Capitolul 9

1

Domnul Edwards își făcea meseria sa de codoș, în ordine și fără sentimentalism. Își întreținea soția și cei doi copii bine educați într-o casă frumoasă dintr-un cartier select din Boston. Copiii, doi băieți, erau înscriși încă de la naștere în evidența colegiului Groton.

Doamna Edwards ținea o casă curată și își controla servitorii. Bineînțeles că domnul Edwards era deseori plecat de acasă, în interes de afaceri, dar reușea totuși să ducă o viață surprinzător de casnică și să-și petreacă în sânul familiei mai multe seri decât v-ați putea închipui. Își conducea afacerile cu exactitatea și acuratețea unui contabil cu diplomă. Era un om solid și puternic, cu tendințe de îngrășare la cei cu mult peste patruzeci de ani ai săi, dar care se ținea totuși surprinzător de bine, într-o epocă în care un om voia să fie gras chiar și numai ca să arate că treburile lui prosperă.

El pusese la cale afacerea — circuitul prin orașele mici, timpul scurt de ședere al fiecărei fete, disciplina, procentele. Lua lucrurile în serios și făcea puține greșeli. Nu și-a trimis niciodată fetele în orașele mari. Putea să se înțeleagă cu polițiștii flămânzi din sate, dar avea respect față de poliția experimentată și hrăpăreață din orașele mari. Locul ideal pentru el era un orășel mic, cu un hotel ipotecat și lipsit de distracții, unde singura concurență erau soțiile și, din când în când, câte o fată zvăpăiată. La vremea aceea avea zece grupuri. Înainte de a muri, înecat cu un os de pui, la șaizeci și șapte de ani, avea grupuri de câte patru fete în treizeci și trei de orășele din Noua Anglie. Era mai mult decât înstărit — era bogat; și felul în care a murit constituia, prin sine însuși, un simbol al reușitei și al bunei stări.

În prezent, instituția caselor de toleranță se pare că e pe cale de dispariție într-o oarecare măsură. Învățații o atribuie diverselor cauze. Unii spun că decăderea moralității printre fete a dat casei de toleranță o lovitură mortală. Alții, mai idealiști, susțin că supravegherea tot mai mare din partea poliției împiedică existența acestor case. În ultimele zile ale secolului trecut și la începutul secolului acesta, casa de toleranță era o instituție acceptabilă, ba chiar discutată public. Se spunea că existența ei constituie o pavăză pentru femeile decente. Un bărbat necăsătorit se putea duce la una din aceste case să-și cheltuiască energia sexuală care îl făcea să se simtă stânjenit și în același timp să-și păstreze părerile tradiționale despre puritatea și drăgălășenia femeilor. Era un mister, dar în gândirea noastră socială sunt foarte multe lucruri misterioase.

Casele acestea erau de diferite categorii, de la palate pline de aur și catifele până la barăcile aglomerate în care duhoarea putea să pună pe fugă chiar și un porc. Din când în când, se lansa câte o poveste despre cum sunt furate fete tinere și transformate în sclavele celor care controlează această industrie, și poate că multe din poveștile acestea erau adevărate. Dar marea majoritate a prostituatelor veneau în meseria aceasta din lenevie și prostie. În case nu aveau nicio răspundere. Erau hrănite, îmbrăcate și îngrijite până când ajungeau prea bătrâne și atunci erau date afară. Acest sfârșit nu era de natură să le descurajeze. Niciun tânăr nu crede că va îmbătrâni vreodată.

Când și când, nimerea printre ele și o fată deșteaptă, dar de obicei aceasta reușea să se ridice la o situație mai bună. Își făcea o casă a ei, se deda la un șantaj care îi izbutea sau se căsătorea cu un om bogat. Exista chiar și o denumire anume pentru cele deștepte. Erau numite pompos „curtezane”.

Domnul Edwards nu avea probleme nici cu recrutarea, nici cu supravegherea fetelor. Dacă o fată nu era cu adevărat proastă, o dădea afară. Nu voia nici fete foarte drăguțe. Vreun tânăr de pe undeva s-ar fi putut îndrăgosti de o prostituată drăguță și atunci l-ar fi costat scump. Când vreuna din fete rămânea însărcinată, trebuia să aleagă între a fi dată afară sau a i se provoca un avort atât de brutal, încât deseori îl plătea cu viața. Cu toate acestea, fetele alegeau de obicei avortul.

Domnul Edwards nu avea întotdeauna o viață liniștită. Își avea și el problemele lui. În perioada despre care vă povestesc, au dat peste el o serie de nenorociri. Într-un accident de tren, i-au fost ucise două grupe de câte patru fete fiecare. Un alt grup l-a pierdut prin convertire, când un predicator dintr-un orășel s-a pasionat și a început să-i înflăcăreze pe orășeni cu predicile lui. Numărul adepților crescuse atât de mult, încât a trebuit să-i scoată din biserică ca să-i ducă pe câmp. Apoi, cum se întâmplă adesea, predicatorul și-a dat pe față atu-ul, cartea cea mai sigură. A prezis data sfârșitului lumii, și tot comitatul a venit behăind la el. Domnul Edwards s-a dus în orășelul acela, și-a scos biciul greu din geamantan și a biciuit fără milă fetele; acestea, în loc să vadă lucrurile așa cum le vedea el, l-au rugat să le mai biciuiască pentru mântuirea păcatelor lor închipuite. Domnul Edwards a renunțat scârbit, le-a luat hainele și s-a întors la Boston. Fetele s-au bucurat de oarecare succes când s-au dus goale la întrunirea câmpenească să se spovedească și să se mărturisească. Și iată de ce domnul Edwards fu nevoit să stea de vorbă și să recruteze deodată numeroase fete, în loc să aleagă câte una, pe ici, pe colo. Trebuia să refacă din temelie trei grupe.

Nu știu cum a aflat Cathy Ames despre domnul Edwards. I-o fi spus vreun vizitiu. Dacă o fată voia cu adevărat să afle, afla în cele din urmă. Domnul Edwards avusese o dimineață proastă, când ea intră în biroul lui. Avea stomacul deranjat din pricina ciorbei de pește pe care i-o dăduse nevastă-sa la cină în seara trecută. Nu dormise toată noaptea. Ciorba îi ieșise prin amândouă părțile și se simțea încă slăbit și avea crampe.

Din această cauză nu o angajă imediat pe fata care își zicea Catherine Amesbury. Era mult prea drăguță pentru afacerile lui. Vocea îi era joasă și răgușită, era subțire, aproape delicată, și avea pielea frumoasă. Într-un cuvânt, nu era deloc genul de fată pe care o angaja domnul Edwards. Dacă n-ar fi fost slăbit, ar fi respins-o pe loc. Dar, deși nu o privea cu prea mare atenție, în timp ce-i punea întrebările obișnuite, în general despre rude care ar putea provoca neplăceri, ceva în ființa domnului Edwards începu să-și dea seama de prezența ei. Domnul Edwards nu era un bărbat senzual, ba mai mult, nu-și amesteca viața profesională cu plăcerile personale. Reacția lui îl neliniști. Își ridică privirea mirat spre fată, și pleoapele ei se lăsară dulce și misterios, și fu de-ajuns o oarecare unduire a șoldurilor ușor marcate. Gurița ei arbora un zâmbet de pisică. Domnul Edwards se aplecă deasupra biroului, răsuflând greoi. Își dădu seama că pe aceasta o dorea pentru el.

— Nu înțeleg de ce o fată ca dumneata… — începu el, și căzu în cea mai veche convingere din lume — că fata pe care o iubești nu poate fi altfel decât sinceră și cinstită.

— Tata a murit — spuse Catherine cu modestie. — Înainte de a muri, a lăsat afacerile la voia întâmplării. Nu știam că a împrumutat bani, ipotecând ferma. Nu pot lăsa ca banca să-i ia mamei ferma. Șocul ar omorî-o.

Ochii i se împăienjeniră de lacrimi.

— M-am gândit că poate aș reuși să scot destul ca să plătesc dobânda.

Dacă domnul Edwards a avut vreodată o șansă de scăpare, în clipa aceea a avut-o.

Și într-adevăr, o mică sonerie de alarmă răsună în creierul lui, dar nu fu destul de puternică. Vreo optzeci la sută din fetele care veneau la el aveau nevoie de bani ca să plătească o ipotecă, și domnul Edwards se conducea după o regulă de neclintit: nu credea nimic din ce spuneau fetele sale, în niciun moment, afară doar de ce au mâncat la micul dejun, ba uneori și asta era o minciună. Și uite unde ajunsese el, proxenetul solid, gras și atotputernic, să-și sprijine burta de birou, cu sângele năvălindu-i în obraji și cu fiori reci prin picioare și coapse.

Domnul Edwards se auzi spunând:

— În cazul ăsta, draga mea, să stăm puțin de vorbă. Poate găsim vreun mijloc să obții bani pentru dobândă.

Și asta unei fete care ceruse pur și simplu o slujbă de prostituată — dar o ceruse oare?

2

Doamna Edwards era o credincioasă conștiincioasă, dacă nu profundă. Își pierdea o mare parte din timpul ei cu treburile bisericii, ceea ce nu-i lăsa prea multă vreme să se gândească la scopurile sau efectele acesteia. După câte știa ei, domnul Edwards lucra în domeniul importurilor și, chiar dacă ar fi aflat — ceea ce probabil s-a și întâmplat — ce afaceri făcea el în realitate, n-ar fi crezut. Și acesta era un alt mister. Pentru că soțul ei era dintotdeauna un bărbat rece și grijuliu, care rareori o solicita fizicește și atunci dintr-un fel de datorie. Nu a fost niciodată pasionat, în schimb nici crud nu fusese. Dramele și emoțiile ei erau legate de băieți, de îmbrăcăminte, de hrană. Era mulțumită de viața ei și recunoscătoare.

Când soțul începu să fie prost dispus, neliniștit și nervos, privind în gol și ieșind apoi furios din casă, ea puse aceasta mai întâi pe seama stomacului și apoi pe seama neplăcerilor în afaceri. Când nimeri din greșeală peste el, în baie, șezând pe toaletă și plângând încet, își dădu seama că era un om bolnav. El încercă să-și ferească de privirile ei ochii înroșiți și înlăcrimați. Când niciun fel de ceaiuri de plante și niciun fel de medicamente nu reușiră să-l vindece, ea rămase dezarmată.

Dacă, în decursul anilor, domnul Edwards ar fi auzit de cineva în situația lui, ar fi râs. Pentru că domnul Edwards, proxenetul cu sânge rece, ca nimeni altul din câți au existat vreodată, nutrea o dragoste fără speranță, nefericită, pentru Catherine Amesbury.

Închirie pentru ea o căsuță drăguță de cărămidă și apoi i-o dărui. Cumpără pentru ea toate obiectele de lux ce se pot închipui, îi împodobi casa din plin, îi asigură căldură mai multă decât avea nevoie. Covoarele erau prea groase, iar pereții încărcați de tablouri cu rame grele.

Domnul Edwards n-a fost niciodată atât de nefericit. Din meseria lui învățase atâtea despre femei, încât nu avea încredere în niciuna, nici măcar o clipă. Și deoarece se îndrăgostise nebunește de Catherine, iar dragostea cere încredere, acest sentiment îl rodea. Trebuia să aibă încredere în ea și în același timp nu avea. Încercă să-i cumpere sinceritatea cu daruri și cu bani. Când era departe de ea, se chinuia la gândul că alți bărbați se strecurau în casa ei. Nu voia să plece din Boston să-și controleze unitățile, pentru că însemna să o lase singură pe Catherine. Începu să-și neglijeze afacerile în oarecare măsură. Era prima dată când el simțea o asemenea dragoste și experiența era gata-gata să-l ucidă.

Un singur lucru nu-l știa domnul Edwards, și nici nu putea să-l știe, deoarece Catherine n-ar fi recunoscut așa ceva, și anume că ea îi era credincioasă în sensul că nu primea și nu făcea vizite altor bărbați. Pentru Catherine, domnul Edwards reprezenta o afacere făcută la rece, la fel cum erau pentru el grupurile sale. Și așa cum el își avea tehnica lui, o avea și ea pe a ei. După ce l-a prins în mreje, și asta s-a întâmplat foarte repede, reușea întotdeauna să se arate ușor nemulțumită. Îl făcea să se simtă neliniștit, ca și când ar fi fost gata să-și ia zborul în orice clipă. Când știa că vine la ea, își luase obiceiul să fie plecată și să revină ceva mai târziu, strălucitoare de parcă ar fi făcut o experiență de necrezut. Se plângea mult de greutățile pe care le întâmpina ca să scape de privirile libidinoase și de atingerile bărbaților de pe stradă, care nu se puteau ține departe de ea. De câteva ori dădu năvală în casă, alergând speriată, fiindcă abia reușise să scape de un bărbat care cică o urmărise. Când se întorcea târziu după masă și îl găsea așteptând-o, îi explica:

— Am fost după cumpărături. Doar știi că trebuie să mă duc după cumpărături.

Făcea în așa fel încât el să aibă impresia că-l minte.

În relațiile sexuale, îl convingea că rezultatul nu era prea satisfăcător pentru ea, că, dacă ar fi fost mai viril, ar fi putut dezlănțui în ea valuri de reacții nemaipomenite. Metoda ei era să-l țină într-o stare de nesiguranță continuă.

Văzu cu satisfacție că nervii începură să-l lase, că mâinile începură să-i tremure, că pierdea din greutate, că ochii lui aveau o privire sălbatică și strălucitoare. Iar când simțea că se apropie furia nebunească a pedepsei, se așeza pe genunchii lui și îl mângâia și îl făcea pentru o clipă să creadă în nevinovăția ei. Avea puterea să-l convingă.

Catherine voia bani și se apucă să-i strângă cât putea de repede și de ușor. Când izbuti să facă din el o cârpă — și Catherine știu exact momentul — începu să-l fure. Îl căuta prin buzunare și îi lua bancnotele mari pe care le găsea. El nu îndrăznea să o acuze, de teamă să nu plece. Bijuteriile pe care i le dăruise dispăruseră și, cu toate că-i spusese că le-a pierdut, era convins că fuseseră vândute. Încărca socotelile de la băcănie, exagera prețul rochiilor. El nu se putea hotărî să pună capăt situației. Cathy nu vându casa, dar o ipotecă până la ultimul bănuț pe care-l putu lua.

Într-o seară, cheia lui nu se mai potrivi în broasca de la intrare. La bătăile lui în ușă, ea răspunse destul de târziu. Da, schimbase broasca pentru că i se pierduse cheia. Se temea, fiindcă locuia singură. Ar fi putut să intre oricine. Îi va da altă cheie — dar nu i-a dat-o niciodată. După aceea fu nevoit să sune întotdeauna la sonerie, iar uneori ei îi trebuia mult timp ca să răspundă, alteori nu-i deschidea deloc. Nu putea niciodată să știe dacă era sau nu acasă. Domnul Edwards puse să fie urmărită — iar ea nu știa cât de des.

Domnul Edwards era în fond un om simplu, dar chiar și oamenii simpli au complexități întunecoase, complicate. Catherine era inteligentă, dar chiar și o femeie deșteaptă nu cunoaște anumite ascunzișuri ale unui bărbat.

Greșeala ei fu una singură, dar gravă, cu toate că încercase să o evite. După cum se cuvine, domnul Edwards aproviziona micuțul cuib cu șampanie. La început, Catherine refuză să se atingă de ea.

— Mi se face rău. Am încercat, dar nu pot să beau, explică ea.

— Prostii. Doar un pahar. Nu pățești nimic.

— Nu, mulțumesc. Nu. Nu pot să beau.

Domnul Edwards văzu în acest refuz un semn de delicatețe feminină. Nu insistă niciodată, până într-o seară când își dădu seama că nu știa nimic despre ea. Vinul ar fi putut să-i dezlege limba. Cu cât se gândea mai mult, cu atât i se părea mai bună ideea.

— Nu e prietenos din partea ta să nu bei un pahar cu mine.

— Ți-am spus că nu-mi face bine.

— Prostii.

— Ți-am spus că nu-mi trebuie.

— Urât din partea ta. Vrei să mă supăr pe tine? — zise el.

— Nu.

— Atunci bea un pahar.

— Nu vreau.

— Bea-l.

Îi întinse un pahar, dar ea se dădu îndărăt.

— Tu nu știi. Nu-mi face bine.

— Bea-l.

Luă paharul, îl dădu pe gât și rămase nemișcată, tremurând, ascultând parcă. Sângele i se urcă în obraji. Își mai turnă un pahar și încă unul. Privirea-i era fixă și rece. Domnului Edwards i se făcu frică de ea. I se întâmpla ceva asupra căruia nici el, nici ea nu aveau nicio putere.

— Eu n-am vrut să beau. Ține minte asta — spuse ea calm.

— Poate că n-ar trebui să mai bei.

Ea râse și își turnă încă un pahar.

— Acum nu mai are importanță. Nu se mai schimbă nimic.

— E plăcut să bei un pahar, două — spuse el, stânjenit.

Ea îi vorbi blând:

— Grăsan prostănac. Ce știi tu despre mine? Crezi că nu pot să-ți citesc fiecare gând infect? Vrei să-ți spun? Te întrebi de unde a învățat o fată drăguță ca mine atâtea trucuri? Am să-ți spun. În taverne — mă auzi? — în taverne. Am lucrat patru ani — în locuri de care nu ai auzit în viața ta. Marinarii m-au învățat mici trucuri de la Port Said. Cunosc fiecare nerv din trupul tău împuțit și știu să-l folosesc.

— Catherine, nu știi ce vorbești, protestă el.

— Mi-am dat eu seama. Te-ai gândit să mă tragi de limbă. Ei, uite, ți-am spus tot ce-ai vrut.

Ea înaintă încet spre el și domnul Edwards își învinse impulsul de a da înapoi. Se temea de ea, dar rămase pe loc. Chiar în fața lui bău restul de șampanie din pahar, lovi delicat buza paharului de masă și îi sfâșie obrazul cu cioburile tăioase.

Atunci el fugi din casă și, în timp ce se îndepărta, o auzi cum râde.

3

Pentru un bărbat cum era domnul Edwards, dragostea constituia un sentiment paralizant. I-a distrus judecata, l-a făcut să uite ce știa, l-a slăbit. Își spuse că ea era isterică și încercă să creadă acest lucru, iar Catherine îl făcu să se convingă mai ușor. Ieșirea ei îl îngrozise, și câtăva vreme se strădui să-i refacă imaginea suavă pe care o avea despre ea.

Un bărbat atât de dureros îndrăgostit este capabil să se autotortureze dincolo de orice închipuire. Domnul Edwards voia din toată inima să creadă în bunătatea ei, dar era obligat să-și înfrângă pornirea atât din pricina demonului său interior, cât și a ieșirii pe care ea o avusese față de el. Aproape fără să vrea, începu să caute adevărul și în același timp să nu-i dea crezare. Știa de pildă că ea nu-și depunea banii la bancă. Unul din funcționarii lui, folosind un sistem complicat de oglinzi, descoperi locul din pivnița casei de cărămidă unde îi ținea. Într-o zi îi sosi, de la agenția căreia i se adresase, o tăietură de ziar. Era o relatare a unui incendiu, apărută într-un număr vechi al unui săptămânal dintr-un orășel de provincie. Domnul Edwards o studie. Pieptul și stomacul lui ajunseră o masă de metal topit și o ceață roșie îi întunecă vederea. Dragostea lui era amestecată cu o adevărată teamă reală și rezultatul acestui amestec fu cruzimea. Amețit, se târî până la divanul său din birou și se culcă cu fața în jos, cu fruntea sprijinită pe pielea neagră și rece. Un timp rămase așa, abia respirând. Treptat, mintea i se limpezi. Avea un gust sărat în gură și furia făcea să-l doară umerii. Dar era calm și mintea sa își contura tot mai clar intențiile în timp, așa cum razele unei lanterne dau contur unei camere întunecoase. Se mișca încet, în timp ce-și umplea geamantanul cu lucrurile pe care le lua întotdeauna când pornea să-și inspecteze unitățile — cămăși curate și lenjerie de corp, o cămașă de noapte, și papuci, și biciul cel mare cu șfichiul îndoit ca să intre în geamantan.

Trecu greoi prin grădinița din fața casei de cărămidă și sună clopoțelul.

Catherine răspunse imediat. Era îmbrăcată cu paltonul și pălăria.

— Ah! Ce păcat! Trebuie să lipsesc puțin — spuse ea.

Domnul Edwards lăsă jos geamantanul.

— Nu — spuse el.

Ea îl studie. Avea ceva schimbat. Trecu pe lângă ea și coborî în pivniță.

— Unde te duci?

Avea o voce ascuțită.

El nu răspunse. După un minut, urcă înapoi purtând o cutiuță de stejar. Deschise valiza și puse cutiuța înăuntru.

— E a mea — spuse ea încetișor.

— Știu.

— Ce ai de gând?

— Mă gândesc să plecăm într-o mică călătorie.

— Unde? Nu pot să merg.

— Într-un orășel, în Connecticut. Am niște treburi acolo. Mi-ai spus odată că vrei să lucrezi. O să lucrezi.

— Acum nu mai vreau. Nu poți să mă obligi. Am să chem poliția!

El zâmbi atât de îngrozitor, încât ea se dădu înapoi. Sângele îi bătea în tâmple.

— Poate ai vrea să mergi în orășelul tău natal — zise el. — Au avut un incendiu mare acolo, cu câțiva ani în urmă. Îți amintești de focul acela?

Privirea ei îl scrută și îl cercetă în căutarea unui punct slab, dar în ochii lui se citea asprime și nimic altceva.

— Ce vrei să fac? — întrebă ea liniștită.

— Doar să vii cu mine într-o călătorie. Ai spus că vrei să lucrezi.

Nu-i venea în minte decât un singur plan. Trebuia să meargă cu el și să aștepte o ocazie. Un bărbat nu poate să stea tot timpul la pândă. Ar fi fost periculos să-l contrazică — cel mai nimerit era să accepte și să aibă răbdare. Asta dădea întotdeauna rezultate bune. Întotdeauna o scăpase din încurcătură. Dar vorbele lui o făcură să se simtă într-adevăr înspăimântată.

Ajunși în orășel, coborâră din tren pe înserat, porniră pe mica stradă întunecoasă și apoi ieșiră afară, în câmp. Catherine era atentă și stătea la pândă. Nu-i cunoștea planurile. În geanta ei se afla un cuțit cu lama subțire.

Domnul Edwards credea că știe ce are de gând să facă. Voia s-o biciuiască și s-o bage într-una din camerele hanului, s-o biciuiască și s-o ducă în alt orășel, și așa mai departe, până când n-ar mai fi fost bună de nimic. Apoi ar fi alungat-o. Polițistul local ar fi avut grijă să nu fugă. Cuțitul nu-l preocupa. Știa de existența lui.

Primul lucru pe care-l făcu când se opriră într-un loc ferit, între un zid de piatră și un șir de cedri, fu să-i smulgă geanta din mână și să o arunce peste zid. În felul ăsta, scăpă de grija cuțitului. Dar nu era sigur de el însuși, pentru că niciodată în viață nu fusese îndrăgostit de o femeie. Credea că voia doar să o pedepsească. După două lovituri, biciul nu mai fu de-ajuns. Îl aruncă jos și folosi pumnii. Răsufla zgomotos.

Catherine se strădui din răsputeri să nu intre în panică. Încercă să se ferească de pumnii lui sau măcar să scape cu lovituri mai puțin grele, dar în cele din urmă teama o învinse și încercă să fugă. Sări la ea și o trânti jos și atunci simți că nu-i sunt de ajuns doar pumnii. Mâna înnebunită dibui o piatră pe jos și un val roșu întunecă recea lui stăpânire de sine.

Mai târziu, privi în jos la obrazul ei desfigurat. Îi ascultă inima, dar nu putu să audă decât bătăile propriei lui inimi. Două gânduri cu totul deosebite îi alergau prin minte. Unul îi spunea:

„Trebuie să o îngrop, trebuie să sap o groapă și s-o bag în ea.”

Iar celălalt plângea ca un copil:

„Nu pot. N-aș putea s-o ating.”

Apoi îl copleși greața care vine după furie. Fugi din acel loc și-și lăsă geamantanul, biciul, lăsă cutia de stejar cu bani. Rătăci prin întuneric, întrebându-se unde putea să-și ascundă câtăva vreme amărăciunea.

Nu i s-a pus niciodată vreo întrebare. După o perioadă de boală, în care soția l-a îngrijit cu blândețe, se reîntoarse la afacerile lui și nu mai îngădui niciodată ca nebunia dragostei să-i dea târcoale. „Un om care nu învață din experiență e nebun”, își spunea el. De atunci încolo, simțea necontenit un fel de respect plin de teamă față de el însuși. Nu știuse niciodată că avea în el impulsul de a ucide.

Faptul că nu o omorâse pe Cathy fusese o simplă întâmplare. Fiecare lovitură avea intenția să o sfărâme. Ea zăcu multă vreme în nesimțire, doar pe jumătate conștientă.

Își dădea seama că avea un braț rupt și că trebuia să găsească ajutor dacă voia să rămână în viață. Dorința de a trăi o obligă să se târască pe șoseaua întunecoasă, în căutare de ajutor. Intră pe o poartă și urcă aproape toate treptele casei înainte de a leșina. Cocoșii cântau prin cotețe și la răsărit o geană cenușie de lumină vestea zorile.