1
În Salinas existau două școli primare, niște clădiri mari, galbene, cu ferestre înalte, niște ferestre sinistre, iar ușile erau morocănoase. Școlile se numeau East End și West End. Cum școala East End era tare departe, tocmai în cealaltă parte a orașului, și acolo mergeau copiii care locuiau la răsărit de Main Street, n-am să mă ocup de ea.
Școala din West End, o clădire uriașă cu două etaje, cu plopi noduroși în față, avea curtea împărțită în două: sectorul fetelor și sectorul băieților. În spatele școlii, un gard înalt de scânduri despărțea sectorul fetelor de cel al băieților, iar curtea se termina cu o mlaștină de apă stătătoare în care creșteau pipirig și chiar coada pisicii. Școala din West End avea clasele de la a treia până la a opta. Cei din clasa întâi și a doua frecventau școala pentru copii mici, aflată la mică distanță de acolo.
La West End, fiecare clasă avea câte o cameră — a treia, a patra și a cincea la parter, a șasea, a șaptea și a opta la etaj. Fiecare clasă avea obișnuitele bănci de stejar, o platformă și o catedră pentru profesor, un ceas Seth Thomas și un tablou. Tablourile deosebeau clasele una de alta, iar influența prerafaelită era copleșitoare. Galahad în armură completă arăta calea celor din clasa a treia, Atalanta în plină cursă îi mâna pe cei din clasa a patra, Sfântul Vasile îi punea în încurcătură pe cei din clasa a cincea și așa mai departe, până la denunțarea lui Catilina, care îi trimitea spre universitate pe cei din clasa a opta de liceu cu un înalt simț al virtuții cetățenești.
Cal și Aron au fost înscriși în clasa a șaptea, datorită vârstei lor, și au învățat pe dinafară fiecare umbră a tabloului lui Laocoon încolăcit în întregime de șerpi.
Băieții erau uimiți de dimensiunile și amploarea școlii din West End, în comparație cu școala lor de țară, cu o singură sală. Luxul de a avea câte un profesor pentru fiecare clasă le lăsa o adâncă impresie. Li se părea o risipă. Dar așa cum li se întâmplă tuturor oamenilor, uimirea n-a durat decât o singură zi; a doua zi au simțit admirație, iar în cea de-a treia zi nu-și mai aminteau prea bine dacă au mers vreodată la o altă școală.
Profesoara era brunetă și drăguță, iar gemenii nu-și făceau griji, știind când trebuie să ridice mâna sau nu. Cal descoperi repede o metodă și i-o explică lui Aron.
— Uită-te la majoritatea copiilor: dacă știu răspunsul, ridică mâna, iar dacă nu-l știu, se bagă sub bancă. Știi ce ai de făcut?
— Nu. Ce?
— Observi că profesoara nu-l ascultă niciodată pe cineva cu mâna ridicată. Ea alege dintre ceilalți și mai mult ca sigur că ei nu știu.
— Așa-i — răspunse Aron.
— Prin urmare, în prima săptămână o să învățăm ca nebunii, dar n-o să ridicăm mâna. Ea o să ne asculte și noi o să știm. Asta o s-o mire. A doua săptămână, n-o să învățăm, dar o să ridicăm mâna, iar ea n-o să ne asculte. A treia săptămână o să stăm liniștiți și ea n-o să știe dacă știm sau nu răspunsul. Curând, o să ne lase în pace. N-o să-și piardă timpul ascultând pe cineva care știe.
Metoda lui Cal reuși. În scurt timp, gemenii nu numai că fură lăsați în pace, dar își făcură o oarecare reputație de deșteptăciune. De fapt, metoda lui Cal era inutilă. Amândoi băieții învățau destul de ușor.
Cal își perfecționă jocul de bile și începu să strângă de prin curtea școlii tot soiul de bile, de sticlă, de piatră, de orice fel. Când sezonul bilelor se termină, le vându pe titireze. La un moment dat a avut și foloase, deținând în mod legal cel puțin patruzeci și cinci de titireze de diferite mărimi și culori, de la titirezul gros și greoi de copii, până la titirezele subțirele și periculoase cu vârfuri ascuțite.
Oricine îi vedea pe gemeni remarca diferența dintre unul și celălalt și se mira de acest lucru.
Cal se făcea măsliniu și brunet. Era repezit, sigur de el și ascuns. Chiar dacă încerca, nu izbutea ca ceilalți să nu bage de seamă că e isteț. Adulții erau impresionați de ceea ce li se părea lor a fi o maturitate precoce și erau și cam speriați de ea. Cal nu plăcea nimănui prea mult și totuși se cam temeau de el, de aceea îl respectau. Deși nu avea prieteni, era bine primit de colegii săi lingușitori și își asumă rolul firesc și distant, de conducător în curtea școlii.
Își ascundea dibăcia, dar și suferințele. Ceilalți îl găseau dur și insensibil, crud chiar.
Aron era iubit de toți. Părea timid și delicat. Obrazul alb-roz, părul blond și ochii albaștri depărtați atrăgeau atenția. În curtea școlii, drăgălășenia lui provoca unele dificultăți până ce cei care îl puseră la încercare descoperiră că Aron era un luptător încăpățânat, îndemânatic și fără teamă, în special atunci când plângea. I se duse vestea, iar bătăușii, care se aruncau în chip firesc asupra noilor veniți, învățară să-l lase în pace. Aron nu încerca să-și ascundă caracterul, dar asta nu se observa, deoarece era opus înfățișării lui. Odată ce o apuca pe un drum, era neclintit. N-avea multe fațete și era foarte puțin îndemânatic. Trupul îi era insensibil la durere la fel cum mintea îi era insensibilă la subtilități.
Cal își cunoștea fratele și îl mânuia ținându-l în șah, dar asta mergea numai până la un anumit punct. Cal învățase când să se dea în lături și când s-o rupă la fugă. Schimbarea de direcție îl dezorienta pe Aron, dar ăsta era singurul lucru care-l dezorienta. Își fixa calea și o urma, fără să vadă și fără să-l intereseze nimic în afara căii lui. Avea emoții puține și puternice. Chipul său îngeresc îi ascundea adevărata fire, dar nu-i păsa și nu-i puteai face o vină din asta, așa cum nu poți învinui o căprioară pentru că puii ei au pete.
2
În prima zi de școală, Aron așteptă nerăbdător recreația. Se duse în sectorul fetelor să vorbească cu Abra. O grămadă de fete care țipau nu-l putură da afară. Fu nevoie să intervină un profesor, om în toată firea, ca să-l oblige să se întoarcă în sectorul băieților.
La prânz o pierdu, căci tatăl ei venise cu trăsurica cea înaltă și o duse la masă. O așteptă la poarta școlii, la sfârșitul orelor.
Ieși înconjurată de fete. Fața îi era liniștită și nu dădea semne că se aștepta să-l vadă. Era atât de drăguță, încât le lăsa cu mult în urmă pe celelalte fete din școală, dar e foarte probabil ca Aron să nu fi observat acest lucru.
Grupul de fete rămase strâns. Aron le urma la trei pași în spate, răbdător și netulburat chiar și atunci când fetele îi aruncară peste umăr mici înțepături. Treptat, unele se duseră spre casele lor, și doar trei fete mai rămăseseră cu Abra, când aceasta ajunse la poarta albă a curții ei și intră. Prietenele se uitară la el o clipă, chicotiră și își continuară drumul.
Aron se așeză la marginea trotuarului. După o clipă, zăvorul se ridică, poarta albă se deschise și Abra ieși. Traversă trotuarul și se opri lângă el.
— Ce vrei?
Ochii mari ai lui Aron priviră în sus spre ea.
— Ești logodită cu cineva?
— Prostule — răspunse ea.
Se ridică în picioare.
— Cred că o să treacă mult timp până când o să ne putem căsători — spuse el.
— Cine vrea să se căsătorească?
Aron nu răspunse. Poate nu auzise. Mergea alături de ea.
Abra făcea pași apăsați și hotărâți și mergea drept înainte. Pe chipul ei se citea înțelepciune și blândețe. Părea adâncită în gânduri. Iar Aron, care mergea alături, nu-și lua ochii de la fața ei. Parcă toată atenția lui era legată de fața ei cu un fir întins.
Se plimbară tăcuți pe lângă școala de copii mici, și acolo pavajul se termina. Abra o luă la dreapta și urmă drumul prin miriștea fâneții de vară. Bulgări de argilă neagră se sfărâmau sub pașii lor.
La capătul câmpului se găsea o mică fântână cu pompă, iar lângă ea creștea o salcie hrănită de apa vărsată. Ramurile verzi ale salciei atârnau în jos până aproape de pământ.
Abra despărți crenguțele ca pe o perdea și pătrunse în ascunzișul de frunze format între trunchiul copacului și ramurile care atârnau. Puteai vedea afară printre frunze, dar înăuntru erai bine ascuns și te simțeai la căldură, în siguranță. Lumina soarelui de după-amiază se strecura galbenă în adăpostul de frunze.
Abra se așeză pe pământ, sau mai curând păru că planează în jos, iar fustele se așezară în jurul ei, ca un val. Își puse mâinile în poală, de parcă s-ar fi rugat.
Aron se așeză lângă ea.
— Cred că o să treacă mult timp până o să ne putem căsători — zise el din nou.
— Nu așa de mult — spuse Abra.
— Aș vrea să fie acum.
— N-o să treacă așa mult.
— Crezi că tatăl tău o să-ți dea voie? — întrebă Aron.
Era o idee nouă pentru ea; se întoarse și îl privi:
— Poate că nici n-o să-i cer voie.
— Dar mama ta?
— Lasă-i pe ei în pace. O să-și închipuie că e ceva caraghios sau rău. Nu poți să ții un secret?
— Ba da. Știu să țin un secret mai bine ca oricine. Și am câteva.
Abra spuse:
— Atunci pune-l și pe ăsta lângă celelalte.
Aron luă o rămurică și trase o linie pe pământul negru.
— Abra, tu știi cum se fac copiii?
— Da. Ție cine ți-a spus? — întrebă ea.
— Lee mi-a spus. Ne-a explicat totul. Cred că nu vom putea avea copii încă multă vreme.
Gura Abrei se ridică la colțuri cu o înțelepciune superioară.
— Nu atât de multă — zise ea.
— O să avem cândva o casă împreună — spuse Aron preocupat. — O să intrăm și o să închidem ușa și o să fie plăcut. Dar o să mai treacă mult timp.
Abra întinse mâna și îi atinse brațul.
— Nu-ți mai face griji în privința timpului — zise ea. — Și asta e un fel de casă. Putem să ne jucăm ca și cum am locui aici, în tot timpul ăsta. Tu vei fi soțul meu și poți să-mi spui soție.
Încercă să rostească în șoaptă, apoi cu glas tare:
— Soție.
— Va fi un fel de antrenament — spuse Abra.
Brațul lui Aron se înfioră la atingerea mâinii ei, și ea i-l așeză cu palma în sus, în poală.
Aron zise brusc:
— În timp ce facem antrenamentul, am putea face și altceva.
— Ce?
— Poate n-o să-ți placă.
— Ce anume?
— Să ne închipuim că tu ești mama mea.
— Asta-i ușor — răspunse ea.
— Te supără?
— Nu. Mi-ar plăcea. Vrei să începem acum?
— Desigur — făcu Aron. — Cum vrei să procedăm?
— Oh, îți spun eu — zise Abra.
Își luă un ton gungurit și spuse:
— Hai, copilașul meu, pune capul în poala mamei. Hai, băiețelul meu. Mama o să te legene.
Îi trase capul în jos și, deodată, Aron începu să plângă și nu se mai putea opri. Plângea liniștit și Abra îi mângâia obrazul, îi ștergea lacrimile cu marginea fustei.
Soarele se lăsă în jos, spre apus, dincolo de râul Salinas, și o pasăre începu să cânte minunat din miriștea aurie a câmpului. Sub ramurile salciei era cel mai frumos loc de pe lume.
Încet, plânsul lui Aron se opri și el se simți bine și liniștit.
— Copilașul meu bun — spuse Abra. — Să-ți perie mămica părul.
Aron se ridică și spuse aproape furios:
— Nu plâng decât atunci când sunt foarte supărat. Nu știu ce m-a făcut să plâng.
Abra întrebă:
— Îți amintești de mama?
— Nu. A murit când eram copil mic.
— Nu știi cum arăta?
— Nu.
— Poate ai văzut vreo fotografie.
— Nu. Ți-am spus doar. N-avem nicio fotografie. L-am întrebat pe Lee și el a spus că nu există nicio fotografie — ba nu, cred că Lee a fost întrebat de Cal.
— Când a murit?
— Imediat după ce ne-am născut Cal și cu mine.
— Cum o chema?
— Lee spune că o chema Cathy. Ce mă tot întrebi atâtea?
Abra continuă calmă:
— Ce fel de înfățișare avea?
— Cum?
— Avea păr blond sau negru?
— Nu știu.
— Tatăl tău nu v-a spus?
— Nu l-am întrebat niciodată.
Abra tăcu, și după un timp Aron întrebă:
— Ce s-a întâmplat — ți-a mâncat o pisică limba?
Abra privi soarele care apunea.
Aron întrebă încurcat:
— Ești supărată pe mine… — și adăugă, ca o tentativă: — nevastă?
— Nu, nu sunt supărată. Mă mir doar.
— De ce?
— De ceva.
Fața fermă a Abrei era încordată de o problemă interioară care o frământa. Întrebă:
— Cum e când n-ai mamă?
— Nu știu. Nu-mi dau seama.
— Cred că n-o să știi niciodată să faci deosebirea.
— Ba aș vrea. Dar aș vrea să vorbești limpede. Parcă ai fi o șaradă din cele care apar în „Buletin”.
Abra continuă cu o stăruință de neclintit:
— Ai vrea să ai o mamă?
— Asta-i o prostie — răspunse Aron. — Sigur că aș vrea. Fiecare vrea. Nu cumva încerci să mă jignești? Cal încearcă uneori și după aia râde.
Abra își luă privirea de la apusul soarelui. Vedea greu din cauza petelor roșii pe care lumina i le lăsase în ochi.
— Mai înainte ai spus că poți să ții un secret.
— Pot.
— Ai vreun secret pe care, dacă-l dezvălui, să-ți tai limba?
— Bineînțeles că am.
Abra zise blând:
— Spune-mi-l, Aron.
Îi pronunță numele ca o mângâiere.
— Ce să-ți spun?
— Spune-mi secretul cel mai adânc din sufletul tău.
Aron se dădu înapoi speriat.
— Nu pot — făcu el. — Ce drept ai să-mi ceri asta? Nu-l spun nimănui.
— Hai, băiețașul meu — spune-i mamei — gânguri ea.
Din nou i se adunară lacrimi în ochi, dar de data asta erau lacrimi de furie.
— Nu știu dacă vreau să mă însor cu tine — spuse el. — Cred că acum o să plec spre casă.
Abra puse mâna pe încheietura mâinii lui și o ținu așa. Vocea ei își pierdu cochetăria.
— Am vrut să te încerc. Cred că într-adevăr ești în stare să ții un secret.
— De ce-ai făcut asta? Acum sunt furios. Mă simt prost.
— Cred că o să-ți mărturisesc eu un secret — zise ea.
— Ei! — rânji el. — Acum ia spune, cine nu poate ține un secret dintre noi doi?
— Încercam să mă hotărăsc — spuse ea. — Cred că o să-ți încredințez secretul ăsta pentru că s-ar putea să-ți fie de folos. Ar putea să te bucure.
— Cine ți-a cerut să nu-l spui?
— Nimeni. Eu singură m-am gândit.
— Ei bine, atunci e altceva. Care-i secretul tău?
Soarele roșu își arunca ultimele raze pe acoperișul casei lui Tollot din Blanco Road și coșul casei semăna cu un deget arătător pe fundalul ei.
Abra făcu blând:
— Ascultă, îți amintești atunci când am venit la voi acasă?
— Sigur!
— În trăsură am adormit și apoi m-am trezit, dar mama și tata nu știau că eram trează. Spuneau că mama ta nu a murit. Spuneau că a plecat. Spuneau că trebuie să i se fi întâmplat ceva rău și a plecat.
Aron zise aspru:
— A murit.
— N-ar fi mai bine dacă n-ar fi murit?
— Tata spune că a murit. El nu e mincinos.
— Poate el își închipuie că e moartă.
Aron spuse:
— Cred că el ar ști.
Dar în glasul lui se simțea îndoiala.
Abra zise:
— N-ar fi frumos dacă am putea s-o găsim? Dacă și-o fi pierdut memoria sau așa ceva. Am citit despre asta. Am găsi-o și asta ar face-o să-și recapete memoria.
Aureola romantică o cuprindea ca un val și o purta cu ea.
— Am să-l întreb pe tata — spuse Aron.
— Aron — zise ea serios — ceea ce ți-am spus e un secret.
— Cine spune asta?
— Eu. Repetă după mine — dacă-l spun, să-mi tai limba.
O clipă ezită, apoi repetă:
— Dacă-l spun, să-mi tai limba.
Ea zise:
— Acum scuipă-n palmă — așa — e bine. Dă-mi mâna — așa — amestecăm scuipatul. Acum freacă-l în păr.
Cei doi îndepliniră formula, apoi Abra zise solemn:
— Atât îți trebuie acum, să nu ții secretul ăsta. Am cunoscut o fată care a spus un secret după ce a făcut jurământul ăsta și a ars de vie într-un grajd care a luat foc.
Soarele se lăsase în spatele casei lui Tollot și odată cu el dispăru și lumina aurie. Luceafărul de noapte sclipi deasupra muntelui Toro.
Abra spuse:
— O să mă jupoaie de vie. Hai, vino! Grăbește-te! Pariez că tata a scos lesa câinelui. O să mă biciuiască.
Aron se uită neîncrezător la ea.
— Să te biciuiască! Te biciuiesc?
— Da' tu ce crezi?
Aron se aprinse:
— Să încerce numai. Dacă vor să te biciuiască, spune-le că-i omor.
Ochii lui albaștri depărtați erau pe jumătate închiși și strălucitori.
— Nimeni n-o s-o biciuiască pe soția mea — zise el.
Abra îi înconjură gâtul cu brațele în întuneric, sub salcie. Îl sărută pe gura deschisă.
— Te iubesc, soțule — zise ea, apoi se întoarse și sări, ținându-și fustele ridicate mai sus de genunchi, lăsând să i se vadă pantalonașii cu marginea de dantelă, în timp ce alerga spre casă.
3
Aron se întoarse la trunchiul de salcie și se așeză jos, sprijinindu-se de scoarța copacului. Mintea lui era încețoșată și simțea dureri în stomac. Încercă să-și pună în ordine simțămintele, să le separe în gânduri și imagini, ca în felul ăsta să nu mai simtă durerea. Era greu. Mintea lui înceată și prudentă nu putea accepta atâtea gânduri și emoții dintr-odată. Poarta era închisă pentru orice, în afară de dureri fizice. După un timp, poarta se crăpă nițeluș și lăsă să pătrundă un lucru, să fie analizat, apoi altul, până ce totul fu absorbit pe rând. Dar dincolo de poarta ferecată a minții lui, un lucru uriaș cerea să intre. Aron îl ținu afară până la sfârșit.
Mai întâi, intră Abra și el îi analiză rochia, chipul, senzația mâinii ei pe obrazul lui, mirosul ei care aducea puțin a lapte, puțin a iarbă cosită. O văzu, o simți, o auzi și o mirosi încă o dată. Se gândi cât era de curată, ce mâini și ce unghii avea și cât de sinceră și deosebită era în comparație cu gâsculițele din curtea școlii.
Apoi, în ordine, se gândi cum îi ținuse capul și cum plânsese ca un copil, plâns disperat după ceva dorit și pe care simțea într-un fel că l-a obținut. Poate tocmai faptul că-l obținuse îl făcuse să plângă.
Apoi se gândi la șiretlicul ei — cum îl pusese la încercare. Se întrebă ce ar fi făcut ea dacă el i-ar fi destăinuit un secret. Ce secret i-ar fi putut spune dacă ar fi vrut? Tocmai atunci nu-și amintea niciun secret, în afara aceluia care bătea la ușă ca să pătrundă în mintea lui. Întrebarea cea mai dureroasă pe care i-o pusese ea: „Ce simți când n-ai mamă?” îi pătrunse în minte. Ce simți, oare? Nimic deosebit. Și totuși, în clasă, la Crăciun și la sfârșitul anului, când mamele altor copii veneau la serbare — atunci îl podidea plânsul înfundat și simțea o durere mută. Asta simțea.
Salinas era înconjurat și străbătut de mlaștini, de iazuri acoperite cu trestii și din fiecare iaz ieșeau mii de broaște. Seara, atmosfera era atât de încărcată de orăcăitul lor, încât liniștea părea străbătută de un fel de zgomot surd. Era ca un văl, ca un fundal, și dispariția lui bruscă, după un tunet de pildă, era un lucru izbitor. N-ar fi fost de mirare ca noaptea, dacă orăcăitul broaștelor s-ar fi oprit, toată lumea din Salinas să se trezească, cu sentimentul că se aude un zgomot mare. Milioanele de orăcăituri ale broaștelor aveau parcă un ritm și o cadență, sau poate că urechea le dă acest ritm, la fel cum ochiul este acela care face stelele să sclipească.
Acum era aproape întuneric sub salcie. Aron se întrebă dacă era pregătit pentru problema cea mare și, în timp ce se gândea, aceasta îi pătrunse în minte.
Mama lui trăia. Deseori și-o închipuise zăcând sub pământ, liniștită, rece, intactă. Dar lucrurile nu stăteau așa. Ea umbla și vorbea pe undeva, mâinile ei se mișcau și ochii ei erau deschiși. Iar în mijlocul acestui val de plăcere, îl cuprinse o tristețe, un sentiment de pierdere, o pierdere îngrozitoare. Aron era descumpănit. Analiză norul de tristețe. Dacă mama lui trăia, tatăl lui era un mincinos. Dacă unul era viu, celălalt era mort. Aron zise cu glas tare sub copac:
— Mama e moartă. E înmormântată undeva în Est.
În întuneric, văzu chipul lui Lee și auzi vorbele lui blânde. Lee procedase bine. Având un respect față de adevăr, care se ridica până la venerație, avea și opusul acestuia, dezgustul față de minciună. Îi lămurise foarte clar și precis pe băieți asupra a ceea ce gândea el. Dacă ceva era neadevărat și n-ai știut lucrul ăsta, înseamnă că ai comis o greșeală. Dar dacă știai un lucru adevărat și îl transformai în minciună, atât tu, cât și minciuna sunteți demni de dispreț.
Vocea lui Lee spunea:
— Știu că uneori se folosește o minciună ca să nu provoci durere. Dar nu cred că asta face bine. Durerea scurtă a adevărului poate să treacă, dar agonia lentă, mistuitoare, a unei minciuni nu dispare niciodată. E o rană purulentă.
Iar Lee muncise cu răbdare, încet, și reușise să facă din Adam centrul, baza și esența adevărului.
În întuneric, Aron dădu din cap energic, neîncrezător.
— Dacă tata este mincinos, atunci și Lee este mincinos.
Era pierdut. Nu avea pe cine să întrebe. Cal era un mincinos, dar educația lui Lee îl făcuse un mincinos deștept. Aron simți că ceva trebuia să moară — ori mama, ori lumea lui.
Soluția îi apăru deodată în față. Abra nu mințea. Ea îi spusese doar ce auzise, iar părinții ei, la rândul lor, auziseră și ei. Se ridică în picioare, o împinse din nou pe mama sa înapoi în mormânt și își zăvorî gândurile în privința ei.
Întârzie la masa de seară.
— Am fost cu Abra, explică el.
După-masă, când Adam ședea în noul lui fotoliu confortabil, citind „Salinas Index”, simți o mângâiere pe umăr și privi în sus.
— Ce-i, Aron? — întrebă el.
— Noapte bună, tată — zise Aron.