1
Într-o zi, pe la sfârșitul verii, Lee venea din stradă cărând coșul lui mare de piatră. De când locuia la Salinas, Lee devenise un conservator american în privința îmbrăcămintei. Când ieșea din casă, purta de obicei haine negre, fine. Cămăși albe, cu gulere înalte, tari și cu cravate înguste, negre, ca acelea care constituiau cândva semnul distinctiv al senatorilor sudiști. Purta pălării negre, cu calota rotundă și borul drept, fără îndoitură la mijloc, ca și când ar mai fi lăsat și acum spațiu pentru coada ridicată sus. Era imaculat.
Odată, Adam a remarcat splendoarea sobră a hainelor lui Lee și acesta îi spuse zâmbind:
— Trebuie să mă îmbrac așa. Trebuie să fii foarte bogat ca să-ți permiți să te îmbraci așa de prost ca dumneata. Cei săraci sunt nevoiți să se îmbrace bine.
— Sărac! — explodă Adam. — În curând o să ne împrumuți bani.
— Asta s-ar putea — zise Lee.
În această după-amiază, își lăsă coșul greu pe podea.
— Am să încerc să fac o supă din pepene de iarnă — zise el. — Bucătărie chinezească. Am un văr în cartierul chinezesc și el m-a învățat. Vărul meu e bogat în afacerile cu artificii și fan-tan.
— Credeam că nu ai rude — zise Adam.
— Toți chinezii sunt înrudiți, iar cei care se numesc Lee sunt cei mai apropiați. Vărul meu e un Suey Dong. De curând, a trebuit să se odihnească din motive de sănătate, și a învățat să gătească. Se pune pepenele într-o oală, îi tai cu grijă capacul, bagi înăuntru un pui întreg, ciuperci, alune, praz și nițeluș ghimber. Apoi se așază capacul la loc deasupra pepenelui și se gătește cât se poate de încet, timp de două zile. Trebuie să fie bun.
Adam stătea lăsat pe spate în fotoliu, cu mâinile prinse sub cap, și zâmbea spre tavan.
— Bine, Lee, bine — spuse el.
— Nici măcar n-ați ascultat ce v-am spus — zise Lee.
Adam se ridică. Zise:
— Ai impresia că-ți cunoști proprii tăi copii, și când colo descoperi că nu-i cunoști deloc.
Lee zâmbi:
— V-au scăpat unele amănunte ale vieții lor? — întrebă el.
Adam chicoti:
— Am descoperit doar din întâmplare — spuse el. — Am observat eu, în vara asta, că Aron nu se prea arăta, dar credeam că e pur și simplu afară, la joacă.
— La joacă! — făcu Lee. — Nu s-a mai jucat de ani de zile.
— Mă rog, n-are importanță — continuă Adam. — Azi l-am întâlnit pe domnul Kilkenney — îl cunoști, cel de la liceu? Credea că eu știu totul. Tu știai ce face băiatul ăsta?
— Nu — făcu Lee.
— A pregătit toată materia din anul următor. Vrea să dea examen pentru universitate mai devreme cu un an. Și Kilkenney are încredere că o să reușească. Ce crezi despre asta?
— Frumos — răspunse Lee. — Dar de ce o face?
— Ca să câștige un an!
— Și de ce vrea să-l câștige?
— La naiba, Lee, e ambițios. Nu poți să înțelegi asta?
— Nu — răspunse Lee. — Niciodată n-am putut.
Adam spuse:
— N-a pomenit niciodată de asta. Mă întreb dacă fratele lui știe.
— Cred că Aron vrea să ne facă o surpriză. Nu trebuie să-i vorbim înainte de-a ne spune el.
— Ai dreptate. Știi, Lee, sunt mândru de el. Teribil de mândru. Mă face să mă simt bine. Aș vrea ca și Cal să aibă o ambiție.
— Poate că are — zise Lee. — Poate are și el un fel de secret.
— Poate. Dumnezeu e martor că nici pe el nu l-am văzut în ultima vreme. Crezi că e bine pentru el să fie plecat atâta vreme?
— Cal încearcă să se regăsească — zise Lee. — Cred că acest joc de-a v-ați ascunselea cu sine însuși nu e ceva obișnuit. Unii oameni rămân „el” toată viața — un „el” fără nicio speranță.
— Gândește-te, să faci dinainte munca pe un an întreg. Când o să ne spună, ar trebui să avem pregătit un dar pentru el.
— Un ceas de aur — zise Lee.
— Ai dreptate — zise Adam. — Voi cumpăra unul și-l voi da la gravat să-l am la îndemână. Ce să fie scris?
— O să vă spună bijutierul — zise Lee. — După două zile se scoate puiul afară, se scoate de pe oase, iar carnea se bagă înapoi.
— Care pui?
— Supa de pepene de iarnă — răspunse Lee.
— Avem oare destui bani ca să-l trimitem la universitate, Lee?
— Dacă suntem chibzuiți și dacă el nu capătă gusturi costisitoare.
— N-o să capete — spuse Adam.
— Nici eu n-am crezut că voi căpăta, dar iată că le-am căpătat.
Lee își analiză cu admirație mâneca hainei.
2
Prezbiteriul bisericii episcopale Sfântul Pavel era vast și întortocheat. Fusese clădit pentru preoți cu familii numeroase. Domnul Rolf, necăsătorit și cu gusturi modeste, închisese cea mai mare parte a casei, dar când Aron a avut nevoie de un loc pentru studiu, îi oferi o cameră mare și îl ajută la învățătură.
Domnului Rolf îi era drag Aron. Îi plăcea frumusețea îngerească a chipului lui, obrajii lui netezi, șoldurile înguste și picioarele lungi și drepte. Îi plăcea să stea în cameră și să privească cum i se crispează fața din pricina efortului de a învăța. Înțelegea de ce Aron nu putea să lucreze într-o atmosferă improprie pentru un efort de gândire limpede. Domnul Rolf simțea că Aron era produsul său, fiul său spiritual, contribuția lui față de biserică. Îl călăuzea prin munca lui spre celibat și simțea că îl îndrumă spre ape liniștite.
Discuțiile lor erau lungi, apropiate și personale.
— Știu că sunt criticat — zise domnul Rolf. — Din întâmplare, cred într-o biserică mai doctrinară decât unii oameni. Nimeni nu poate să pretindă că spovedania nu-i o taină tot atât de importantă ca împărtășania. Și ține minte ce-ți spun: o voi reintroduce, dar cu grijă, treptat.
— Când voi avea o biserică, așa voi proceda și eu.
— Necesită mult tact — spuse domnul Rolf.
Aron zise:
— Aș vrea să avem în biserica noastră — ei da, pot să vorbesc astfel — aș vrea să avem așa ceva cum e ordinul augustinilor sau al franciscanilor. Un loc unde să te poți retrage. Uneori mă simt păcătos. Vreau să mă depărtez de păcat și să mă curăț.
— Știu cum te simți — spuse sincer domnul Rolf. — Dar acolo nu pot să te însoțesc. Nu cred că Domnul nostru Iisus vrea ca preoții lui să se retragă din serviciul pe care-l fac omenirii. Gândește-te cât de mult a insistat să predicăm Evanghelia, să-i ajutăm pe cei bolnavi și săraci, chiar să ne coborâm în noroi ca să-i ridicăm pe păcătoșii din mocirlă. Trebuie să avem mereu în fața noastră integritatea exemplului său.
Ochii începură să-i strălucească și vocea îi răguși, ca atunci când ținea predici.
— Poate ar trebui să-ți povestesc un lucru. Și sper să nu mă socotești deloc mândru dacă-ți spun. Dar lucrul ăsta are ceva măreț în el. În ultimele cinci săptămâni, o femeie a venit mereu la slujba de seară. Nu cred că o poți vedea din cor. Șade întotdeauna în ultimul rând, în stânga — da, o poți vedea și tu. E într-un colț. Da, o poți vedea. Poartă văl și pleacă întotdeauna înainte de a mă reîntoarce eu la sfârșitul slujbei.
— Cine e? — întrebă Aron.
— Ei bine, va trebui să știi și tu lucrurile astea. Am făcut cercetări foarte discrete și n-ai să ghicești niciodată. Este… este… proprietăreasa unei case rău famate.
— De aici, din Salinas?
— De aici, din Salinas.
Domnul Rolf se aplecă înainte.
— Aron, văd că ți-e silă. Dar trebuie să treci peste asta. Nu-l uita pe Domnul nostru și pe Maria Magdalena. O spun fără mândrie: aș fi bucuros să o pot ridica.
— Ce caută aici? — întrebă Aron.
— Poate ceea ce avem noi de oferit — salvarea. Va cere mult tact. Pot și să văd cum se va întâmpla. Ține minte vorbele mele — oamenii aceștia sunt timizi. Într-o zi va ciocăni la ușa mea și se va ruga să intre. Atunci, Aron, mă rog să pot fi înțelept și răbdător. Trebuie să mă crezi — când se întâmplă una ca asta, când un suflet rătăcit caută lumina, este cea mai înaltă și cea mai frumoasă experiență pe care o poate dobândi un preot. Pentru asta existăm noi, Aron. Pentru asta.
Domnul Rolf își controlă cu greu respirația.
— Mă rog lui Dumnezeu să nu dau greș — spuse el.
3
Adam Trask judeca războiul prin prisma campaniei sale contra indienilor, de care își amintea anevoie. Nimeni nu știa nimic despre un război uriaș, general. Lee citi istoria Europei, încercând să discearnă, din vestigiile trecutului, tiparele viitorului.
Liza Hamilton murise cu un ușor zâmbet înțepat pe gură, iar pomeții îi erau teribil de ascuțiți când aceștia își pierduseră roșeața.
Adam aștepta nerăbdător ca Aron să-i aducă vestea despre examen. Ceasul de aur masiv stătea în sertarul de sus al biroului, sub batiste, iar Adam îl ținea întors și potrivit și îi controla exactitatea cu propriul lui ceas.
Lee primi instrucțiuni. În seara zilei când se vor da rezultatele, trebuia să gătească un curcan și să facă o prăjitură.
— Va trebui să fie o sărbătoare — zise Adam. — Ce-ai zice de niște șampanie?
— Foarte drăguț — spuse Lee. — L-ați citit vreodată pe von Clausewitz?
— Cine-i ăsta?
— Nu e o lectură prea calmantă — făcu Lee. — O sticlă de șampanie?
— E de ajuns. Doar pentru a închina. Face să fie o adevărată petrecere.
Lui Adam nici nu-i trecea prin minte că Aron ar putea să nu reușească.
Într-o după-amiază, Aron veni înăuntru și-l întrebă pe Lee:
— Unde-i tata?
— Se bărbierește.
— Nu vin acasă la masă — zise Aron.
În baie, stătu în spatele tatălui său și se adresă imaginii chipului săpunit din oglindă.
— Domnul Rolf m-a poftit să iau masa de seară la prezbiteriu.
Adam își șterse lama pe o bucată de hârtie de toaletă îndoită:
— E un lucru plăcut — zise el.
— Pot să fac o baie?
— Termin într-un minut — spuse Adam.
Când Aron trecu prin salon, spuse noapte bună și ieși. Cal și Adam se uitară după el.
— A luat din colonia mea — spuse Cal. — Se simte.
— Trebuie să fie o petrecere, nu glumă — zise Adam.
— Nu-l dezaprob că vrea să serbeze evenimentul. A fost o muncă grea.
— Să serbeze?
— Examenele. Nu ți-a spus? Le-a luat.
— A, da… examenele — făcu Adam. — Da, mi-a spus. Frumoasă treabă. Sunt mândru de el. Cred că am să-i iau un ceas de aur.
Cal spuse tăios:
— Nu ți-a spus!
— Oh, ba da… da. Mi-a spus azi-dimineață.
— Azi-dimineață nu știa încă — spuse Cal, se ridică și ieși.
Merse foarte repede prin înserarea care se lăsa, pe Central Avenue, pe lângă parc, pe lângă casa lui Stonewall Jackson, drept până la locul de dincolo de felinare, unde strada devine drum de țară și o cotește ca să ocolească ferma lui Tollot.
La ora zece, Lee, ducându-se să expedieze o scrisoare, îl găsi pe Cal șezând pe ultima treaptă, în fața intrării.
— Ce ți s-a întâmplat? — întrebă el.
— Am fost să mă plimb.
— Ce-i cu Aron?
— Nu știu.
— Se pare că urăști pe cineva. Vrei să mergi cu mine până la poștă?
— Nu.
— De ce stai aici, afară?
— Vreau să-i dau o mamă de bătaie.
— Nu face asta — zise Lee.
— De ce nu?
— Pentru că nu cred că poți. Are să te căsăpească.
— Cred că ai dreptate — zise Cal. — Fiu de cățea!
— Fii atent ce vorbești.
Cal râse:
— Cred că voi merge cu tine.
— L-ai citit vreodată pe von Clausewitz?
— N-am auzit niciodată de el.
Când Aron veni acasă, Lee îl aștepta pe ultima treaptă a ușii de la intrare.
— Te-am salvat de la o bătaie — făcu Lee. — Stai jos.
— Mă duc să mă culc.
— Stai jos. Vreau să-ți vorbesc. De ce nu i-ai spus tatei că ai luat examenele?
— N-ar fi înțeles.
— Te-ai purtat ca un măgar.
— Nu-mi place limbajul ăsta.
— De ce crezi că l-am folosit? Nu sunt grosolan din întâmplare. Aron, tatăl tău abia așteaptă să trăiască clipa asta.
— De unde a știut?
— Ar fi trebuit să-i spui tu însuți.
— Asta nu-i treaba ta.
— Vreau să te duci înăuntru și să-l scoli dacă doarme, dar nu cred că a adormit. Vreau să-i spui.
— N-o să fac asta.
Lee spuse blând:
— Aron, te-ai bătut vreodată cu un om mic, un om pe jumătate cât tine?
— Ce vrei să spui?
— E unul din cele mai neplăcute lucruri din lume. Omul acela n-are de gând să se oprească, și în curând va trebui să-l lovești, și ăsta e lucrul cel mai rău. Atunci vei intra cu adevărat în încurcătură.
— Despre ce tot vorbești?
— Dacă nu faci cum îți spun eu, Aron, te iau la bătaie. Nu e ridicol?
Aron încercă să treacă. Lee se ridică înaintea lui, strângându-și pumnii lui mici, care nu erau buni de bătaie, și rămase într-o atitudine și o poziție atât de caraghioase, încât începu să râdă de el însuși.
— Nu știu cum să procedez, dar voi încerca — zise el.
Aron, nervos, se dădu îndărăt. Când în cele din urmă se așeză pe trepte, Lee oftă adânc și spuse:
— Mulțumesc lui Dumnezeu că a trecut. Ar fi fost groaznic. Ascultă, Aron, nu poți să-mi spui ce s-a întâmplat cu tine? Îmi spuneai întotdeauna.
Deodată Aron izbucni:
— Vreau să plec. E un oraș murdar.
— Nu, nu este. E la fel ca și alte locuri.
— Nu mă leagă nimic de orașul ăsta. Aș fi vrut să nu venim niciodată aici. Nu știu ce-i cu mine. Vreau să plec.
Vocea i se transformă în geamăt.
Lee îi puse brațul în jurul umerilor lați, ca să-l îmbărbăteze.
— Crești. Poate ăsta-i motivul — spuse el blând. — Uneori, mi se pare că lumea ne pune la încercarea cea mai grea tocmai atunci și ne închidem în noi și ne privim cu groază. Dar ăsta nu-i cel mai rău lucru. Ni se pare că fiecare ne vede pe dinăuntru. Atunci murdăria e groaznic de murdară — iar puritatea e strălucitor de albă. Aron, o să treacă. Pentru tine asta nu e de prea mare ajutor, pentru că nu crezi, dar asta-i tot ce pot să fac pentru tine. Încearcă să crezi că lucrurile nu sunt nici așa de bune, nici așa de rele cum ți se par acum. Da, pot să te ajut. Du-te la culcare acum, iar dimineață trezește-te devreme și spune-i tatălui tău despre examene. Povestește-i palpitant. El e mai singur decât tine, pentru că nu are un viitor frumos la care să viseze. Mimează. Sam Hamilton a spus asta. Fă-te că tu însuți crezi și poate că așa o să și fie. Mimează. Fă asta. Și du-te la culcare. Trebuie să fac o prăjitură — pentru micul dejun. Și să știi, Aron — tatăl tău ți-a lăsat un dar sub pernă.