La fermă, Hamiltonii cei mici creșteau și în fiecare an mai apărea câte unul. George era un băiat înalt, frumos, blând și amabil, care avea un fel de curtoazie înnăscută. De mic copil era politicos și, cum se spune, „nu-ți dădea bătaie de cap”. Moștenise de la taică-său simțul curățeniei; hainele, corpul și părul îi erau întotdeauna îngrijite și niciodată nu părea prost îmbrăcat, chiar dacă se întâmpla așa ceva. George era un copil fără vicii și, crescând, deveni un bărbat fără vicii. Nu i se putea reproșa nicio faptă rea făcută cu bună știință, iar cele fără voie erau cel mult abateri de la buna purtare.
În floarea vârstei, într-o vreme când asemenea lucruri deveniseră cunoscute, s-a descoperit că avea anemie pernicioasă. Se prea poate ca virtutea lui să se fi datorat lipsei sale de energie.
După George, urma Will, îndesat și mărginit. Will nu prea avea imaginație, dar era plin de energie. Din copilărie era un muncitor de nădejde și, dacă i se spunea ce să lucreze, era neobosit. Era conservator nu numai în politică, ci în toate privințele. Considera că ideile sunt revoluționare și se ferea de ele cu neîncredere și dezgust. Lui Will îi plăcea să trăiască astfel încât nimeni să nu-i găsească nod în papură și, pentru asta, se străduia să trăiască la fel ca toată lumea.
Poate că și taică-su avea o parte de vină în faptul că lui Will nu-i plăceau schimbările și variația. Când Will crescuse băiat mare, tatăl lui nu locuia încă de prea mult timp în Valea Salinas ca să fie considerat printre „pionieri”. Era de fapt un străin, și încă irlandez. În vremea aceea irlandezii nu erau deloc priviți cu ochi buni în America. Erau disprețuiți, mai ales pe coasta de răsărit, dar ceva din acest dispreț trebuie să se fi strecurat și în apus. Or, Samuel nu era numai multilateral, ci și un om al ideilor și al inovațiilor. În comunitățile mici și izolate, un asemenea om este întotdeauna privit cu neîncredere, până ce dă dovadă că nu constituie un pericol pentru ceilalți. Un om luminat ca Samuel putea și poate să provoace o mulțime de necazuri. El ar putea, de pildă, să fie prea atrăgător pentru soțiile bărbaților plicticoși. Apoi, mai erau educația și lecturile lui, cărțile pe care le cumpăra și le împrumuta, cunoștințele lui despre lucruri care nu pot fi mâncate sau purtate, și alături de care nu poți trăi, interesul lui pentru poezie și respectul lui pentru literatura bună. Dacă Samuel ar fi fost un om bogat ca familiile Thornes sau Delmar, cu casele lor mari și pământurile întinse, ar fi avut, desigur, o bibliotecă mare.
Familia Delmar avea o bibliotecă — nimic altceva decât cărți în rafturi de stejar. Samuel, tot împrumutându-le, citise mai multe cărți din biblioteca Delmarilor decât ei înșiși. În zilele acelea, un om înstărit și educat era bine privit. Putea să-și trimită copiii la colegiu fără să stârnească comentarii, putea să poarte vestă și cămașă albă cu cravată în timpul zilei, chiar în mijlocul săptămânii, putea să poarte mănuși și să-și întrețină unghiile curate. Și întrucât viața și obiceiurile oamenilor bogați erau misterioase, cine știe ce mai erau sau nu în stare să facă? Dar un biet om sărac — ce nevoie avea el de poezie, de pictură sau de muzică pe care n-o putea cânta și după care nu putea dansa? Asemenea lucruri nu-l ajutau să strângă recolta sau să pună o zdreanță pe fundul copiilor. Și dacă, în ciuda tuturor acestora, el stăruia, de bună seamă că avea anumite motive care n-ar răbda să fie cercetate.
Să-l luăm de pildă pe Samuel. El schița piesele pe care intenționa să le lucreze din fier sau lemn. Era un lucru bun și de înțeles, chiar de invidiat. Dar pe marginea planurilor făcea alte desene, uneori copaci, alteori chipuri, animale sau gâze, uneori doar niște semne pe care nu le puteai pricepe defel. Toate acestea îi făceau pe oameni să râdă stânjeniți. Și, apoi, nu puteai să știi niciodată dinainte ce va gândi sau ce va spune sau va face Samuel; te puteai aștepta la orice.
În primii câțiva ani după venirea lui în Valea Salinas, Samuel era privit cu o vagă neîncredere. Și poate că Will, ca băiețel, auzise unele vorbe în prăvălia din San Lucas. Băieților nu le place ca tatăl lor să se deosebească de ceilalți oameni. Poate că Will a devenit conservator tocmai în perioada aceea. Mai târziu, când veniră și crescură și ceilalți copii, Samuel aparținea de acum văii și aceasta se mândrea cu el așa cum se mândrește cineva că are un păun. Nu se mai temeau de el, pentru că nu sucea capul nevestelor și nu-i obliga să iasă din dulcea lor mediocritate. Valea Salinas începuse să-l iubească pe Samuel, dar la vremea aceea Will era gata format.
Unii indivizi, chiar dacă nu o merită întotdeauna, sunt cu adevărat îndrăgiți de zei. Toate le vin fără niciun efort, de la sine.
Will Hamilton era unul dintre aceștia. Iar darurile pe care le primea erau din acelea pe care el putea să le prețuiască. De tânăr, Will a fost norocos. Pe cât nu izbutea taică-su să facă bani, pe atât nu reușea Will să nu-i facă. Când Will Hamilton a crescut pui și găinile lui au început să se ouă, prețul ouălor a crescut. Încă de tânăr, când doi prieteni ai săi, care aveau o mică prăvălie, erau gata să dea faliment, Will a fost solicitat să le împrumute o mică sumă de bani ca să-și acopere datoriile trimestriale și i-au oferit în schimb a treia parte din beneficii pe o nimica toată. Nu era zgârcit. Le-a dat ceea ce au cerut. Într-un an prăvălia era din nou pe picioare, dintr-una au făcut două, apoi trei, iar urmașii constituie azi un mare sistem comercial ce domină o bună parte a regiunii.
Will a mai preluat un atelier care primea biciclete și unelte, în schimbul unei datorii. După asta, câțiva oameni bogați din vale și-au cumpărat automobile, iar mecanicul lui le întreținea. Un poet care știa ce vrea și care visa alamă, fontă și cauciuc a făcut presiuni asupra lui. Numele acelui poet era Henry Ford, iar planurile lui erau cel puțin ridicole, dacă nu ilegale. Will a acceptat bombănind exclusivitatea asupra jumătății de sud a văii, iar peste cincisprezece ani valea mișuna de mașini Ford, iar Will era un om bogat la volanul unui Marmon.
Tom, cel de-al treilea fiu, era aidoma tatălui lui. Furios din naștere, a trăit ca trăsnetul. A venit în viață cu capul înainte. Era nemaipomenit de vesel și de entuziast. El n-a descoperit lumea și oamenii, ci le-a creat. El a fost primul care a citit cărțile tatălui său. A trăit într-o lume strălucitoare, și proaspătă, și tot atât de lipsită de opreliști, ca și grădina Edenului în cea de-a șasea zi. Spiritul lui zburda ca un mânz într-o pășune încântătoare și, mai târziu, când lumea a ridicat îngrădituri, s-a avântat împotriva sârmelor, iar când l-a înconjurat ultima estacadă, s-a avântat prin ea și a țâșnit afară. Pe cât de mult era în stare să se bucure, pe atât era de nenorocit alteori ca, de pildă, atunci când i-a murit câinele și i se părea că lumea s-a oprit în loc.
Tom era la fel de inventiv ca și tatăl său, dar ceva mai îndrăzneț. Încerca lucruri la care tatăl său n-ar fi cutezat să aspire. Avea și pofte lumești care îi dădeau ghes, dar pe care Samuel nu le avea. Poate tocmai nevoile lui sexuale l-au făcut să rămână celibatar. Se născuse într-o familie foarte morală. Se prea poate ca visurile și dorințele sale și felul în care și le satisfăcea să-l fi făcut să se simtă nedemn și să se ducă să plângă pe dealuri. Tom era un amestec plăcut de sălbăticie și blândețe. Muncea peste puterile omenești, doar ca sforțarea să-i consume impulsurile distrugătoare.
Irlandezii au o calitate deosebită: sunt veseli din fire, dar, totodată, o fantomă severă și tristă călărește pe umerii lor și le pătrunde în gânduri. Dacă râd prea zgomotos, ea le astupă gura. Ei se condamnă singuri înainte de a fi învinovățiți, și asta îi face să fie mereu gata să se apere.
Când Tom avea nouă ani, era necăjit că frumușica lui surioară Mollie avea un defect de vorbire. A pus-o să caște gura mare și a văzut că necazul provenea de la o membrană pe care o avea sub limbă.
— Eu pot să te scap de povestea asta — spuse el.
O duse într-un loc secret, departe de casă, își ascuți briceagul de o piatră și tăie ceea ce împiedica vorbirea. Apoi a fugit și i s-a făcut greață.
Casa Hamiltonilor creștea pe măsură ce creștea și familia. Ea fusese ridicată cu gândul să rămână neterminată, astfel încât, la nevoie, să se poată adăuga noi aripi. Camera și bucătăria de la început s-au pierdut curând în vârtejul adaosurilor.
Între timp, Samuel nu devenise mai bogat. Începuse să sufere de o boală grea ce se manifestă la mulți bărbați: „invenția”. A inventat o treierătoare mai bună, mai ieftină și cu rezultate mai bune decât oricare alta care putea fi găsită. Brevetarea ei i-a mâncat micul câștig pe un an. Samuel și-a trimis modelul la un fabricant care i-a respins imediat planurile, dar i-a folosit metoda. În anii următori, a irosit banii cu procesul, și asta nu s-a terminat decât atunci când l-a pierdut. Aceasta a fost prima lui experiență dureroasă cu legea, potrivit căreia fără bani nu poți lupta contra banilor. Dar se molipsise pentru totdeauna de febra invențiilor, așa că, an de an, banii pe care îi scotea din treierat și fierărie se duceau pe brevete. Copiii familiei Hamilton erau desculți, aveau pantaloni cârpiți și hrana era uneori neîndestulătoare, ca să-i ajungă banii pentru desenele pe hârtie foșnitoare, înfățișând roți dințate, planuri și elevații.
Unii oameni au o gândire mai largă, alții una mai îngustă. Samuel și fiii săi, Tom și Joe, aveau o gândire largă, în vreme ce George și Will gândeau îngust. Joseph era cel de-al patrulea băiat — un fel de copil visător, foarte iubit și proteguit de întreaga familie. El a descoperit foarte curând că o neîndemânare însoțită de un zâmbet era calea cea mai potrivită ca să te ferești de muncă. Frații săi erau cu toții muncitori încercați, de nădejde. Era mai ușor să faci și munca lui Joe decât să-l pui pe el s-o facă. Maică-sa și taică-său îl considerau poet pentru că nu era bun la nimic altceva. Atât i-au băgat în cap ideea asta, încât s-a apucat să scrie versuri curgătoare, ca s-o adeverească. Joe era leneș la munca fizică și probabil și la cea intelectuală. Și-a trăit viața visând cu ochii deschiși, iar mama îl iubea mai mult decât pe ceilalți pentru că se gândea că e neajutorat. În realitate, era cel mai puțin neajutorat, deoarece căpăta întocmai ceea ce dorea și se ostenea cât mai puțin cu putință. Joe era răsfățatul familiei.
În epoca feudală, lipsa de aptitudini la sabie și spadă îi îndrepta pe tineri spre biserică; în familia Hamilton, neîndemânarea lui Joe la muncile fermei și ale fierăriei l-a îndreptat spre o educație mai aleasă. Nu era bolnăvicios sau slab, dar nu putea să ridice greutăți; călărea prost și ura caii.
Toată familia râdea cu afecțiune când își amintea de încercările lui Joe de a învăța să are; prima lui brazdă plină de coturi se întortochea ca un râu de câmpie, iar cea de-a doua nu s-a întâlnit cu prima decât o singură dată și asta doar ca să se încrucișeze cu ea și apoi să se îndepărteze din nou. Treptat a ajuns să se țină departe de toate treburile din fermă. Maică-sa îi lămurea pe toți cum că băiatul era cu capul în nori, ca și când aceasta ar fi fost vreo calitate deosebită.
După ce Joe dădu greș în toate muncile, taică-su, deznădăjduit, l-a pus să păzească șaizeci de oi. Aceasta era treaba cea mai ușoară din toate și cea care nu cerea nicio îndemânare deosebită. Tot ce avea de făcut era să stea cu oile. Și Joe le-a pierdut — a pierdut șaizeci de oi și nu le-a putut găsi unde se ascunseseră, la umbră, în fundul unei râpe uscate. După câte se povestește în familie, Samuel a adunat tot neamul, băieți și fete, și i-a făcut să promită că vor avea grijă de Joe când el nu va mai fi, pentru că altfel Joe ar muri de foame.
Presărate printre băieții Hamilton, erau cinci fete: cea mai mare, Una, o fată gânditoare, studioasă, negricioasă; Lizzie — cred că ea ar fi trebuit să fie cea mai mare, pentru că purta numele mamei ei — nu știu prea multe despre ea. Se pare că i s-a făcut repede rușine de familia ei. S-a măritat de tânără și a plecat, iar după aceea n-a mai fost văzută decât la înmormântări.
Lizzie avea o capacitate de ură și acreală unică printre Hamiltoni. A avut un fiu și, când acesta s-a făcut mare și s-a căsătorit cu o fată care nu-i plăcea ei, Lizzie n-a vorbit mulți ani cu ea.
Apoi urma Dessie, care râdea tot timpul, așa încât toți cei care se aflau în apropierea ei erau bucuroși, pentru că era mai vesel să fii cu Dessie decât cu oricine altcineva.
Sora următoare era Olive, mama mea. Și ultima era Mollie, care era o mică frumusețe cu păr blond și ochi violeți.
Aceștia erau Hamiltonii și era aproape un miracol cum Liza, mică și slabă ca o puicuță, i-a născut an de an, i-a hrănit, a copt pâine, le-a făcut haine, le-a dat o educație bună și le-a insuflat o morală de fier.
E uimitor ce mare influență a avut Liza asupra copiilor ei. N-avea niciun fel de experiență de viață, nu era cultivată și, în afară de drumul lung făcut din Irlanda, nu călătorise niciodată. N-avea experiență în relațiile cu alți bărbați decât soțul ei, și le socotea și așa ca o datorie obositoare și uneori dureroasă. O bună parte a vieții și-a irosit-o cu sarcinile și creșterea copiilor. Toată lumea ei intelectuală era „Biblia”, cu excepția vorbăriei lui Samuel și a copiilor, dar pe ei nu-i asculta. În acea singură carte era cuprinsă toată istoria și poezia, cunoștințele ei despre oameni și lucruri, etica și morala, și mântuirea ei. Niciodată n-a studiat și n-a comentat; o citea doar. Numeroasele locuri unde pare-se că cele spuse se contrazic nu o puneau deloc în încurcătură. În cele din urmă, ajunsese să o cunoască atât de bine, încât o știa pe dinafară.
Liza se bucura de respectul tuturor pentru că era o femeie bună și crescuse copii buni. Putea să stea oriunde cu capul sus. Soțul, copiii și nepoții o respectau. Avea o tărie de fier, nu făcea compromisuri, privea toate relele cu un anumit simț al dreptății, ceea ce te făcea să o respecți, dar nu să o iubești.
Liza ura băuturile alcoolice cu un zel de neclintit. A bea alcool sub orice formă era considerat ca o crimă împotriva unui Dumnezeu ultragiat. Nu numai că ea însăși nu s-ar fi atins de băutură, dar le refuza și celorlalți această bucurie. Rezultatul firesc a fost că atât Samuel, cât și copiii ei erau înclinați spre băutură.
Odată, când era foarte bolnav, Samuel a întrebat:
— Liza, n-aș putea să capăt un pahar de whisky ca să mă înveselească?
Ea și-a ridicat bărbia mică.
— Vrei să te duci în fața tronului lui Dumnezeu mirosind a băutură? Nu se cade! — zise ea.
Samuel s-a întors pe o parte și și-a suportat boala fără să se mai înveselească.
Când Liza a ajuns pe la șaptezeci de ani, scaunul începuse să se rărească și medicul i-a spus să ia o lingură de vin de porto ca doctorie. Prima lingură a înghițit-o schimonosindu-se, dar se pare că n-a fost chiar atât de rea. Din acel moment, mirosea mereu a vin. Lua totdeauna vinul cu lingura, era oricum o doctorie, dar după un timp, când ajunsese la peste un litru pe zi, devenise o femeie mai destinsă și fericită.
Samuel și Liza Hamilton apucaseră să-și vadă copiii mari, aproape adulți, înainte de începutul secolului. Erau o grămadă de Hamiltoni care creșteau la fermă, la răsărit de King City. Erau copii americani, băieți și fete. Samuel nu s-a întors niciodată în Irlanda și, treptat, a uitat-o cu desăvârșire. Era un om ocupat. Nu avea timp pentru nostalgie. Valea Salinas era tot universul lui. Un drum până la Salinas, șaizeci de mile spre nord, la capătul văii, era un eveniment ce te făcea să ai la ce să te gândești un an de zile, iar munca neîntreruptă la fermă, hrănitul și îmbrăcatul numeroasei sale familii îi luau cea mai mare parte a timpului — dar nu tot timpul… Avea multă energie.
Fiica lui, Una, a ajuns o studentă serioasă, închisă și sobră. Era mândru de spiritul ei independent, cercetător. După ce urmase liceul la Salinas, Olive se pregătea să-și dea examenul. Urma să devină profesoară, ceea ce în Irlanda era o onoare la fel de mare ca aceea de a avea un preot în familie. Joe trebuia să fie trimis la universitate pentru că nu era bun de nimic altceva. Will o pornise pe drumul îmbogățirii la noroc. Tom se lovea ciocnindu-se de lume și își lingea rănile. Dessie învăța croitoria, iar Mollie, Mollie cea frumușică, era clar că se va mărita cu un om înstărit.
Nu putea să fie vorba de certuri pentru moștenire. Deși ferma de pe deal era întinsă, era nespus de săracă. Samuel săpa o fântână după alta, dar nu găsea apă pe propriul lui teren. Asta ar fi schimbat situația. Apa i-ar fi făcut oarecum bogați. Unicul izvor era un firicel de apă de lângă casă, pompat din adâncuri; uneori scădea periculos de mult, iar de două ori a secat cu totul. Vitele trebuiau să vină tocmai din capătul fermei ca să se adape și apoi să se întoarcă din nou la pășunat.
În general era o familie întemeiată pe baze solide, stabilă și puternic înrădăcinată în Valea Salinas, nici mai săracă, nici mai bogată decât multe altele. Era o familie echilibrată, cu conservatorii și radicalii ei, cu visătorii și realiștii ei. Samuel era mulțumit de progeniturile lui.