mai multe, cu atât înveți mai mult, nu sunt două la fel. E timpul să mă spăl pe mâini.
Ea își clătină capul într-o parte și într-alta.
— Bine, bine, draga mea. Nu cred că mai trece mult până vine copilul.
Puse mâna pe fruntea ei, unde se vedea cicatricea neagră și urâtă.
— Cum ai căpătat rana asta la cap?
Cathy ridică brusc capul și dinții ei ascuțiți i se înfipseră în partea cărnoasă a mâinii lui, lângă degetul mic. El țipă de durere și încercă să-și tragă mâna, dar maxilarele ei erau închise și dădea din cap, sfâșiindu-i mâna ca un câine care trage de un sac. Un mârâit ascuțit îi ieșea printre dinții strânși. O plesni peste obraz, dar zadarnic. În mod automat, făcu ce ar fi făcut ca să oprească un câine să se mai lupte. Mâna stângă i se îndreptă spre gâtul ei și o sufocă. Ea continuă să se lupte și mai trase de mână înainte ca maxilarele să i se descleșteze, iar el să-și elibereze mâna. Carnea era ruptă și sângera. Se dădu înapoi de lângă pat și se uită la rana făcută de dinții ei. Privi cu teamă. Și când o privi, chipul ei era din nou calm, tânăr și inocent.
— Îmi pare rău — spuse ea repede. — Îmi pare rău.
Samuel se cutremură.
— Din cauza durerii — zise Cathy.
Samuel avu un surâs de o clipă.
— Va trebui să-ți pun botniță. O cățea scoțiană mi-a făcut odată tot așa.
Văzu din nou, pentru o clipă, ura din ochii ei, apoi aceasta dispăru.
— Ai ceva să pun aici? Oamenii sunt mai veninoși decât șerpii.
— Nu știu.
— Aveți niște whisky? O să torn niște whisky pe rană.
— În sertarul al doilea.
Stropi mâna însângerată cu whisky și se frecă să nu simtă cum îl arde alcoolul. Simți o greață puternică în stomac și ochii i se întunecară de durere. Luă o înghițitură de whisky ca să-și revină. Îi era groază să se uite din nou spre pat.
— Mâna mea n-o să mai fie bună de nimic, o bucată de vreme.
Samuel îi spuse mai târziu lui Adam:
— Trebuie să fie făcută din oase de balenă. Nașterea s-a produs mai înainte ca eu să fiu gata. A ieșit ca un sâmbure. N-am avut nici timp să pregătesc apa ca să-l spăl. Nici măcar n-a atins frânghia ca să se ajute. Chiar că are oase de balenă.
Trase de ușă, îl strigă pe Lee și ceru apă caldă.
Adam se năpusti în cameră.
Samuel strigă:
— Un băiat! Ai un băiat! Ușurel — îi spuse el lui Adam, care văzu patul răvășit și se înverzi la față.
Samuel spuse:
— Trimite-l pe Lee aici. Și tu, Adam, dacă mai ești stăpân pe mâinile și picioarele tale, du-te la bucătărie și fă-mi o cafea. Și ai grijă ca lămpile să fie umplute și sticlele curățate.
Adam se răsuci ca un titirez și părăsi camera. După un minut, Lee băgă capul înăuntru. Samuel îi arătă o grămăjoară într-un coș cu rufe.
— Spală-l cu un burete de apă caldă, Lee. Să nu-l prindă curentul. Dumnezeule! Aș fi vrut ca Liza să fie aici. Nu pot să le fac pe toate deodată.
Se întoarse din nou spre pat.
— Acum, drăguță, să te spăl pe tine.
Cathy era din nou chircită și se schimonosea de durere.
— Nu mai durează mult. Mai trece nițeluș până iese placenta. Ești grozav de rapidă. Nici măcar nu te-ai opintit în frânghia Lizei.
Văzu ceva, căscă ochii și se apucă repede de lucru.
— Dumnezeule mare, încă unul!
Lucră repede și, la fel ca și primul, nașterea fu neînchipuit de rapidă. Din nou Samuel legă cordonul, iar Lee luă al doilea copil, îl spălă, îl înfășă și îl puse în coșuleț.
Samuel o spălă pe mamă și o mișcă cu blândețe de colo-colo, în timp ce îi schimbă așternutul de pe pat. Își dădu seama că se ferește să o privească în față. Lucră cât putu de repede, căci mâna mușcată începea să-i înțepenească. Trase peste ea, până la bărbie, un cearceaf curat, alb, o ridică și îi strecură sub cap o pernă curată. În cele din urmă fu obligat să o privească.
Părul ei auriu era umed de transpirație, dar chipul i se schimbase. Era împietrit, golit de orice expresie. La gât vinele îi băteau vizibil.
Samuel îi spuse:
— Ai doi băieți. Doi băieți frumoși. Nu seamănă. Fiecare s-a născut în sacul lui.
Ea îl analiză cu răceală și fără interes.
Samuel zise:
— Vreau să-ți arăt băieții.
— Nu — spuse ea placid.
— Cum așa, drăguță, nu vrei să-ți vezi băieții?
— Nu. N-am nevoie de ei.
— Ei. Acum ești obosită — o să-ți treacă. Și să-ți spun ceva: nașterea asta a fost mai rapidă și mai ușoară decât toate pe care le-am văzut în viața mea.
Privirea ei îl ocolea.
— N-am nevoie de ei. Vreau să acoperi ferestrele și să alungi lumina de-aici.
— E din cauza oboselii. În câteva zile o să te simți altfel și n-o să-ți mai amintești.
— Ba o să-mi amintesc. Pleacă. Scoate-i din cameră. Trimite-l aici pe Adam.
Samuel fu uimit de tonul ei. Nu era vorba de boală, sau oboseală, sau blândețe. Cuvintele îi ieșiră fără voia lui:
— Nu-mi placi — zise el.
Ar fi vrut să poată să-și retragă cuvintele în gâtlej și în minte. Dar cuvintele lui nu avură niciun efect asupra lui Cathy.
— Trimite-l pe Adam aici — spuse ea.
În micul salon, Adam își privi vag copiii, apoi se duse repede în dormitor și închise ușa. După un moment, se auzi zgomot de ciocănituri. Adam bătea din nou în cuie păturile de la ferestre.
Lee îi aduse o cafea lui Samuel.
— Nu arată prea bine mâna asta a dumitale.
— Știu. Mi-e teamă că o să-mi facă necazuri.
— De ce-a făcut una ca asta?
— Nu știu. E o ființă ciudată.
Lee zise:
— Domnule Hamilton, lăsați-mă să vă îngrijesc eu. Ați putea să vă pierdeți mâna.
Samuel părea lipsit de vlagă.
— Fă ce vrei, Lee. Inima mi-e îngrozitor de mâhnită. Aș vrea să fiu copil, să pot plânge. Sunt prea bătrân să-mi fie teamă în halul ăsta. N-am mai simțit o asemenea disperare de când, cu mult timp în urmă, mi-a murit o păsărică în palmă, lângă o apă curgătoare.
Lee părăsi camera și se întoarse numaidecât aducând o cutie mică de abanos, încrustată cu dragoni încolăciți. Se așeză lângă Samuel și scoase din cutie un brici chinezesc, ascuțit.
— O să vă doară — zise el blând.
— O să încerc să suport, Lee.
Chinezul își mușcă buzele, simțind în el însuși durerea pe care o provoca tăind adânc în mână; desfăcu carnea în jurul urmelor lăsate de dinți în față și în spate, și curăță șuvițele care atârnau, până ce din fiecare rană țâșni sânge roșu, curat. Scutură o sticlă cu un lichid galben pe care era o etichetă, „Emulsie Hall”, și turnă din ea pe tăieturile adânci. Muie o batistă cu această emulsie și înfășură mâna. Samuel se crispă și se apucă de mânerul fotoliului cu mâna sănătoasă.
— Conține mai mult acid fenic. Puteți să-l mirosiți — spuse Lee.
— Îți mulțumesc. Mă schimonosesc ca un copil.
— Nu cred că eu aș fi putut sta așa de liniștit. Să vă mai dau o ceașcă de cafea — zise Lee.
Veni înapoi cu două cești și se așeză alături de Samuel.
— Cred că am să plec de-aici — zise el. — Niciodată nu m-am dus de bunăvoie la un abator.
Samuel tresări.
— Ce vrei să spui?
— Nu știu. Așa mi-a venit.
Samuel se cutremură.
— Lee, oamenii sunt proști. Nu m-am gândit până acum la asta, dar și chinezii sunt niște proști.
— Ce vă făcea să vă îndoiți de asta?
— Poate faptul că îi consideram pe străini mai puternici și mai buni decât noi înșine.
— Ce vreți să spuneți?
Samuel continuă:
— Poate că prostia e necesară, ca și lupta împotriva dragonilor, mândria sau îndrăzneala demnă de milă de a încerca să știrbești ceva din măreția lui Dumnezeu și lașitatea copilărească ce transformă un copac uscat de pe o șosea întunecată, într-o fantomă. Poate că e bună și necesară, dar…
— Ce vreți să spuneți? — repetă Lee răbdător.
— Credeam că mintea mea proastă a luat-o razna — zise Samuel. — Aflu acum de la dumneata că simți același lucru. Simt că plutește ceva asupra casei acesteia. Presimt o nenorocire.
— Și eu o presimt.
— Știu, și asta mă face să nu mă simt prea bine în prostia mea. Nașterea a fost prea rapidă, prea ușoară — ca o pisică ce naște pisoi. Mi-e teamă pentru pisoii ăștia. Niște gânduri îngrozitoare îmi umblă prin minte.
— Ce vreți să spuneți? — întrebă Lee pentru a treia oară.
— O vreau pe soția mea — strigă Samuel. — Fără vise, fără fantome, fără prostii. O vreau aici, lângă mine. Se zice că minerii duc cu ei, în puțuri, canari care să simtă dacă aerul e bun. Liza n-are nimic de-a face cu prostia. Și să știi, Lee, dacă vede o fantomă, e fantomă și nu un fragment de vis. Dacă Liza simte o nenorocire, o să baricadăm ușile.
Lee se ridică, se duse la coșul cu rufe și se uită la copii. Trebui să se uite de aproape, deoarece se întuneca repede.
— Dorm — zise el.
— Peste puțin timp vor începe să urle. Lee, vrei să înhami la trăsură și să te duci la mine acasă, să o iei pe Liza? Spune-i că am nevoie de ea aici. Dacă Tom mai e acolo, spune-i să aibă grijă de gospodărie. Dacă nu, îl trimit înapoi dimineață. Dacă Liza nu vrea să vină, spune-i că avem nevoie aici de o mână de femeie și de ochiul ei limpede. O să înțeleagă ea ce vrei să spui.
— Mă duc — spuse Lee. — Poate ne speriem unul pe celălalt ca doi copii pe întuneric.
— M-am gândit la asta. Și te rog, Lee, să-i spui că m-am rănit la mână în timp ce foram. Pentru numele lui Dumnezeu, nu-i spune cum s-a întâmplat.
— Aprind câteva lămpi și după aceea plec. Va fi o mare ușurare să o avem aici.
— Așa-i, Lee. Așa-i. O să aducem puțină lumină în gaura asta de pivniță.
După ce Lee plecă cu trăsura prin întuneric, Samuel luă o lampă în mâna stângă. Trebui să o lase jos ca să deschidă clanța de la ușa dormitorului. În cameră era întuneric beznă, iar razele galbene ale lămpii se îndreptau în sus, fără a lumina patul.
Vocea lui Cathy se auzi puternică și tăioasă dinspre pat.
— Închide ușa. Nu vreau lumină. Adam, ieși afară! Vreau să fiu singură — în întuneric.
Adam spuse răgușit:
— Vreau să stau cu tine.
— N-am nevoie de tine.
— Vreau să rămân.
— Atunci rămâi. Dar nu mai vorbi. Te rog, închide ușa și ia lampa de aici.
Samuel se întoarse în salon. Puse lampa pe masă, alături de coșul de rufe, și se uită la chipurile mici ale copiilor adormiți. Țineau ochii închiși și se smiorcăiră jenați de lumină. Samuel întinse degetul arătător și mângâie frunțile fierbinți. Unul dintre gemeni desfăcu gura mare, căscă și adormi din nou. Samuel mută lampa, se duse la intrarea din față, deschise și ieși afară. Luceafărul de noapte era atât de luminos, încât părea că arde și se consumă scufundându-se în spatele munților dinspre apus. Aerul era liniștit și Samuel simțea mirosul salviei încinse de soarele de peste zi. Noaptea era foarte întunecoasă. Samuel tresări când auzi o voce din întuneric.
— Cum se simte?
— Cine-i acolo? — întrebă Samuel.
— Eu sunt, Rabbit.
Omul apăru și căpătă contur în lumina ce venea de la intrare.
— Mama? E bine, Rabbit.
— Lee a spus că sunt gemeni.
— E adevărat, sunt băieți gemeni. Ce vrei mai mult? Cred că acum domnul Trask o să întoarcă lumea pe dos. Va trebui să planteze o cultură de trestie de zahăr.
Samuel nu-și dădu seama de ce schimbă subiectul.
— Rabbit, știi peste ce am dat astăzi la foraj? Un meteorit.
— Ce-i ăla, domnule Hamilton?
— O stea căzătoare care a picat acum un milion de ani.
— Zău? Ia te uită. Cum v-ați rănit la mână?
— Eram să spun că din cauza unei stele căzătoare — râse Samuel. — Dar n-a fost chiar atât de interesant. Mi-am prins-o în roata dințată.
— Rău?
— Nu, nu chiar așa rău.
— Vrei să intri și să stai jos, Rabbit?
— Nu, nu, mulțumesc. Mă duc să mă culc. Cu fiecare an care trece, mi se pare că dimineața vine mai repede.
— Așa-i, Rabbit. Atunci, noapte bună.
Liza Hamilton sosi pe la patru dimineața. Samuel adormise în fotoliu și visa că ținea în mână o bară de fier înroșită și nu putea să-i dea drumul. Înainte de a arunca o privire copiilor, Liza îl trezi și îi privi mâna. Apoi, în timp ce făcea cum se cuvine ceea ce el făcuse dezordonat, bărbătește, îi dădu ordine și îl expedie. Chiar în clipa aceea trebuia să se ridice, să pună șaua pe Doxology și să călărească până la King City. Indiferent ce oră era, trebuia să-l trezească pe neisprăvitul acela de doctor și să-și îngrijească mâna. Dacă avea impresia că totul e în ordine, putea să se ducă acasă și să aștepte. Și era o crimă să-ți lași ultimul tău prunc, care nici el nu era mult mai mare decât un copilaș, să stea lângă o gaură săpată în pământ fără să aibă nimeni grijă de el. Așa ceva ar putea stârni și mânia lui Dumnezeu.
Dacă Samuel dorise realism și activitate, le avea din plin. Liza izbuti să-l expedieze în zori. Pe la ora unsprezece, avea mâna bandajată, iar la ora cinci după-amiază ședea în propriul său scaun, la propria sa masă, dârdâind de febră, iar Tom fierbea o găină ca să-i facă supă de pasăre.
Samuel zăcu trei zile la pat, luptându-se cu halucinațiile provocate de febră și dându-le diferite nume, până când marea lui rezistență învinse infecția și îi veni de hac.
Samuel îl privi pe Tom cu ochi limpezi și spuse:
— Trebuie să mă scol.
Încercă, dar renunță slăbit și chicoti — scotea întotdeauna asemenea sunete când se simțea învins de ceva pe lumea asta. Avea convingerea că, până și atunci când era înfrânt, putea cuceri o mică victorie râzând în nasul înfrângerii. Și Tom îi aduse atâta supă de pasăre, că-i venea să-l strângă de gât. Încă n-a dispărut de pe fața pământului această superstiție și se mai găsesc oameni care cred că supa vindecă orice rană sau boală și că nu e un lucru rău nici chiar la înmormântări.
4
Liza lipsi timp de o săptămână. Curăță casa familiei Trask de la tavan până la podelele de lemn. Spălă tot ce putea fi îndoit suficient ca să intre într-o cadă, iar restul îl frecă. Puse la punct regimul copiilor și observă cu satisfacție că plângeau aproape tot timpul și că începură să câștige în greutate. Pe Lee îl folosi ca pe un sclav, întrucât nu prea avea încredere în el. Pe Adam îl ignoră, pentru că nu putea să-l folosească la nimic. Îl puse să spele geamurile, apoi, după ce le termină, luă toată treaba de la început.
Liza stătu cu Cathy exact atât cât să ajungă la concluzia că era o fată deșteaptă care nu vorbea mult și nu încerca să vândă castraveți la grădinar. O examină și constată că era perfect sănătoasă, că nu fusese traumatizată, că nu era bolnavă și că nu va alăpta niciodată gemenii.
— Cu atât mai bine — îi spuse ea. — Mică cum ești, mâncăii ăștia te-ar stoarce până în măduva oaselor.
Uitase că era mai mică decât Cathy și îi alăptase pe toți copiii ei.
Sâmbătă după-amiază, Liza mai aruncă o privire prin casă, lăsă o listă cu instrucțiuni, lungă cât brațul ei, care conținea tot ce s-ar fi putut întâmpla, de la colici la invazii de furnici, își împachetă coșul de drum și îi ceru lui Lee să o ducă acasă.
Își găsi casa murdară ca un grajd scârbos și se apucă de curățenie cu violență și dezgustul unui Hercule. Samuel îi punea întrebări din zbor.
O întrebă ce fac copiii:
Bine, creșteau.
Dar Adam?
Adam. Se mișcă prin casă ca și când ar fi viu, dar nu lasă urme. Dumnezeu, cu înțelepciunea lui, dă bani unor oameni foarte curioși, poate pentru că, dacă nu i-ar avea, ar muri de foame.
Cum se simte doamna Trask?
Calmă, indiferentă, ca majoritatea femeilor bogate din Răsărit (Liza nu cunoscuse niciodată o femeie bogată din Răsărit), dar pe de altă parte supusă și respectuoasă. Și adăugă:
— Ciudat. Nu pot să-i găsesc nicio hibă adevărată, decât poate o ușoară lenevie, și totuși nu prea îmi place. Poate din pricina cicatricii. Cum și-a făcut-o?
— Nu știu — spuse Samuel.
Liza își ridică degetul arătător ca un pistol între sprâncenele lui.
— Să-ți spun ceva. Fără să știe, l-a vrăjit pe bărbatul ei. Se învârte visător în jurul ei ca un rățoi bolnav. Nu cred că a aruncat până acum o privire mai atentă gemenilor.
Samuel așteptă până ce ea trecu din nou pe lângă el și zise:
— Păi, dacă ea e leneșă și el e visător, cine o să aibă grijă de copilașii aceia dulci? Gemenii au nevoie de multă îngrijire.
Liza se opri din măturat, trase un scaun alături de el și se așeză, odihnindu-și mâinile pe genunchi.
— Ține minte că niciodată n-am mințit, dacă ai de gând să nu mă crezi — spuse ea.
— Nu cred că ai putea minți, drăguțo — spuse el, iar ea zâmbi, socotind cuvintele lui un compliment.
— Ei bine, ceea ce vreau să-ți spun o să-ți cam pună la încercare încrederea, dacă n-ai habar despre asta.
— Spune-mi.
— Îl știi pe chinezul ăla cu ochii oblici care vorbește stricat și poartă coadă?
— Lee? Sigur că-l cunosc.
— Ei, n-ai spune dinainte că-i păgân?
— Nu știu.
— Hai, hai, Samuel, oricine ar spune-o. Dar nu e.
Ea se îndreptă de șale.
— Dar ce e?
Liza îi înfipse în mână un deget ca de fier.
— Presbiterian și instruit — instruit, când reușești să-i înțelegi felul ăla caraghios de a vorbi. Ei, ce părere ai de una ca asta?
Vocea lui Samuel era șovăitoare, deoarece încerca să-și stăpânească râsul.
— Nu zău — spuse.
— Da, așa e. Cine crezi că îngrijește gemenii? Într-un păgân n-aș avea încredere nicio iotă — dar un presbiterian — a învățat tot ce i-am spus.
— Nu-i de mirare că au prins în greutate.
— E o chestiune de laudă și de rugăciune.
— O să le folosim pe amândouă — zise Samuel.
5
Timp de o săptămână, Cathy se odihni și își refăcu forțele. În a doua săptămână a lunii octombrie, într-o sâmbătă, rămase în dormitor toată dimineața. Adam încercă ușa și o găsi încuiată.
— Am treabă — strigă ea, și el se depărtă.
„Își aranjează biroul”, se gândi el. O auzea cum deschide și închide sertarele.
Pe seară, Lee veni la Adam, care stătea pe treptele de la intrare.
Spuse cam încurcat:
— Doamna spune eu melg la King City cumpălă bibeloane.
— Atunci du-te. Ea e stăpâna ta.
— Doamna spune eu nu vine înapoi, abia luni. Să iau…
Cathy vorbi liniștită din ușă:
— N-a mai avut de mult o zi liberă. Odihna o să-i facă bine.
— Desigur. Nu m-am gândit la asta. Distrează-te bine. Dacă am nevoie de ceva, o să chem unul din tâmplari — spuse Adam.
— Oameni pleacă acasă duminică.
— O să-l iau pe indian. Lopez o să mă ajute.
Lee simți asupra lui privirea lui Cathy.
— Lopez bețiv. Am găsit whisky.
Adam zise iritat:
— Lee, am să mă descurc, nu mai discuta.
Lee se uită la Cathy stând în cadrul ușii. Își lăsă pleoapele în jos.
— Poate vine eu tâlziu — spuse el, și i se păru că vede două linii întunecoase între sprâncenele ei, care apoi dispărură.
O porni.
— La levedele — spuse.
Cathy se întoarse în camera ei și se lăsă seara. La șapte și jumătate, Adam bătu la ușă.
— Ți-am adus ceva de mâncare, draga mea. Nu e cine știe ce.
Ușa se deschise de parcă ea ar fi stat și ar fi așteptat. Era îmbrăcată cu rochia simplă de călătorie, cu jacheta bordată cu galon negru, cu clape de catifea neagră și nasturi mari lucioși. Pe cap avea o pălărie mare de pai, prinsă cu ace lungi de pălărie, cu mărgele lucioase. Adam rămase cu gura căscată.
Ea nu-i dădu răgaz să vorbească.
— Plec, chiar acum.
— Cathy, ce vrei să spui?
— Ți-am spus-o dinainte.
— Nu-i adevărat.
— Nu m-ai ascultat. N-are importanță.
— Nu te cred.
Glasul ei era mort și metalic.
— Nu-mi pasă ce crezi. Plec.
— Copiii…
— Aruncă-i într-unul din puțurile tale.
El țipă îngrozit:
— Cathy, ești bolnavă. Nu poți să pleci! Nu de la mine — nu de la mine.
— Pot să fac ce vreau din tine. Orice femeie poate să facă ce vrea din tine. Ești un prost.
Cuvântul pătrunse prin ceața care-i întuneca mintea. Fără niciun avertisment, întinse mâinile spre umerii ei și o trase îndărăt. Ea își pierdu echilibrul și el luă cheia, închise ușa pe partea cealaltă trântând-o, și o încuie.
Rămase gâfâind, ciulind urechea, lângă tăblia de lemn, cuprins de o greață isterică, otrăvitoare. O auzea cum se învârtea liniștită prin cameră. Se deschise un sertar, iar lui îi trecu prin minte un gând — o să rămână. Apoi se auzi un ușor clinchet, fără să-și poată da seama ce anume era. Aproape că atingea ușa cu urechea.
Vocea ei era atât de aproape, încât el își trase capul înapoi. Vocea îi era plină.
Spuse blând:
— Dragul meu, nu știam că o s-o iei chiar așa. Îmi pare rău, Adam.
El răsuflă zgomotos. Mâna îi tremura când încercă să răsucească cheia, iar când o răsuci, căzu pe podea. Deschise ușa. Cathy stătea la o depărtare de trei picioare. Ținea în mâna dreaptă un Colt patruzeci și patru și gaura neagră a țevii era îndreptată spre el. Făcu un pas spre ea și văzu cocoșul ridicat.
Trase. Glontele greu îl lovi în umăr, explodă și îi smulse o bucată de omoplat. Lumina și zgomotul îl sufocară, se clătină, se dădu un pas înapoi și căzu pe podea. Cathy se apropie încet de el, cu grijă, ca de un animal rănit. Adam o privi în ochii care îl analizau indiferenți. Aruncă revolverul pe jos lângă el și ieși din casă.
Îi auzi pașii la intrare, apoi pe frunzele de stejar uscate, de pe alee, apoi nu mai auzi nimic. Iar zgomotul monoton, care se auzise tot timpul, era plânsul gemenilor care își cereau masa. Uitase să-i hrănească.