Capitolul 23

1

Membrii familiei Hamilton erau oameni ciudați, tensionați, ca niște corzi întinse, iar unii dintre ei erau întinși prea mult și plesneau. În lume se întâmplă deseori asemenea lucruri.

Dintre toate fetele, Una îi era cea mai dragă lui Samuel. Încă de pe când era fetiță, era avidă de învățătură, așa cum dorește un copil pofticios o prăjitură după-masă. Una și tatăl ei conspirau în privința învățăturii — împrumutau și citeau cărți în taină, și-și împărtășeau impresiile.

Una avea cel mai puțin umor dintre toți copiii. A cunoscut și s-a căsătorit cu un om foarte posomorât — un bărbat ale cărui degete erau pătate cu chimicale, mai ales cu nitrat de argint. Era unul dintre acei oameni ce trăiau în lipsuri, numai ca problemele care-l pasionau să-și poată urma cursul. Îl pasiona fotografia. Era încredințat că lumea exterioară putea fi transpusă pe hârtie — nu în culorile de umbră alb-negru, ci în culorile percepute de ochiul omului.

Se numea Anderson și era prea puțin comunicativ. Aidoma majorității tehnicienilor, îi era groază de speculație și o disprețuia. Saltul inductiv nu-i era familiar. El pășea treaptă cu treaptă, încet, așa cum se cațără un om pe ultima parte a unei creste. Nutrea un mare dispreț, izvorât din teamă, pentru cei din familia Hamilton, deoarece aceștia erau pe jumătate convinși că au aripi — și astfel li se întâmpla să aibă și niște căderi spectaculoase.

Anderson nu cădea niciodată, nu aluneca niciodată în jos, nu zbura niciodată. Urca încet, pas cu pas, și în cele din urmă se zice că a descoperit ceea ce și-a dorit — filmul color. S-a căsătorit cu Una pentru că aceasta nu avea prea mult umor, ceea ce îl liniștea. Și întrucât familia îl speria și îl punea în încurcătură, o luă cu el în nord, într-un loc întunecat și pierdut, undeva la granițele Oregonului. Probabil că dusese o viață foarte primitivă cu sticluțele și hârtiile lui.

Una scria scrisori triste, lipsite de bucurie, dar și de văicăreli. Era sănătoasă și spera că și familia îi era sănătoasă. Soțul ei era pe punctul de a-și realiza descoperirea lui.

Apoi ea muri, iar trupul îi fu transportat acasă cu vaporul.

N-am cunoscut-o niciodată pe Una. Eram prea mic când a murit ca să păstrez amintiri, dar George Hamilton mi-a vorbit despre ea mulți ani mai târziu și, în timp ce povestea, ochii i se umpleau de lacrimi, iar vocea îi era sugrumată.

— Una nu era o fată frumoasă ca Mollie. Dar avea cele mai drăguțe mâini și picioare. Încheieturile ei erau fine ca iarba și unduia la fel ca aceasta. Avea degete lungi cu unghii înguste de forma alunelor. Una avea și o piele frumoasă, transparentă, ba chiar strălucitoare. Nu râdea și nu se juca cum ne jucam noi ceilalți. Avea ceva deosebit, aparte. Mereu părea că ascultă ceva. Când citea, chipul ei era asemenea chipului unui om care ascultă muzică. Iar când o întrebam ceva, ne dădea răspunsul — dacă știa — cât se poate de simplu, fără înflorituri, fără „poate”, sau „s-ar putea”, așa cum obișnuiam noi ceilalți. Noi eram întotdeauna prețioși. Una avea un fel de simplitate — spunea George. — Și apoi au adus-o acasă. Avea unghiile tocite până în carne, iar degetele crăpate și roase. Sărmanele ei piciorușe… — George nu putu să continue un timp, apoi spuse cu violența unui bărbat care încearcă să se stăpânească: — Picioarele îi erau julite și zgâriate de pietriș și spini. Sărmanele ei picioare nu purtaseră multă vreme pantofi. Avea pielea aspră ca o piele netăbăcită. După părerea noastră, a fost un accident — spuse el. — Cu atâtea chimicale în jur. Așa credeam noi că s-a întâmplat.

Dar Samuel gândea și plângea în sinea lui pentru că accidentul însemnase durere și disperare.

Moartea lui Una l-a lovit pe Samuel ca un cutremur surd. Nu a spus cuvinte curajoase și liniștitoare, ci stătea pur și simplu singur și se legăna. I se părea că neglijența lui a fost de vină.

Și de data asta, organismul său, care luptase bucuros împotriva timpului, începu să cedeze. Pielea lui tânără îmbătrâni, ochii limpezi se întristară, iar umerii lui solizi începură să se lase. Liza, cu spiritul ei dispus să accepte orice, a îndurat tragedia; nu nutrea speranțe reale pe lumea asta. Dar Samuel ridicase un zid al veseliei împotriva legilor naturale, iar moartea Unei îi provocase o breșă în forturile sale. Ajunse un om bătrân.

Celorlalți copii le mergea bine. George lucra în domeniul asigurărilor. Will se îmbogățea. Joe se dusese în Est și contribuia la crearea unei noi profesii numită publicitate. În acest sector, defectele lui Joe deveneau calități. Constată că putea comunica tuturor ceea ce visa cu ochii deschiși — și că aceste vise, aplicate acolo unde trebuie, însemnau tocmai esența publicității. Joe era un om important într-un sector nou.

Fetele se măritaseră, în afară de Dessie, care avea o casă de mode înfloritoare la Salinas. Doar Tom nu-și lua niciodată zborul.

Samuel îi spusese lui Adam Trask că Tom se înfruntă cu măreția. Iar tatăl își urmărea fiul și simțea cum e avântat sau înspăimântat, cum înaintează sau se retrage, pentru că și el simțea așa ceva.

Tom nu avea blândețea lirică și frumusețea vioaie a tatălui său. Dar când te apropiai de Tom, simțeai forță și căldură și o integritate de fier. Iar sub toate astea o rezervă, o rezervă timidă. Putea să fie la fel de vesel ca și tatăl său și, dintr-odată, așa cum plesnește o coardă de vioară, veselia i se curma în toiul ei și-l vedeai pe Tom copleșit de tristețe.

Avea obrazul negricios, pielea lui era de un roșu întunecat, probabil din pricina soarelui, ca și când în el ar fi curs sânge nordic sau vandal. Părul, barba și mustața erau de un roșu-închis, iar ochii îi străluceau izbitor de albaștri pe acest colorit al lui. Era puternic, cu umeri și brațe vânjoase, dar cu șolduri înguste. Putea să ridice greutăți, să alerge, să mărșăluiască și să călărească la fel de bine ca oricare altul, dar nu avea deloc gustul întrecerii. Will și George erau jucători și încercau adesea să-și atragă fratele la bucuriile și amărăciunile pe care ți le trezește hazardul.

Tom spunea:

— Am încercat și pur și simplu mi s-a părut obositor. Mă întreb de ce oare se întâmplă așa. Nu simt mare fericire când câștig, și nici nu fac o tragedie când pierd. Fără asta, jocul n-are niciun sens. Nu este un mod de a câștiga bani, o știu prea bine, și întrucât nu poate întruchipa viața și moartea, bucuria și durerea, pare, cel puțin așa simt eu, că e ceva fără rost. Aș face-o dacă aș simți ceva, bun sau rău.

Will nu înțelegea asta. Toată viața lui era o întrecere și trăia într-un fel sau altul jocul hazardului. Îl iubea pe Tom și încerca să-i ofere lucrurile pe care el însuși le găsea plăcute. Îl luă în afaceri și încercă să-i insufle bucuria de a cumpăra și a vinde, de a înșela alți oameni, de a-i amăgi, de a trăi din diverse combinații.

De fiecare dată, Tom revenea la fermă, mirat, nu nemulțumit, dar simțind că, într-un fel, își pierduse busola. Își dădea seama că ar trebui să simtă bucurie în plăcerile întrecerii, dar nu se putea înșela pe sine însuși.

Samuel spunea că Tom dorește mai mult decât e în stare să facă, fie că e vorba de mâncare, fie în ce privește femeile. Iar Samuel era înțelept, dar cred că el cunoștea doar o singură latură a lui Tom. Poate că Tom era ceva mai deschis față de copii. Ceea ce scriu despre Tom va fi rezultatul amintirilor mele, la care se adaugă ceea ce știu că e adevărat, precum și ipoteze construite pe combinația acestora două. Cine știe dacă va corespunde?

Locuiam la Salinas și știam când venea Tom — cred că venea totdeauna noaptea — pentru că găseam sub perna mea și a lui Mary pachețele de gumă de mestecat. Iar guma, în zilele acelea, avea valoare la fel ca și bănuții. Erau luni întregi când nu venea, dar în fiecare dimineață, de îndată ce ne trezeam, puneam mâna sub pernă. Mai fac gestul și acum, deși au trecut mulți ani de când n-a mai fost acolo gumă de mestecat.

Surorii mele Mary nu-i plăcea să fie fată. Era o nenorocire cu care nu se putea obișnui. Era atletă, jucătoare de bile și o aruncătoare de prima clasă, iar infirmitatea de a fi fată o inhiba. Bineînțeles că asta se întâmpla cu mult înainte ca ea să înțeleagă limpede ce compensație putea avea ca fată.

La fel cum ne închipuiam că undeva pe trupul nostru, probabil sub braț, trebuie să fi fost vreun buton care, apăsat cum se cuvine, ne va face să zburăm, tot așa Mary și-a creat un sistem magic în stare să o transforme într-un băiețel dur, așa cum ar fi vrut ea să fie. Dacă s-ar fi culcat într-o poziție magică, cu genunchii strânși într-un anume fel, cu capul într-un unghi magic, cu degetele încrucișate, dimineața ar fi devenit băiat. În fiecare noapte încerca să găsească combinația exactă, dar nu reușea niciodată. Eu o ajutam să-și încrucișeze degetele. O cuprinsese disperarea la gândul că nu va reuși, când într-o dimineață a găsit gumă sub pernă. Am desfăcut fiecare câte o bucățică și solemni am început să mestecăm: era „Beeman” cu mentă și niciodată n-a existat ceva mai delicios.

Mary își trăgea ciorapii lungi, negri, cu macaroane, când spuse cu mare ușurare:

— Bineînțeles.

— Bineînțeles, ce? — am întrebat eu.

— Unchiul Tom — spuse ea și-și mestecă guma plescăind zgomotos.

— Ce-i cu unchiul Tom? — am întrebat.

— El trebuie să știe ce să fac ca să devin băiat.

Asta era — simplu ca bună ziua. Mă miram cum de nu-mi trecuse și mie prin gând.

Mama era în bucătărie, supraveghind o tânără daneză care servea la noi. Am avut o grămadă de asemenea fete. Familiile de fermieri sosite de curând își trimiteau fetele să se angajeze la familii americane, și astfel învățau nu numai limba engleză, dar și bucătăria americană, aranjatul mesei, bunele maniere și toate finețurile înaltei societăți din Salinas. După câțiva ani de serviciu, cu doisprezece dolari pe lună, fetele erau soții foarte căutate de tinerii americani. Nu numai că aveau maniere americane, dar puteau să și muncească la câmp ca vitele. Unele din cele mai elegante familii de azi din Salinas descind din asemenea fete.

Atunci se afla în bucătărie Mathilde, cea cu părul ca inul, și mama care o dăscălea.

Am dat buzna.

— S-a sculat?

— Sst! — făcu mama. — A venit târziu. Lăsați-l să doarmă.

Dar în dormitorul din fund se auzea apa curgând în lighean, așa că știam că se trezise. Ne-am ghemuit ca pisicile la ușa lui, așteptându-l să iasă.

Întotdeauna, în primele momente, era între noi o ușoară sfială. Cred că unchiul Tom era tot atât de timid ca și noi. Cred că ar fi vrut să iasă în fugă și să ne ridice în sus, dar în loc de așa ceva, eram cu toții foarte bățoși.

— Mulțumim pentru gumă, unchiule Tom.

— Mă bucur că vă place.

— Crezi că, dacă ești aici, o să avem stridii diseară?

— Să încercăm, dacă vă lasă mama.

Ne-am mutat în salon și ne-am așezat. Glasul mamei se auzi din bucătărie.

— Copii, lăsați-l în pace.

— Sunt cuminți, Olive — strigă el.

Ședeam în triunghi în salon. Obrazul lui Tom era foarte negru și ochii foarte albaștri. Purta haine bune, dar niciodată nu părea bine îmbrăcat. În privința asta, se deosebea de tatăl lui. Mustața lui roșie nu era niciodată linsă, părul nu-i ședea cum trebuie, iar mâinile îi erau bătătorite de muncă.

Mary spuse:

— Unchiule Tom, ce trebuie să faci ca să fii băiat?

— Ce să faci? Păi, Mary, așa te naști.

— Nu, nu asta voiam să spun. Ce să fac eu ca să fiu băiat?

Tom o analiză cu gravitate.

— Tu? — întrebă el.

Gura ei începu să turuie:

— Nu vreau să fiu fată, unchiule Tom. Vreau să fiu băiat. O fată nu știe altceva decât sărutări și păpuși. Nu vreau să fiu fată. Nu vreau.

Lacrimi de furie apărură în ochii lui Mary.

Tom își lăsă ochii în jos, privindu-și mâinile și, cu o unghie ruptă, își scormoni o bătătură. Cred că voia să spună ceva frumos. Căuta cuvinte ca ale tatălui său, dulci, înaripate, mângâietoare și plăcute.

— Nu mi-ar plăcea să fii băiat — zise el.

— De ce nu?

— Îmi placi ca fată.

În templul lui Mary se dărâma un idol.

— Vrei să spui că-ți plac fetele?

— Da, Mary, îmi plac foarte mult fetele.

Pe chipul lui Mary apăru un aer de dezgust. Dacă așa stăteau lucrurile, Tom era un prost. Adoptă tonul „nu-mi umbla mie cu de-alde-astea”.

— Foarte bine — zise — dar cum să fac eu ca să fiu băiat?

Tom avea un simț ascuțit. Și-a dat seama că începuse să scadă în ochii lui Mary și dorea ca ea să-l iubească și să-l admire. Dar în același timp adevărul era împlântat în el ca un fel de sârmă fină de oțel care reteza din rădăcini minciunile ușuratice. Se uită la părul lui Mary, atât de deschis, încât era aproape alb, împletit strâns ca să n-o încurce și murdar la capetele cozilor, pentru că Mary își ștergea mâinile de cozi înainte de fiecare aruncare grea la bile. Tom îi studia privirea rece și ostilă.

— Nu cred că vrei să te schimbi cu adevărat.

— Ba da.

Tom greșea. Ea o dorea cu adevărat.

— Ei bine — spuse el — nu se poate. Și într-o zi vei fi bucuroasă.

— N-o să fiu bucuroasă — zise Mary și se întoarse spre mine, rostind cu dispreț rece: — Nu știe!

Tom a rămas uimit și eu m-am cutremurat de enormitatea acuzației ei criminale. Mary era mai curajoasă și mai aspră decât mulți. De aceea câștiga toate jocurile de bile din Salinas.

Tom spuse încurcat:

— Dacă mama ne dă voie, mă duc acum dimineață să comand budincă cu stridii și o iau diseară.

— Nu-mi place budinca cu stridii — spuse Mary și păși plină de aroganță în dormitorul nostru, trântind ușa.

Tom se uită trist după ea.

— E o fată adevărată — spuse el.

Eram singuri amândoi, și simțeam că trebuie să vindec rana pe care o făcuse Mary.

— Mie îmi place budinca cu stridii — am zis.

— Bineînțeles. Și lui Mary îi place.

— Unchiule Tom, nu crezi că există totuși o cale să devină băiat?

— Nu, nu cred — spuse trist. — I-aș fi spus-o dacă aș fi știut.

— E cea mai bună aruncătoare din West End.

Tom oftă și se uită din nou în jos la mâini, și puteam să citesc pe chipul lui înfrângerea și-mi părea rău, dureros de rău. Am scos dopul meu scobit, cu ace înfipte în el ca niște gratii.

— Vrei să-ți dau capcana mea de muște, unchiule Tom?

Ce mai, era un adevărat domn.

— Vrei să mi-o dai mie?

— Da. Vezi, ridici un ac cât să intre musca și apoi ea stă acolo și bâzâie.

— Mi-ar plăcea tare mult s-o am. Mulțumesc, John.

Toată ziua a lucrat cu un briceag mic ascuțit pe o bucățică de lemn și, când ne-am întors acasă de la școală, sculptase un chip micuț. Ochii, urechile și buzele erau mobile, unite prin mici pârghii cu interiorul gol al capului. În partea de jos a gâtului era o gaură, astupată cu un dop. Era un lucru minunat. Prindeai o muscă, îi dădeai drumul înăuntru prin gaură și puneai dopul. Și deodată capul devenea viu. Ochii se mișcau, buzele vorbeau și urechile se bălăbăneau când musca înnebunită se cățăra pe micile pârghii. Chiar și Mary l-a iertat nițeluș, dar n-a mai avut încredere cu adevărat în el, decât după ce a ajuns să-i pară bine că era fată, și atunci era prea târziu. Capul acela nu mi l-a dat mie, ci ni l-a dat nouă. Îl mai avem și acum pus bine pe undeva și tot mai funcționează.

Uneori, Tom mă lua la pescuit. O porneam înainte de răsăritul soarelui și mânam trăsurica direct spre vârful Fremont, iar când ne apropiam de munți, stelele păleau și zorile făceau ca munții să pară și mai întunecați. Îmi amintesc că îmi lipeam urechea și obrazul de haina lui Tom. Și îmi amintesc că brațul lui se sprijinea ușor pe umerii mei și mă bătea cu palma pe braț din când în când. În cele din urmă, trăgeam sub un stejar și deshămam calul, îl adăpam la izvor și-l priponeam în spatele trăsuricii.

Nu-mi mai amintesc dacă Tom vorbea. Acum, când mă gândesc la asta, nu pot să-mi amintesc sunetul glasului lui sau cuvintele pe care obișnuia să le folosească. Mi le amintesc pe-ale bunicului meu, dar când mă gândesc la Tom, mi-a rămas în amintire doar o tăcere caldă. Poate că nu vorbea deloc. Tom avea unelte frumoase pentru pescuit și își făcea singur musculițele de nadă. Dar nu-i păsa dacă prindeam sau nu păstrăvi. Nu simțea nevoie să biruie animalele.

Îmi amintesc de ferigile palmate care creșteau pe sub căderile de apă, cum își clătinau degetele verzi lovite de picăturile de apă. Și-mi amintesc mireasma dealurilor, azaleele sălbatice, de un sconcs îndepărtat, și câmpurile de lupin, și nădușeala calului înhămat. Îmi amintesc dansul gingaș al bărzăunilor spre înaltul cerului și pe Tom uitându-se la ei, dar nu-mi amintesc să fi spus vreodată ceva despre ei. Îmi amintesc cum țineam bățul undiței în timp ce Tom punea momeala. Îmi amintesc mirosul frunzelor strivite în coș și parfumul dulce și delicat de păstrăv proaspăt și ud, atât de frumos pe acel pat de verdeață. Îmi amintesc, în sfârșit, întoarcerea la trăsură, cum turnam ovăz în sacul de piele și-l prindeam de capul calului, fixându-l pe după urechi. Și totuși, nu-mi sună în urechi timbrul glasului său și nici cuvintele rostite; mi-a rămas în memorie închis în sine și tăcut, dar de o căldură uriașă.

Tom își dădea seama că era tăcut și închis. Tatăl lui era frumos și deștept, mama — mică și de o siguranță matematică. Fiecare din frații și surorile lui fie că erau frumoși, fie că aveau calități, fie că erau bogați. Tom îi iubea pe toți cu pasiune, dar se simțea greoi și țintuit la pământ. Se cățăra pe munți în extaz și se pierdea în întunecimea bolovănoasă dintre vârfuri. Avea accese de curaj, încadrate însă de momente de lașitate.

Samuel spunea că Tom șovăia, dând târcoale măreției, încercând să se hotărască dacă putea să-și asume răspunderea cu sânge rece. Samuel cunoștea calitățile fiului său și simțea că e capabil de violență, și asta îl speria, căci în Samuel nu exista violență — chiar și atunci când l-a lovit pe Adam Trask cu pumnul, n-a făcut-o cu violență. Iar cât privește cărțile care intrau în casă — unele din ele pe ascuns — Samuel era în stare să frunzărească o carte menținându-se la suprafață, într-un echilibru fericit față de ideile cuprinse în ea, ca un om care plutește pe un râu repede într-o canoe. Dar Tom se cufunda în carte, se târa și scormonea între coperți, își croia un tunel printre idei, ca o cârtiță, și ieșea din lectură mânjit pe mâini și pe obraz.

Violență și timiditate — Tom avea nevoie de femei și în același timp nu se considera demn pentru o femeie. Perioade îndelungate se retrăgea într-un celibat dureros, apoi lua un tren spre San Francisco și se sătura acolo de femei, iar pe urmă se întorcea tăcut la fermă, simțindu-se slab, neîmplinit și nedemn și se pedepsea singur muncind, arând și plantând terenuri nedefrișate, tăind stejari viguroși, până ce i se frângea spinarea, iar brațele îi atârnau ca niște cârpe.

Probabil că între Tom și soare stătea tatăl lui, Samuel, care îl umbrea. Tom scria poezii pe ascuns și în vremea aceea era mai prudent să ascunzi așa ceva. Poeții erau niște masculi palizi și neputincioși și oamenii din Vest îi disprețuiau. Poezia nu era decât un semn al slăbiciunii, al degenerării și decăderii. Dacă o citeai, riscai să fii fluierat. Dacă o scriai, erai suspectat și ostracizat. Poezia era un viciu secret, sau cam așa ceva. Nimeni nu știe dacă poeziile lui Tom erau bune sau nu, pentru că nu le-a arătat decât unei singure persoane, iar înainte de a muri, le-a ars până la ultimul cuvânt. După cenușa din sobă, trebuie să fi fost multe.

Din toată familia, Tom o iubea cel mai mult pe Dessie. Ea era veselă. Unde era ea, era și veselia.

Magazinul ei era o instituție unică în Salinas. Era o lume de femei. Aici, toate legile, ca și temerile care creează legile de fier, dispăreau. Ușa le era închisă bărbaților. Era un sanctuar unde femeile puteau fi ele însele — urât mirositoare, senzuale, mistice, încrezute, încrezătoare și interesate. La Dessie, se scoteau corsetele cu balene, acele corsete sacre care modelează și strâng carnea femeilor făcându-le zeițe. La Dessie erau femei care se duceau la toaletă, aveau indigestii, se scărpinau și aveau gaze. Iar din această libertate se năștea râsul, hohote de râs.

Bărbații puteau auzi râsul prin ușa închisă, și probabil erau de-a dreptul înspăimântați, gândindu-se ce se petrece dincolo, simțind, poate, că ei erau ținta râsetelor — ceea ce în linii mari era adevărat.

Parc-o văd și acum pe Dessie, cu pince-nez-ul ei de aur bălăbănindu-se pe un nas care nu era prea bine construit pentru așa ceva, cu ochii înlăcrimați de râs și cu toată fruntea încrețită de spasmul muscular al râsului. Părul îi cădea și pătrundea în dosul ochelarilor, iar aceștia alunecau de pe nasul ud și se răsuceau și se clătinau la capătul panglicii lor negre.

La Dessie trebuia să comanzi o rochie cu luni înainte și făceai vreo douăzeci de vizite la magazin până să alegi materialul și modelul. În Salinas nu exista nimic atât de sănătos ca Dessie. Bărbații își aveau lojile, cluburile și bordelurile lor, dar femeile, până la venirea lui Dessie, nu aveau altceva decât Liga Altarului și micile cochetării cu preotul.

Și deodată, Dessie s-a îndrăgostit. Nu cunosc amănunte despre dragostea ei — cine era bărbatul și care au fost împrejurările potrivnice, dacă era religia, o soție în viață, o boală sau egoismul. Bănuiesc că mama știa, dar era unul din lucrurile care se țin ascunse în scrinul familiei și nu se scot niciodată la lumină. Iar dacă au știut și alți oameni din Salinas, au păstrat taina cu credință, ca pe un secret al orașului. Tot ceea ce știu este că a fost o dragoste fără nădejde, cenușie și îngrozitoare. După un an, toată veselia lui Dessie dispăruse și râsul încetase.

Tom umbla furios prin munți ca un leu rănit de moarte. Odată, în toiul nopții, înșeuă calul și porni spre Salinas, fără să mai aștepte trenul de dimineață. Samuel se luă după el și trimise o telegramă din King City la Salinas. Iar dimineața, când Tom, cu chipul întunecat, își mâna calul sfârșit pe John Street, în Salinas, șeriful îl aștepta. Îl dezarmă pe Tom, îl băgă într-o celulă și îi dădu cafea și rachiu până când Samuel veni să-l ia.

Samuel nu i-a făcut morală lui Tom. L-a luat acasă și nu a mai pomenit niciodată de acest incident. Și în casa Hamiltonilor se lăsă un fel de liniște.

2

În anul 1911, la sărbătoarea Thanksgiving, familia s-a adunat la fermă — toți copiii în afară de Joe, care era la New York, de Lizzie, care-și părăsise familia și se alăturase alteia, și de Una care murise. Au venit cu cadouri și mâncare mai multă decât putea consuma tot clanul. Erau cu toții căsătoriți, în afară de Dessie și Tom. Copiii lor umpleau locul de larmă. Toată casa reînvie — mai zgomotoasă decât fusese vreodată. Copiii strigau, țipau și se băteau. Bărbații băteau într-una drumul spre fierărie și se întorceau plini de ei, ștergându-și mustățile.

Obrazul rotund al Lizei deveni tot mai stacojiu. Ea organiza și dădea ordine. Soba de la bucătărie nu se mai stingea. Paturile erau pline, iar pe jos erau întinse saltele și perne pentru copii.

Samuel își dezgropă vechea lui veselie. Spiritul lui ironic strălucea, iar vorba lui își recăpătă vechiul ritm cântat. Nu mai contenea vorbind, cântând și povestind amintiri când, deodată, înainte de miezul nopții, se simți obosit, îl cuprinse moleșeală și se duse să se bage în patul lui, unde Liza dormea de două ore. Era mirat de el însuși, nu pentru faptul că se dusese la culcare, ci pentru că dorise acest lucru.

După retragerea părinților, Will aduse whisky-ul din fierărie și clanul se reuni în bucătărie, unde băutura trecea din mână în mână în borcănele de dulceață. Mamele se strecurară în dormitoare să vadă dacă copiii erau înveliți și apoi se întoarseră. Vorbeau cu toții în șoaptă ca să nu-i deranjeze pe copii și pe bătrâni. Erau acolo Tom și Dessie, George cu drăguța lui Mamie, care era din familia Dempsey, Mollie cu William J. Martin, Olive și Ernest Steinbeck, Will cu Deila lui.

Toți cei zece doreau să spună același lucru. Samuel îmbătrânise. Era o descoperire la fel de uimitoare ca apariția bruscă a unei stafii. Nu credeau că se va întâmpla vreodată. Își băură whisky-ul și discutară în șoaptă despre acest gând nou.

Umerii — ați văzut cum i s-au lăsat? Și pașii lui nu mai sunt săltăreți. Își trage nițeluș picioarele, dar nu asta contează, ci ochii. I-au îmbătrânit ochii.

Întotdeauna se ducea ultimul la culcare. Ați observat că a uitat ce voia să spună chiar în mijlocul unei povestiri? Am văzut asta pe pielea lui. E plină de riduri iar mâinile i-au devenit transparente. Șchioapătă de piciorul drept. Da, dar ăsta-i cel pe care i l-a rupt calul. Știu, dar înainte nu șchiopăta.

Spuneau toate astea cu amărăciune. Nu poate fi adevărat, își ziceau. Tata nu poate fi un om bătrân. Samuel e tânăr ca zorile — zorile veșnice.

Ar putea eventual să se treacă, așa ca amiaza, dar, Dumnezeule! poate veni înserarea și noaptea? Doamne, asta nu se poate.

Era firesc ca gândurile lor să meargă până acolo și să dea înapoi; nu vorbeau despre asta, dar în mintea lor își spuneau: nu poate exista lumea fără Samuel.

Cum am mai putea reflecta la ceva fără să știm ce părere are el despre lucrul acela?

Ce-ar mai fi primăvara, sau Crăciunul, sau ploaia? Nici n-ar mai exista Crăciun!

Mințile lor respingeau asemenea gânduri și atunci își căutară o victimă — pe cineva pe care să-l rănească pentru că și ei erau răniți. S-au năpustit asupra lui Tom.

Tu ai fost aici. Tu ai fost aici tot timpul! Cum de s-a întâmplat una ca asta? Când s-a întâmplat?

Cine-i de vină?

Nu cumva tu cu nebunia ta?

Iar Tom putea îndura asta pentru că el fusese de față.

— Din cauza lui Una — zise el răgușit. — N-a putut suporta. Îmi spunea că un bărbat, un bărbat adevărat, nu are dreptul să se lase doborât de durere. Îmi repeta într-una că trebuie să am încredere, că timpul vindecă totul. O spunea atât de des, încât mi-am dat seama că e pierdut.

— De ce nu ne-ai spus? Poate am fi putut face ceva?

Tom sări în sus violent și crispat.

— La naiba! Ce era de spus? Că moare de durere? Că i s-a uscat măduva în oase? Ce era de spus? Voi nu erați aici… Mi-a fost dat mie să-l privesc și să văd cum i se sting ochii — fir-ar să fie.

Tom ieși din cameră și ceilalți îi auziră pașii greoi călcând cu zgomot pe pământul pietros.

Le era rușine. Will Martin zise:

— Mă duc afară să-l aduc înapoi.

— Nu, nu face asta — spuse repede George, și rudele de sânge îl aprobară. — Nu. Lasă-l în pace. Noi ne dăm seama de simțământul lui după ceea ce simțim noi înșine.

După câtva timp, Tom se întoarse.

— Vreau să-mi cer iertare — zise el. — Îmi pare rău. Poate sunt puțin cam beat. Tata zice că sunt „vesel” când mi se întâmplă așa ceva. Într-o noapte am venit acasă călare — mărturisi el — am traversat curtea împleticindu-mă și am căzut în trandafiri, m-am târât pe scări în patru labe și am vomitat pe podea lângă pat. Dimineața am încercat să-i spun că-mi pare rău, și știți ce mi-a răspuns? „Tom, ai fost pur și simplu vesel.” «Vesel», după ce eu am făcut așa ceva! „Un om beat nu se târăște acasă. Chiar așa, vesel.”

George îi opri torentul de cuvinte.

— Tom, noi vrem să-ți cerem iertare. Am vorbit de parcă tu ai fi fost vinovat și n-am avut intenția asta. Sau poate că am avut-o. Dar ne pare rău.

Will Martin, foarte realist, spuse:

— Aici viața e grea. De ce nu-l convingem să vândă totul și să se mute la oraș? Ar putea să ducă o viață lungă și fericită. Mollie și cu mine am fi bucuroși să vină să locuiască la noi.

— Nu cred că ar accepta — zise Will Hamilton. — E încăpățânat ca un catâr și mândru ca un păun. E teribil de mândru.

Ernest, soțul Oliviei, spuse:

— N-ar fi nicio nenorocire dacă l-am întreba. Și noi am fi bucuroși să-l găzduim, chiar pe amândoi.

Apoi tăcură din nou cu toții, căci ideea de a nu mai avea fermă, pământul acela uscat, pietros, așezat pe dealuri și necultivabil, era pentru ei o lovitură groaznică.

Will Hamilton, din instinct și din experiența lui în afaceri, devenise un cunoscător priceput al sentimentelor nu atât de profunde ale bărbaților și femeilor. Zise:

— Dacă-i cerem să închidă atelierul, ar însemna să-i cerem să-și încheie viața și asta n-o s-o facă.

— Are dreptate Will — fu de acord George. — Va crede că părăsește totul. Se va simți laș. Nu, niciodată n-o să vândă locul, și dacă ar face-o, nu cred că ar supraviețui nicio săptămână.

— Mai există o cale — zise Will Martin. — Poate ar veni în vizită. Tom s-ar ocupa de fermă. Este timpul ca tata și mama să mai vadă ceva pe lumea asta. Se întâmplă atâtea lucruri. Asta l-ar înviora și s-ar putea întoarce apoi să muncească din nou. Iar după un timp, s-ar putea să nu se mai întoarcă aici. Chiar el singur spune că timpul schimbă lucruri pe care nici dinamita nu le poate clinti.

Dessie își dădu la o parte părul ce-i cădea în ochi.

— Mă întreb dacă îl credeți chiar atât de prost — zise ea.

Iar Will spuse din experiența lui:

— Uneori un om vrea să facă pe prostul, dacă asta îi permite să facă un lucru pe care inteligența nu i-l îngăduie. Oricum, putem încerca. Voi, cu toții, ce credeți?

Toți din bucătărie încuviințară dând din cap în afară de Tom, care stătea ca o stană de piatră, supărat.

— Tom, nu vrei să te ocupi de fermă? — întrebă George.

— Eh, asta-i un fleac — răspunse Tom. — Nu-i nicio greutate să conduci ferma pentru că de fapt ea nu e condusă și n-a fost niciodată.

— Atunci de ce nu ești de acord?

— M-aș simți prost să-l insult pe tata. O să înțeleagă.

— Dar ce e rău dacă-i sugerăm așa ceva?

Tom își frecă urechile până-și alungă tot sângele din ele, încât, pentru o clipă, se albiră.

— Nu vă opresc — răspunse. — Dar eu nu pot să fac una ca asta.

George spuse:

— Am putea să-i scriem o scrisoare — un fel de invitație plină de glume. Iar când s-ar plictisi de unul din noi, ar putea să se ducă la altul. Ar dura ani de zile ca să ne viziteze pe toți.

Și așa au rămas lucrurile.

3

Tom aduse scrisoarea Oliviei de la King City și, dat fiind că îi cunoștea conținutul, așteptă să-l prindă pe Samuel singur ca să i-o dea. Samuel lucra la forjă și avea mâinile negre. Apucă plicul de un colțișor, îl puse pe nicovală și apoi își spălă mâinile în butoiașul pe jumătate umplut cu apă neagră în care scufunda fierul înroșit. Desfăcu plicul cu un cui de potcoavă și se duse să citească la soare. Tom scosese roțile de la trăsurică și ungea osiile cu o unsoare galbenă. Îl urmărea pe taică-său cu coada ochiului.

Samuel termină scrisoarea, o împături și o puse înapoi în plic. Se așeză pe banca din fața atelierului și privi în gol. Apoi desfăcu scrisoarea și o citi din nou, o împături iar și o băgă în buzunarul cămășii albastre. Apoi Tom îl văzu cum se ridică și pornește încet spre colina dinspre miazăzi, dând cu piciorul în pietrele de pe drum.

Plouase un pic. Firișoare plăpânde de iarbă începuseră să crească. La jumătatea dealului, Samuel se aplecă, luă un pumn de pământ pietros și îl întinse în palmă cu degetul arătător — cremene, nisip și bucățele strălucitoare de mică, o rădăcină subțirică și o piatră cu vinișoare. Îl lăsă să-i cadă din mână și își scutură palmele. Rupse un fir de iarbă și-l puse între dinți și privi în sus spre cer, dincolo de dealuri. Un nor cenușiu amenințător se îndrepta spre răsărit, căutând copaci peste care să se reverse.

Samuel se ridică și o porni la vale pe colină. Se uită prin magazia de unelte și mângâie stâlpii de susținere. Se opri lângă Tom, învârti una din roțile trăsuricii și se uită la Tom de parcă l-ar fi văzut pentru prima oară.

— Ești un bărbat în toată firea — zise el.

— Nu știai?

— Ba cred că da… cred că da — făcu Samuel și porni mai departe.

Chipul lui avea o expresie pe care familia i-o cunoștea foarte bine — ironia față de el însuși era aceea care îl făcea să aibă acest râs interiorizat. Se plimba prin grădinița tristă și prin jurul casei care nu mai era o casă nouă. Chiar și ultimele două dormitoare adăugate erau vechi și ponosite, iar chitul din jurul geamurilor căzuse în unele locuri. La ușă, înainte de a intra în casă, se întoarse și aruncă o privire asupra întregii ferme.

Liza întindea aluatul de tarte pe planșetă. Era atât de expertă în mânuirea făcălețului, încât aluatul părea viu. Se întindea și apoi se strângea puțintel la loc din pricina apăsării. Liza ridică foaia gălbuie, o așeză într-o formă de tartă și îndreptă marginile cu un cuțit. Murele, pregătite dinainte, stăteau scufundate în zeamă roșie, într-un vas.

Samuel se așeză pe un scaun de bucătărie, picior peste picior, și o privi. Ochii îi zâmbeau.

— Nu poți să-ți găsești ceva de lucru la ora asta? — întrebă ea.

— Cred că, dacă aș vrea, aș găsi, mamă.

— Atunci nu mai sta priponit aici, că mă enervează. Ziarul e în cealaltă cameră, dacă ți-e lene.

— L-am citit — zise Samuel.

— Pe tot?

— Tot ce mă interesează.

— Samuel, ce-i cu tine? Te frământă ceva. Se vede pe fața ta. Dă-i drumul și lasă-mă să-mi văd de tartele mele.

El își întinse picioarele și îi zâmbi.

— Ce mai nevastă mititică. Ai avea nevoie de trei ca ea să faci o singură îmbucătură.

— Samuel, termină acum cu astea. Nu mă supără câte o glumă, seara, din când în când, dar nu e încă nici unsprezece. Hai, șterge-o.

— Liza — spuse Samuel. — Tu cunoști înțelesul cuvântului „vacanță”?

— Hai, nu mai face glume de dimineață.

— Spune, Liza, îl cunoști?

— Bineînțeles că da. Doar nu mă crezi o proastă.

— Ce înseamnă?

— Să pleci să te odihnești la mare, pe plajă. Și acum, Samuel, hai, lasă prostiile.

— Mă întreb de unde cunoști acest cuvânt?

— Vrei să-mi spui și mie ce ai de gând? De ce adică să nu știu?

— Ai avut vreodată așa ceva, Liza?

— Păi, eu…

Se opri.

— În cincizeci de ani, ai avut vreodată o vacanță, tu nevestică mică și prostuță?

— Samuel, te rog, pleacă din bucătărie — spuse ea cu neîncredere.

El scoase din buzunar scrisoarea și o desfăcu.

— E de la Olive. Vrea să venim în vizită la Salinas. Au aranjat camerele de la etaj. Vrea să-i cunoaștem copiii. Ne-a luat bilete pentru spectacolele Chautauqua. Billy Sunday boxează cu diavolul și Bryan ține o conferință despre Crucea de Aur. Mi-ar plăcea să-l ascult. E o conferință învechită și naivă, dar se spune că o rostește într-un fel care aproape mai reușește să-ți stoarcă lacrimi.

Liza își frecă nasul și se mânji cu făină de pe degete.

— Costă scump? — întrebă ea grijulie.

— Scump? Biletele le-a cumpărat Olive. Sunt un cadou.

— Nu putem merge — zise Liza. — Cine o să aibă grijă de fermă?

— Tom — ce treabă e aici iarna?

— O să-i fie urât.

— Poate că o să vină și George să stea un timp ca să vâneze pitpalaci. Ia uită-te, Liza, ce este în scrisoare!

— Ce-s astea?

— Două bilete de tren pentru Salinas. Olive spune că nu vrea să ne lase nicio portiță de scăpare.

— Nu se poate să le restitui pur și simplu și să-i trimiți banii înapoi?

— Nu, nu se poate, Liza — mamă — te rog, nu face asta. Ia, uite o batistă.

— Asta-i cârpă de vase — spuse Liza.

— Stai jos aici, mamă. Așa! Am impresia că gândul unei odihne ți-a provocat un șoc care te-a descumpănit. Așa. Știu că e o cârpă de vase. Se spune că Billy Sunday mână diavolul pe scenă.

— Asta-i blasfemie — spuse Liza.

— Dar mi-ar plăcea să văd treaba asta; ție nu? Ce-ai spus? Ridică-ți capul. N-am auzit. Ce-ai spus?

— Am spus da — răspunse Liza.

Tom desena ceva, când Samuel intră la el. Tom îl privi pe tatăl său cu ochi indiferenți, încercând să deslușească efectele scrisorii lui Olive.

Samuel privi desenul.

— Ce-i asta?

— Încerc să-i dau de capăt unei deschideri de poartă, ca omul să nu mai fie nevoit să coboare din brișcă. Aici este bara care deschide zăvorul.

— Și ce-l face să se deschidă?

— M-am gândit la un arc puternic.

Samuel studie desenul.

— Și ce-l face să se închidă?

— Bara cealaltă. O să alunece în sens invers, împinsă de resort.

— Înțeleg — făcu Samuel. — S-ar putea să funcționeze dacă poarta ar fi bine montată. Dar ca s-o faci și s-o întreții, ți-ar trebui de două ori atâta timp cât pierzi în douăzeci de ani ca să te dai jos și să deschizi poarta cu mâna.

Tom protestă:

— Uneori, cu un cal nervos…

— Știu — spuse tatăl. — Dar principalul este că-i interesant.

Tom rânji:

— M-ai prins.

— Tom, crezi că ai putea să ai grijă de fermă dacă mama și cu mine am face o scurtă călătorie?

— Cum să nu — zise Tom. — Și unde aveți de gând să plecați?

— Olive vrea să stăm câtva timp cu ea la Salinas.

— Asta ar fi minunat — spuse Tom. — Mama este de acord?

— Da, a uitat și de cheltuieli.

— Foarte bine. Și cât aveți de gând să fiți plecați?

Ochii strălucitori, ironici, ai lui Samuel se pironiră pe chipul lui Tom până când acesta spuse:

— Ce s-a întâmplat, tată?

— Fiule, am simțit ceva în tonul tău — de care e greu să-ți dai seama. Dar e ceva, Tom; fiule, dacă ai vreun secret cu frații și surorile tale, nu-mi pare rău. Cred că e bine.

— Nu știu ce vrei să spui — făcu Tom.

— Poți să-i mulțumești Domnului că n-ai vrut să devii actor, Tom; ai fi fost unul foarte prost. Bănuiesc că ați pus treaba la cale de sărbătorile Thanksgiving, când v-ați adunat cu toții. Și totul merge ca pe roate. Văd aici mâna lui Will. Nu-i nevoie să-mi spui dacă nu vrei.

— Eu n-am fost de acord — spuse Tom.

— Nu ți se potrivește. Tu ai fost de părere să se fluture adevărul în soare, ca să-l văd. Să nu le spui celorlalți că știu.

Plecă, apoi se întoarse și își puse mâna pe umărul lui Tom.

— Îți mulțumesc, fiule, că ai vrut să mă onorezi cu adevărul. Nu e prea inteligent, dar e mai sigur.

— Mă bucur că vă duceți.

Samuel stătea în ușa fierăriei cu ochii în pământ.

— Se spune că o mamă iubește cel mai mult copilul cel urât — zise el și dădu cu putere din cap. — Tom, o să-ți răspund la onoare cu onoare. Te rog — să păstrezi cele ce-ți spun în cel mai tainic colțișor și să nu dezvălui nimic vreunuia din frați sau surori — știu de ce mă duc — și mai știu unde mă duc și sunt mulțumit.