1
Kate se lăsă pe spate pe pernele adânci ale fotoliului. Valuri de nervi îi cuprindeau trupul, încrețindu-i pielea și lăsând în urma lor o răceală de gheață.
Își vorbi încet în sinea ei:
„Calmează-te. Liniștește-te. Apără-te. Nu te gândi un timp la nimic. Afurisitul ăla care-și bagă nasul.”
Se gândi deodată la singura persoană care o făcuse vreodată să simtă această ură plină de panică. Era Samuel Hamilton, cu barba lui albă, obrajii rozalii și ochii zâmbitori, care știa să-i citească în suflet.
Cu degetul arătător bandajat, scoase un lanț subțire care îi atârna pe gât și-l ținu puțin depărtat. Pe lanț erau prinse două chei de case de fier, un ceas de aur cu un ac în formă de crin și un mic tub de metal cu un inel la capăt. Deșurubă cu grijă partea de sus a tubului și, desfăcând genunchii, scutură din el o capsulă gelatinoasă. Ținu capsula în dreptul luminii și văzu cristalele albe din interiorul ei — șase boabe de morfină, o cantitate sigură. Cu mare grijă dădu drumul capsulei în tub, înșurubă capacul și băgă lanțul sub rochie.
Ultimele vorbe ale lui Cal i se învârteau necontenit în minte: „Mă bucur că vă e teamă”.
Rosti cuvintele cu glas tare, ca să le alunge rezonanța. Ritmul se opri, dar în gând îi apăru o imagine puternică și ea o lăsă să se contureze tot mai mult ca s-o poată analiza din nou.
2
Acestea se întâmplau mai înainte de a fi construit odăița. Kate încasase banii pe care îi lăsase Charles. Cecul a fost transformat în bancnote mari, iar teancurile de bancnote au fost depozitate în casa de fier a Băncii Comitatului din Monterey.
Pe atunci primele dureri începuseră să-i chinuiască mâinile. Acum avea destui bani ca să plece. Singura problemă era să obțină un preț cât mai bun pentru casă. Dar în același timp era mai bine să aștepte până se înzdrăvenea din nou.
Nu se mai înzdrăveni niciodată. New York-ul i se părea rece și foarte îndepărtat.
Îi sosi o scrisoare semnată „Ethel”. Cine naiba o fi Ethel? Oricine ar fi fost, trebuie să fi fost nebună să ceară bani. Ethel — existau sute de Ethel. Fete ca Ethel găseai în fiecare colț. Și totul era mâzgălit indescifrabil pe o foaie de hârtie liniată.
Nu mult după aceea, Ethel veni să o vadă pe Kate, și Kate abia de o recunoscu.
Kate ședea la biroul ei, atentă, bănuitoare și sigură de ea:
— E mult de-atunci.
Ethel răspundea ca un soldat care se întâlnește după mulți ani cu sergentul care l-a instruit.
— Am fost bolnavă — spuse ea.
Carnea i se îngroșase și se umflase. Hainele aveau aceeași curățenie obosită care denotă sărăcie.
— Unde locuiești — acum? — zise Kate și se întrebă cât de repede va fi în stare bătrâna căzătură să treacă la subiect.
— La hotelul „Southern Pacific”. Am o cameră.
— A, deci nu lucrezi într-o casă acum?
— N-am mai putut să reiau lucrul. N-ar fi trebuit să mă dai afară — spuse Ethel.
Își șterse lacrimile mari din colțul ochilor cu vârful unei mănuși de bumbac:
— Lucrurile merg rău. Mai întâi am avut necazuri când a venit judecătorul cel nou. Nouăzeci de zile, și doar nu avusesem cazier — în orice caz, nu aici. Când am scăpat de asta, am căpătat și sifilis. Nu știam că-l am. L-am transmis unui client permanent — tip simpatic, lucra la secția de poliție. S-a înfuriat și m-a bătut, mi-a rupt nasul, am pierdut patru dinți, și judecătorul cel nou mi-a dat o sută optzeci de zile. La naiba, Kate, într-o sută optzeci de zile pierzi toate legăturile. Te uită toți, până și că trăiești. Pur și simplu, n-am reușit s-o iau de la capăt.
Kate dădu din cap cu simpatie rece, falsă. Știa că Ethel se îndreaptă spre punctul culminant. Exact înainte de asta, Kate făcu o mișcare. Deschise sertarul de la birou, scoase niște bani și îi întinse lui Ethel.
— Nu părăsesc niciodată un prieten la nevoie — spuse ea. — De ce nu te duci în alt oraș să o iei de la început? Poate ți se schimbă norocul.
Ethel încercă să-și oprească degetele să înhațe banii. Desfăcu hârtiile ca niște cărți de joc — patru de câte zece. Gura începu să-i tremure de emoție.
Spuse:
— Speram că-mi cunoști interesele și o să-mi oferi mai mult de patruzeci de dolari.
— Ce vrei să zici?
— N-ai primit scrisoarea mea?
— Ce scrisoare?
— A! — făcu Ethel. — Poate s-a pierdut la poștă. Ăștia sunt foarte neglijenți. Oricum, credeam că o să ai grijă de mine. Nu prea mă simt bine de regulă. Simt ceva ca o greutate care-mi trage măruntaiele în jos.
Oftă, apoi vorbi atât de repede, încât Kate își dădu seama că învățase totul pe dinafară.
Ethel începu:
— Poate că îți amintești că aveam un fel de dar al prevestirii. Mereu preziceam lucruri care se adevereau. Visam lucruri care apoi se întâmplau. Ba unul zicea să intru în afacerile astea. Cică sunt un mediu natural. Îți amintești?
— Nu — răspunse Kate. — Nu-mi amintesc.
— Zău? Ei, poate n-ai observat. Dar toți ceilalți o știau. Le-am spus o mulțime de lucruri care s-au adeverit.
— Și ce încerci să-mi povestești?
— Am avut următorul vis. Îmi amintesc când a fost, pentru că s-a întâmplat în noaptea când a murit Faye.
Își ridică ochii spre chipul neclintit al lui Kate. Continuă cu încăpățânare:
— Ploua în noaptea aceea și ploua și în visul meu, oricum era umezeală. În visul meu, te-am văzut ieșind pe ușa bucătăriei. Nu era complet întuneric — se zărea nițeluș luna. Obiectul visului erai tu. Te-ai dus în spatele casei și te-ai aplecat. Nu vedeam ce făceai. Apoi te-ai întors pe furiș. Imediat după asta am aflat — da, am aflat că Faye a murit.
Făcu o pauză și așteptă un comentariu din partea lui Kate, dar chipul lui Kate era lipsit de orice expresie.
Ethel așteptă până ce fu sigură că n-are de așteptat vreun răspuns.
— După cum îți spuneam, am crezut întotdeauna în visele mele. Și să vezi ce nostimă treabă: acolo afară nu erau decât niște sticle de medicamente sparte și cauciucul de la o pipetă.
Kate spuse leneș:
— Și le-ai dus la un doctor. Și ce-a spus că a fost în sticluțe?
— Oh, n-am făcut așa ceva.
— Ar fi trebuit — zise Kate.
— Nu vreau să văd pe nimeni dând de bucluc. Am avut eu destule necazuri. Am pus sticlele sparte într-o hârtie și le-am ascuns.
Kate spuse blând:
— Și ai venit la mine să-mi ceri sfatul?
— Da, doamnă.
— Să-ți spun ce cred eu — zise Kate. — Cred că ești o curvă bătrână și epuizată și ai fost bătută în cap de prea multe ori.
— Să nu te apuci să-mi spui că sunt nebună — începu Ethel.
— Nu, poate că nu ești, dar ești obosită și bolnavă. Ți-am spus că nu las niciodată un prieten la nevoie. Poți să vii înapoi aici. Nu să lucrezi, dar poți să ajuți la curățenie și să-i dai o mână de ajutor bucătarului. Vei avea un pat și o masă. Ce zici? Și ceva bani de cheltuială.
Ethel se foi neliniștită.
— Nu, doamnă — făcu ea. — Nu cred că vreau să mai dorm aici. Nu port cu mine plicul acela. L-am lăsat la niște prieteni.
— Dar tu, la ce te-ai gândit?
— M-am gândit că, dacă v-ați cunoaște interesul și mi-ați da o sută de dolari pe lună, poate că m-aș descurca și m-aș însănătoși.
— Spui că stai la hotelul „Southern Pacific”?
— Da, doamnă, camera mea e chiar în hol, lângă birou. Funcționarul de noapte e un prieten al meu. Nu doarme niciodată când e de serviciu. Tip simpatic.
Kate spuse:
— Nu face pe tine de frică, Ethel. Singurul lucru de care trebuie să te îngrijorezi este suma cu care poate fi cumpărat tipul tău simpatic. Și acum așteaptă o clipă.
Mai numără șase hârtii de câte zece dolari din sertar, în fața ei, și i le întinse.
— O să mi-i trimiți la întâi ale lunii sau trebuie să vin aici după ei?
— O să ți-i trimit. Și să știi, Ethel — continuă liniștită Kate — tot mai cred că ar trebui să dai sticlele alea la analiză.
Ethel strângea tare banii în mână. Triumful și senzația de bunăstare o copleșeau. Era unul din puținele lucruri care îi reușiseră vreodată.
— Nici nu mă gândesc la una ca asta. Doar dacă aș fi obligată — spuse ea.
După plecarea ei, Kate se duse în grădina din spatele casei. Și chiar după atâția ani putu să-și dea seama, după cât era de afânat pământul, că trebuie să fi fost bine răscolit.
În dimineața următoare, judecătorul asculta obișnuita relatare a micilor violențe și furtuni nocturne. Auzea doar pe jumătate relatarea celui de-al patrulea caz și, la sfârșitul mărturiei reclamantului, întrebă:
— Cât ți s-a furat?
Bărbatul cu părul negru zise:
— Aproape o sută de dolari.
Judecătorul se întoarse către ofițerul care operase arestarea:
— Cât s-a găsit la ea?
— Nouăzeci și șase de dolari. A cumpărat whisky și țigări și niște reviste de la funcționarul de noapte la ora șase, azi-dimineață.
Ethel strigă:
— Nu l-am văzut pe omul ăsta în viața mea.
Judecătorul ridică ochii de pe hârtie.
— De două ori pentru prostituție și acum pentru hoție. Ne coști prea mult. Vreau să părăsești orașul până la prânz.
Se întoarse către ofițer:
— Spune-i șerifului că o să treacă peste granița comitatului.
Iar către Ethel:
— Dacă te întorci, te trimit la comitat să-ți dea maximum de pedeapsă, și asta înseamnă San Quentin. Ai înțeles?
Ethel zise:
— Domnule judecător, vreau să vă vorbesc între patru ochi.
— De ce?
— Trebuie să vă vorbesc. E o înscenare.
— Totu-i o înscenare — zise judecătorul. — Următorul.
În timp ce adjunctul șerifului o ducea pe Ethel la granița comitatului pe podul de peste râul Pajaro, reclamantul mergea pe strada Castroville spre casa lui Kate, apoi își schimbă gândul și se întoarse la frizeria lui Kenoe să se tundă.
3
În primul moment, vizita lui Ethel n-a tulburat-o prea mult pe Kate. Știa ce puțină atenție se dă unei prostituate care face o plângere și că o analiză a sticlelor sparte nu va găsi nimic care să semene a otravă. Aproape că o uitase pe Faye. Această amintire forțată era pur și simplu neplăcută.
Totuși, încetul cu încetul, se trezi gândindu-se la asta. Într-o seară, când controla cifrele pe o chitanță de băcănie, îi trecu prin minte un gând strălucitor și rapid ca un meteor. Gândul i se aprinse și se stinse atât de repede, încât trebui să se oprească din treabă și să încerce să-l prindă. Ce amestec avea în acest gând chipul întunecat al lui Charles? Dar ochii mirați și veseli ai lui Sam Hamilton? De ce oare o scuturase un fior de teamă din pricina gândului trecător?
Îl lăsă baltă și se întoarse la lucrul ei, dar fața lui Charles era îndărătul ei și se uita peste umărul ei. Degetele începură să o doară. Puse deoparte conturile și făcu un tur prin casă. Era o seară liniștită, tăcută — o noapte de marți. Nu erau destui clienți, nici măcar pentru circ.
Kate știa ce simțeau fetele în legătură cu ea. Erau groaznic de înspăimântate. Așa le ținea. Probabil că o și urau, dar asta nu avea nicio importanță. În schimb, aveau încredere în ea, și asta conta. Dacă respectau regulile impuse de ea, dacă le respectau întocmai, Kate avea grijă de ele și le apăra. Asta nu implica nici dragoste, nici respect. Nu recompensa niciodată, iar pe cea care greșea o pedepsea de două ori înainte de a o da afară. Fetele știau asta și aveau siguranța că nu vor fi pedepsite fără motiv.
Când Kate trecu pe lângă ele, fetele luară un aer care căuta să pară firesc. Kate știa și se aștepta la asta. Dar în noaptea aceea, simțea că nu e singură. I se părea că Charles mergea alături și în spatele ei.
Trecu prin sufragerie în bucătărie, deschise răcitorul și se uită în el. Ridică apoi capacul lăzii de gunoi și o inspectă să vadă dacă nu se face risipă. Făcea asta în fiecare seară, dar în seara aceea mai avea și ceva în plus de făcut.
Când părăsi salonul, fetele priviră una la cealaltă și ridicară nedumerite din umeri. Eloise, care discuta cu brunetul Joe, zise:
— S-a întâmplat ceva?
— Nu, pe câte știu. De ce?
— Nu știu. Pare nervoasă.
— Păi, a fost un fel de cursă ca să prindă.
— Ce anume?
— Stai liniștită! — făcu Joe. — Eu nu știu nimic și nici tu nu știi nimic.
— Am înțeles. Să-mi văd de treabă.
— Așa-i. S-o lăsăm baltă, nu? — spuse Joe.
— Nici nu vreau să știu — zise Eloise.
— Acum ai zis-o bine — făcu Joe.
Kate reveni din turul făcut.
— Mă duc să mă culc — îi spuse ea lui Joe. — Să nu mă deranjezi decât dacă e necesar.
— Pot să vă ajut cu ceva?
— Da, fă-mi un ceai. Ai călcat rochia aceea, Eloise?
— Da, doamnă.
— N-ai călcat-o prea bine.
— Da, doamnă.
Kate era neliniștită. Își puse toate hârtiile frumos în sertarele biroului, iar când Joe aduse tava cu ceai, îl puse să o aranjeze lângă pat.
Stând culcată între perne și sorbindu-și ceaiul, își reluă gândul. Ce era cu Charles? Și atunci îi apăru din nou.
Charles era inteligent. În felul lui trăsnit, Sam Hamilton era și el inteligent. Ăsta era gândul care-i provoca teamă — existau oameni inteligenți. Atât Charles, cât și Sam erau morți, dar poate mai existau și alții. Mintea îi lucra foarte încet.
„Să presupunem că eu aș fi dezgropat sticlele. Ce aș fi gândit și ce aș fi făcut?” Panica i se ridica în piept. De ce sticlele au fost sparte și îngropate? Nu conțineau otravă. Atunci de ce să le îngropi? Ce o determinase să facă asta? Ar fi trebuit să le arunce în șanț pe Main Street sau să le zvârle la lada cu gunoi. Doctorul Wilde murise. Dar oare ce fel de evidență ținea? Nu știa. Presupunând că ea ar fi găsit sticla și că ar fi aflat ce a fost înăuntru. Nu ar fi întrebat un specialist?
„Să presupunem că dai ulei de croton unei persoane. Ce se întâmplă?”
„Dar dacă, să presupunem, îi dai doze mici, timp îndelungat?” Cel întrebat ar ști. Poate că ar ști cineva.
„Să presupunem că ai auzit despre o madamă bogată care a lăsat prin testament totul unei fete venite de curând și apoi a murit.” Kate știa perfect de bine care ar fi primul ei gând. Ce nebunie a făcut-o să o îndepărteze pe Ethel? Acum nu mai putea fi găsită.
Ethel trebuia cumpărată și înșelată ca să dea resturile de sticlă. Unde erau sticlele acum? Într-un plic — dar unde? Cum putea fi găsită Ethel?
Ethel va ști de ce și cum a fost îndepărtată. Ethel nu e deșteaptă, dar poate să povestească totul cuiva care este deștept. Vocea ei care trăncănește ar putea să spună povestea, cum Faye a fost bolnavă, cum arăta, și despre testament.
Kate respira agitat și i se făcu pielea de găină de teamă. Ar trebui să plece la New York sau într-altă parte — să nu se mai ostenească să vândă casa. N-avea nevoie de banii ăia. Avea destui. Nimeni n-ar mai găsi-o. Da, dar dacă o șterge de aici, iar o persoană deșteaptă o ascultă pe Ethel povestind, nu face imediat legătura?
Kate se sculă din pat și luă o doză masivă de bromură.
De atunci, teama care o stăpânea a însoțit-o tot timpul. Fu aproape bucuroasă că durerea din mâini era provocată de o artrită care se dezvolta. O voce dușmănoasă îi șopti că asta ar putea fi o pedeapsă.
Nu ieșise niciodată prea mult în oraș, dar acum căpătă o adevărată repulsie pentru așa ceva. Își dădea seama că bărbații se uită pe ascuns după ea, fiindcă știu cine e. Dar dacă unul dintre acești bărbați ar avea chipul lui Charles sau ochii lui Samuel? Trebuia să se forțeze să iasă o dată pe săptămână. Apoi își construi odăița și puse să fie zugrăvită în cenușiu. Afirmase că lumina îi face rău la ochi și, treptat, începu să creadă și ea acest lucru. O ardeau ochii după un drum în oraș. Își petrecea tot mai mult timp în cămăruța ei.
Unii oameni sunt în stare să aibă două păreri opuse în același timp, și Kate era unul dintre aceștia. Era încredințată că lumina îi făcea rău la ochi, dar, pe de altă parte, avea convingerea că odăița cenușie era o peșteră ca să te ascunzi, o vizuină întunecoasă în pământ, un loc în care niciun ochi n-o putea privi. Odată, pe când ședea în fotoliul ei cu perne, se gândi să-și facă o ușă secretă, ca să aibă o cale de scăpare. Apoi, mai mult din sentiment decât din rațiune, renunță la acest plan. N-ar mai fi fost apărată. Dacă ea ar fi putut ieși, înseamnă că ar fi putut să și intre cineva — acel cineva care începuse să se furișeze în afara casei, să se târască noaptea pe lângă ziduri și să se cațere în tăcere, încercând să privească pe ferestre. Lui Kate îi trebuia din ce în ce mai multă voință ca să poată părăsi casa în fiecare luni după-amiază.
Când Cal începu să o urmărească, simți o teamă îngrozitoare. Iar când îl așteptă în spatele boschetului, era la un pas de panică. Dar acum, capul îi era cufundat în pernele moi și ochii simțeau greutatea plăcută a bromurei.