1
În trenul cu care se întorcea înapoi la King City, după călătoria făcută la Salinas, Adam Trask era cufundat într-o pâclă de forme, sunete și culori vagi. Nu era conștient de nimic.
Am impresia că există o tehnică a minții omenești prin care, în adâncurile ei, problemele sunt examinate, respinse sau acceptate. Asemenea activități au legătură cu anumite aspecte pe care omul le ignoră. Adesea omul se culcă tulburat și îndurerat, neștiind cauzele acestei frământări, iar dimineața se trezește într-o nouă dispoziție, mai bună, care este poate rezultatul gândirii nocturne. Și mai există deseori dimineți când îți fierbe bucuria în sânge, când stomacul și pieptul sunt pline și electrizate de fericire, cu toate că niciun gând nu justifică și nu provoacă această stare.
Înmormântarea lui Samuel și discuția cu Kate ar fi trebuit să-l facă pe Adam trist și plin de amărăciune, dar n-a fost așa. Din învălmășeala cenușie radia bucuria. Se simțea tânăr și liber și plin de o veselie nestăpânită. Coborî din tren la King City și, în loc să se ducă la grajd să-și scoată calul și trăsura, se duse pe jos la noul garaj al lui Willy Hamilton.
Will ședea în biroul său cu pereții de sticlă de unde putea urmări activitatea mecanicilor, fără să audă zgomotul muncii lor. Will începuse să facă burtă.
Studia o reclamă pentru țigări de foi livrate direct și regulat din Cuba. Își închipuia că era în doliu după tatăl lui, dar nu era adevărat. Își făcuse în prima clipă oarecari griji pentru Tom, care plecase de la înmormântare direct la San Francisco. Considera că e mai demn să te înfunzi în afaceri, cum intenționa el să facă, decât în alcool, așa cum făcea probabil Tom.
Când Adam intră în birou, își ridică ochii și făcu semn cu mâna spre unul din fotoliile adânci de piele, pe care le instalase ca să-și calmeze clienții, când auzeau cât de mare e nota de plată.
Adam se așeză.
— Nu știu dacă mi-am exprimat condoleanțele mele — zise el.
— E un moment trist — zise Will. — Ați fost la înmormântare?
— Da — răspunse Adam. — Nu știu dacă cunoști sentimentele pe care le aveam față de tatăl dumitale. El m-a învățat lucruri pe care n-am să le uit niciodată.
— Era respectat. Au fost poate două sute de persoane la cimitir — peste două sute.
— Un om ca el nu moare cu adevărat — spuse Adam, descoperind el însuși acest lucru. — Nu pot să-mi închipui că e mort. Mi se pare poate chiar mai viu ca înainte.
— E adevărat — spuse Will.
Cât despre el, nu era însă adevărat. Pentru Will, Samuel era mort.
— Mă gândesc la unele lucruri spuse de el. Când le-a rostit, nu l-am ascultat prea atent, dar acum îmi revin în minte și-i văd chipul în timp ce le rostea.
— Adevărat — făcu Will. — Și eu mă gândesc la același lucru. Vă întoarceți înapoi acasă?
— Da. Dar m-am gândit să vin să vorbesc cu dumneata; vreau să cumpăr o mașină.
O schimbare imperceptibilă apăru la Will, un fel de înviorare tăcută.
— Aș fi fost în stare să spun că dumneata vei fi ultimul om din Vale care să-și cumpere o mașină.
Observă și urmări cu ochii pe jumătate închiși reacția lui Adam. Adam râse.
— Cred că așa e, pe bună dreptate. Poate tatăl dumitale e răspunzător pentru această schimbare în mine.
— Cum adică?
— Nu știu dacă aș putea explica. Oricum, hai să vorbim despre mașină.
— Să-ți spun de-a dreptul, de la început, cum stau lucrurile. Adevărul este că mi-e al dracului de greu să obțin destule mașini ca să satisfac comenzile. Am o listă întreagă de oameni care-mi cer.
— Nu zău? Atunci poate că mă înscriu măcar pe listă.
— Cu plăcere, domnule Trask, și… — Făcu o pauză. — Ați fost atât de atașat familiei, încât — dacă va renunța cineva — voi fi bucuros să vă mut mai sus pe listă.
— Drăguț din partea dumitale — spuse Adam.
— Și cum ați vrea să ne înțelegem?
— Ce vrei să spui?
— Pot aranja să nu plătiți decât în rate lunare.
— Nu e mai scump așa?
— Bineînțeles că se adaugă dobânda și cheltuielile pentru contul bancar. Unii găsesc că este convenabil.
— Cred că voi plăti cu bani peșin — zise Adam. — N-are rost să amân.
Will chicoti.
— Nu sunt mulți care gândesc așa. Și va veni o vreme când nu voi putea vinde cu bani gheață fără să fiu în pierdere.
— Nu m-am gândit niciodată la asta. Totuși mă vei trece pe listă? — întrebă Adam.
Will se aplecă spre el.
— Domnule Trask, te voi pune în capul listei. Prima mașină care sosește e a dumitale.
— Mulțumesc.
— O fac bucuros pentru dumneata — spuse Will.
Adam întrebă:
— Cum se ține mama dumitale?
Will se lăsă înapoi în fotoliu și pe față îi apăru un zâmbet plin de dragoste.
— E o femeie remarcabilă. E ca o stâncă. Mă gândesc în urmă la toate timpurile grele prin care am trecut — și au fost destule. Tata nu era un om practic. Întotdeauna era cu capul în nori sau scufundat într-o carte. Cred că mama a fost aceea care ne-a ținut la un loc și a ferit familia Hamilton de azilul săracilor.
— E o femeie cumsecade — spuse Adam.
— Nu e numai cumsecade. E tare. E înfiptă cu picioarele pe pământ. E un monument de forță. V-ați întors acasă la Olive după înmormântare?
— Nu, nu m-am întors.
— Au fost peste o sută de persoane. Mama a fript toți puii și a avut grijă ca fiecare să aibă de-ajuns.
— Nu zău!
— Da, așa a făcut. Și când te gândești — era soțul ei.
— E o femeie remarcabilă — repetă Adam cuvintele lui Will.
— E practică. Știa că trebuie să le dea de mâncare și le-a dat.
— Cred că o să-și revină, dar trebuie să fie o mare pierdere pentru ea.
— O să-și revină. Și o să trăiască mai mult decât noi toți, așa micuță cum e.
În drumul lui de întoarcere la fermă, Adam constată că observa lucruri pe care nu le văzuse ani de zile. Vedea florile sălbatice în iarba deasă și vedea vacile roșcate pe dealuri, urcând pe cărările în pantă și mâncând din mers. Când ajunse la pământul lui, Adam avu un sentiment de bucurie rapid, dar atât de ascuțit, încât începu să-l analizeze. Deodată se trezi spunând cu glas tare, în ritm cu trapul calului:
— Sunt liber, sunt liber. Nu trebuie să mă mai frământ. Sunt liber. Ea s-a dus. A ieșit din sufletul meu. Ah, Dumnezeule atotputernic, sunt liber!
Întinse mâna și smulse de pe marginea drumului frunze argintii de mentă, mirosi parfumul pătrunzător și înțepător de pe degetele încleiate de sevă și îl trase adânc în piept. Era bucuros că se întoarce acasă. Voia să vadă cum crescuseră gemenii în cele două zile în care fusese plecat — dorea să vadă gemenii.
— Sunt liber, s-a terminat cu ea — cântă el cu glas tare.
2
Lee ieși din casă în întâmpinarea lui Adam și ținu dârlogii în timp ce Adam cobora din trăsură.
— Ce fac băieții? — întrebă Adam.
— Bine. Le-am făcut arcuri și săgeți și s-au dus să vâneze iepuri lângă râu. Dar cu toate astea, n-am pus tigaia la încălzit.
— Totul e-n ordine pe-aici?
Lee îl privi pătrunzător, fu gata să scoată o exclamație, dar se răzgândi.
— Cum a fost înmormântarea?
— O mulțime de oameni — spuse Adam. — A avut o grămadă de prieteni. Nu-mi intră în cap că nu mai este.
— Poporul nostru face înmormântările cu tobe și confeti ca să-i zăpăcească pe diavoli, iar pe mormânt se pun purcei fripți în loc de flori. Suntem un popor practic și mereu cam flămând. Dar diavolii noștri nu sunt prea deștepți. Noi putem să-i păcălim. Ăsta-i un progres.
— Cred că lui Samuel i-ar fi plăcut o asemenea înmormântare — zise Adam. — L-ar fi interesat.
Observă că Lee îl analiza.
— Du calul în grajd, Lee, și apoi vino și fă niște ceai. Vreau să-ți vorbesc.
Adam se duse în casă și își scoase hainele negre. Simțea în jurul lui mirosul dulceag și grețos de rom. Își scoase toate hainele de pe el și își frecă pielea cu săpun de bucătărie până ce mirosul dispăru din pori. Își îmbrăcă o cămașă curată albastră și o salopetă care de atâta spălat ajunsese moale și de un albastru pal, mai deschis la genunchi, unde era mai uzată. Se bărbieri încet și se pieptănă, în timp ce se auzeau zgomotele pe care le făcea Lee la soba din bucătărie. Apoi se duse în camera de toate zilele. Lee așezase o ceașcă și o zaharniță pe masa de lângă fotoliul lui cel mare. Adam privi în jur la perdelele înflorate, spălate de atâtea ori, încât florile păliseră. Văzu covoarele roase de pe podea și dunga cafenie de pe linoleumul din hol. Și toate erau noi pentru el.
Când Lee intră cu ceainicul, Adam spuse:
— Adu-ți și ție o ceașcă, Lee. Și dacă mai ai din băutura aia a ta, aș bea o picătură. Aseară m-am îmbătat.
Lee zise:
— Dumneata beat? Nu-mi vine să cred.
— Ei bine, am fost beat. Și vreau să-ți povestesc despre cele întâmplate. Te-am văzut că mă priveai curios.
— M-ai văzut? — întrebă Lee și se duse la bucătărie să-i aducă ceașca, pahare și sticla lui de ceramică cu ng-ka-py.
Când veni îndărăt, spuse:
— Singura dată, de ani de zile, când am băut, a fost atunci cu dumneata și cu domnul Hamilton.
— E aceeași cu care am botezat gemenii?
— Da, aceeași.
Lee turnă ceaiul verde clocotit. Când Adam puse două lingurițe de zahăr în ceașca sa, făcu o grimasă. Adam mestecă ceaiul și privi cristalele de zahăr învârtindu-se și topindu-se în lichid. Spuse:
— M-am dus s-o văd.
— M-am gândit că veți face asta. De fapt, nu înțeleg cum o ființă omenească poate aștepta atâta vreme.
— Poate că nici măcar n-am fost o ființă omenească.
— M-am gândit și la asta. Cum arăta?
Adam spuse încet:
— Nu pot să înțeleg. Nu cred că mai există o asemenea creatură pe lume.
— Nenorocirea cu voi occidentalii este că nu credeți în diavoli care să vă ofere explicația lucrurilor. V-ați îmbătat după aceea?
— Nu, înainte și în timpul vizitei. Am avut nevoie ca să prind curaj, așa cred.
— Acum arătați mai bine!
— Mă simt bine — spuse Adam. — Tocmai despre asta vreau să-ți vorbesc. — Făcu o pauză și spuse trist: — Acum un an, pe vremea asta, aș fi alergat la Sam Hamilton să discut.
— Poate că fiecare din noi păstrăm ceva din el — spuse Lee. — Poate asta înseamnă nemurirea.
— Am impresia că m-am trezit dintr-un somn. Ochii mi s-au limpezit în mod straniu. Mi s-a luat o greutate de pe inimă.
— Folosiți și cuvinte care seamănă cu ale domnului Hamilton. Voi elabora o teorie pentru rudele mele nemuritoare.
Adam bău ceașca lui de băutură neagră și își linse buzele.
— M-am eliberat — zise el. — Trebuie să o spun cuiva. Pot să-mi duc viața alături de băieții mei. Aș putea chiar suporta o femeie. Îți dai seama ce spun?
— Da, îmi dau seama. Văd în ochii dumitale și în felul în care îți ții trupul. Un bărbat nu poate minți în privința unui asemenea lucru. Cred că o să-ți iubești băieții.
— În orice caz, îmi ofer această șansă. Vrei să-mi mai dai un pahar și niște ceai?
Lee îi turnă ceaiul și își turnă și lui.
— Nu înțeleg cum de nu-ți opărești gura, bând așa de fierbinte.
Lee zâmbea în sinea lui. Adam, privindu-l, își dădu seama că Lee nu mai era un om tânăr. Pielea de pe pomeții obrajilor era întinsă și strălucea de parcă ar fi fost unsă. Pleoapele îi erau roșii, iritate.
Lee studie ceașca subțire ca o scoică, din mâna lui, și schiță un zâmbet, ca la o amintire.
— Poate că dacă sunteți liber, puteți să mă eliberați și pe mine.
— Ce vrei să spui, Lee?
— Ați putea să mă lăsați să plec?
— Bineînțeles că poți să pleci. Dar nu ești fericit aici?
— Nu cred că am cunoscut vreodată ceea ce voi, oamenii, numiți fericire. Noi nu ne dorim decât mulțumire, și poate că asta e un lucru negativ.
— Spune-i și așa, dacă vrei — zise Adam. — Nu ești mulțumit aici?
— Nu cred că vreun om este mulțumit atâta vreme cât rămân nefăcute lucruri pe care dorește să le facă.
— Și ce dorești să faci?
— Ei, pentru unul dintre ele e prea târziu de-acum încolo. Doream să am o soție și copii. Aș fi vrut, poate, ca prostiile pe care un părinte le consideră înțelepciune să le transmit, să le bag cu sila în capul propriilor mei copii neajutorați.
— Nu ești prea bătrân.
— Oh, din punct de vedere fizic cred că mai sunt în stare să mai am un copil. Dar nu la asta mă refeream. Sunt prea legat de liniștea lămpii de noapte. Știți, domnule Trask, am avut cândva o soție. Am creat-o, la fel cum ați făcut și dumneavoastră, doar că a mea nu exista decât în imaginația mea. Era o tovărășie bună în cămăruța mea. Eu vorbeam și ea asculta, apoi vorbea ea, îmi povestea întâmplările din după-amiaza unei femei. Era foarte drăguță și făcea niște glume din cochetărie. Dar acum nu știu dacă aș mai sta s-o ascult. Și n-aș vrea s-o întristez sau să o las singură, așa că primul meu plan s-a dus.
— Și care era celălalt?
— Am discutat cu domnul Hamilton despre asta. Vreau să deschid o librărie în cartierul chinezesc din San Francisco. Aș locui în spate și zilele mele ar fi pline de discuții și contradicții. Aș vrea să am de vânzare niște cerneală solidă, în formă de dragon, din timpul dinastiei Sung. Cutiile acelea sunt mâncate de carii și cerneala e făcută din funingine de brad și un clei care provine doar din pielea măgarului sălbatic. Când pictezi cu cerneala asta, ea ți se pare neagră din punct de vedere fizic, dar prin efectul pe care-l are asupra ochiului, te face să vezi toate culorile din lume. Poate că va veni vreun pictor să cumpere și vom putea discuta despre metodă și să ne tocmim la preț.
Adam întrebă:
— Toate astea le inventezi acum?
— Nu. Dacă vă simțiți bine și eliberat, aș vrea să am și eu, în cele din urmă, mica mea librărie. Aș vrea să mor acolo.
Adam rămase tăcut un timp, mestecând zahărul din ceaiul călduț. Apoi spuse:
— Curios. Mi-am dat seama că aș fi dorit să fii sclav, ca să te pot refuza. Bineînțeles că poți să pleci, dacă vrei. Ba chiar o să-ți împrumut niște bani pentru librărie.
— Am banii. Îi am de multă vreme.
— Nu m-am gândit niciodată că vei pleca — spuse Adam. — Erai de-al casei. — Își îndreptă umerii. — Ai putea să mai aștepți puțin?
— Pentru ce?
— Aș vrea să mă ajuți să-mi cunosc băieții. Vreau să aranjez casa, sau poate s-o vând, sau s-o închiriez. Aș vrea să știu câți bani mi-au mai rămas și ce pot face cu ei.
— Nu cumva îmi întindeți o cursă? — întrebă Lee. — Dorința mea nu mai e la fel de puternică ca altădată. Mi-e teamă că aș putea să mă las influențat sau, ceea ce ar fi și mai rău, aș putea să mă simt reținut aici doar pentru că e nevoie de mine. Asta e momeala cea mai rea pentru un om singuratic.
Adam spuse:
— Un om singuratic. Trebuie să fi fost prea cufundat în mine însumi de nu m-am gândit la asta.
— Domnul Hamilton știa — spuse Lee.
Își înălță capul și pleoapele lui groase lăsară să se vadă doar o licărire a ochilor.
— Noi, chinezii, știm să ne stăpânim. Nu ne dezvăluim emoțiile. L-am iubit pe domnul Hamilton. Aș vrea să plec la Salinas mâine, dacă îmi permiteți.
— Fă tot ce vrei — spuse Adam. — Dumnezeu știe că ai făcut destule pentru mine.
— Vreau să arunc confeti împotriva diavolilor. Vreau să pun un purcel fript pe mormântul tatălui meu — spuse el.
Adam se ridică repede, răsturnă ceașca, ieși afară și îl lăsă pe Lee șezând acolo.