1
Când doi bărbați locuiesc împreună, ei stabilesc de regulă un fel de „statu quo” meschin, născut dintr-o ură incipientă pe care o resimt unul față de celălalt. Doi bărbați singuri sunt oricând gata să se ia la harță și ei știu asta. Nu trecuse multă vreme de când Adam Trask se întorsese acasă, că și începu să apară tensiunea. Frații stăteau prea mult timp împreună și nu prea vedeau pe nimeni altcineva.
Câteva luni s-au ocupat să obțină banii lui Cyrus și să-i investească. Au călătorit împreună la Washington să vadă mormântul, o piatră masivă, având deasupra o stea de fier cu sigiliu și un lăcaș în care se bagă un steguleț în zilele de comemorare a eroilor. Frații stătură lângă mormânt vreme îndelungată, apoi plecară și nu mai pomeniră de Cyrus.
Chiar dacă Cyrus fusese necinstit, lucrase totuși bine. Nimeni n-a pus vreo întrebare în legătură cu banii. Pe Charles gândul acesta îl urmărea întruna.
Când se înapoiară la fermă, Adam îl întrebă:
— De ce nu-ți iei niște haine noi? Ești un om bogat. Parcă ți-ar fi frică să cheltuiești un bănuț.
— Chiar mi-e frică — zise Charles.
— De ce?
— S-ar putea să fiu nevoit să-i dau înapoi.
— Tot te mai gândești la asta? Dacă ar fi fost ceva în neregulă, nu crezi că am fi aflat până acum?
— Nu știu — spuse Charles. — Aș prefera să nu mai vorbim despre asta.
Dar în aceeași seară începu din nou:
— Un lucru mă neliniștește — zise el.
— În legătură cu banii?
— Da, cu banii. Dacă faci atâția bani, trebuie să lași urme, nereguli.
— Cum adică?
— Ei, hârtii și registre, facturi de vânzare, note — am scotocit toate lucrurile tatei și nu am găsit așa ceva.
— Poate că le-a ars.
— Poate — făcu Charles.
Frații trăiau conform obiceiului stabilit de Charles, pe care nu-l schimbau niciodată. Charles se trezea de obicei când bătea patru și jumătate, ca și când pendula de bronz i-ar fi făcut semn. Ochii lui erau deschiși și apucau să clipească odată cu prima bătaie a gongului. O clipă stătea liniștit, privind în întuneric și scărpinându-și stomacul. Apoi se întindea spre măsuța de lângă pat și mâna nimerea exact pe cutia de chibrituri. Scotea un băț și îl freca de cutie. Mărgica de sulf ardea până ce lemnul lua foc. Charles aprindea lumânarea de lângă pat. Dădea la o parte pătura și se scula. Purta izmene lungi, cenușii, care făceau pungi la genunchi și atârnau larg în jurul gleznelor. Căsca, se ducea la ușă, o deschidea și striga:
— E patru și jumătate, Adam. E timpul să te scoli. Trezește-te.
Vocea lui Adam mormăia:
— Nu uiți niciodată?
— E timpul să te scoli.
Charles își băga picioarele în pantaloni și și-i încingea peste șolduri.
— Tu nu trebuie să te scoli — spuse el. — Ești un om bogat. Poți să stai toată ziua în pat.
— Și tu la fel. Dar tot ne sculăm înainte de a se face ziuă.
— Tu nu trebuie să te scoli — repetă Charles. — Dar dacă vrei să muncești la fermă, atunci trebuie să muncești.
Adam spuse jalnic:
— Așadar, o să cumpărăm și mai mult pământ, ca să avem și mai mult de lucru.
— Las-o moartă. Du-te și te culcă dacă vrei — spuse Charles.
Adam zise:
— Pun rămășag că n-ai putea dormi dacă ai sta în pat. Știi de ce? Pun rămășag că te scoli numai fiindcă așa vrei și fiindcă îți faci o glorie din asta — ca și când ți-ai face o glorie dacă ai avea șase degete.
Charles se duse la bucătărie și aprinse lampa.
— Nu poți să stai în pat și să conduci o fermă — spuse el și zgândări cenușa prin grătarul sobei, apoi, zvârlind niște hârtii rupte peste cărbuni, suflă până izbucni flacăra.
Adam îl urmărea prin ușă.
— Nu te înduri de un chibrit.
Charles se întoarse furios.
— Vezi-ți de treaba ta. Nu mă mai enerva.
— Foarte bine. Așa am să și fac. Și poate că nici n-am ce căuta aici — spuse Adam.
— Asta te privește. Oricând vrei să pleci, ușa ți-e deschisă.
Cearta era prostească, dar Adam nu-i putea pune capăt. Fără voia lui, continua să arunce vorbe amare și supărătoare.
— Ai dreptate, o să plec când o să vreau. Locul ăsta e al meu așa cum e și al tău.
— Atunci de ce nu pui și tu mâna pe ceva?
— Dumnezeule! — spuse Adam. — Pentru ce ne ciorovăim? Hai s-o mai lăsăm baltă.
— Eu nu doresc scandal — zise Charles.
Turnă o zeamă călduță în două cești și le puse pe masă.
Frații se așezară. Charles unse o felie de pâine cu unt, scoase dulceață cu cuțitul și o întinse peste unt. Când se servi a doua oară, lăsă o urmă de dulceață pe unt.
— La naiba, nu poți să ștergi cuțitul? Uită-te la untul ăsta!
Charles puse cuțitul și pâinea pe masă și se apucă cu mâinile de marginile ei.
— Mai bine ai întinde-o de aici — spuse el.
Adam se ridică.
— M-aș simți mai bine într-o cocină de porci — zise el și ieși din casă.
2
Au trecut opt luni până ce Charles îl văzu din nou. Venise de la muncă și-l găsise pe Adam turnându-și apă pe față și pe păr, din găleata din bucătărie.
— Bună. Ce mai faci? — întrebă Charles.
— Bine — spuse Adam.
— Pe unde-ai fost?
— La Boston.
— În altă parte, nicăieri?
— Nu, am vizitat orașul.
Frații reveniră la vechea lor viață, dar fiecare își lua măsuri ca să nu-și iasă din fire. Într-un fel, fiecare avea grijă de celălalt, ocrotindu-se astfel pe sine însuși. Charles, care se trezea totdeauna devreme, pregătea micul dejun înainte de a-l trezi pe Adam. Iar Adam făcea curățenie în casă și începu să țină socotelile fermei. În felul acesta, au trăit timp de doi ani, până când iritarea crescu din nou peste măsură.
Într-o seară de iarnă, Adam își ridică ochii din registrul lui.
— E frumos în California. E plăcut iarna. Acolo poți cultiva orice.
— Bineînțeles că poți cultiva. Dar, după ce ai strâns-o, ce faci cu recolta?
— Dar ce spui de grâu? Se cultivă o grămadă de grâu în California.
— Îl atacă rugina — spuse Charles.
— Cum se face că ești atât de sigur? Ascultă, Charles, se spune că în California plantele cresc atât de repede, încât, după ce semeni, te dai repede înapoi, să nu te lovească.
Charles zise:
— Atunci de ce dracu nu te duci acolo? Îți răscumpăr partea ta oricând vrei.
Adam mai era încă liniștit, dar dimineață, când se pieptănă și se uită în oglinjoară, reîncepu discuția:
— În California nu este iarnă — spuse el. — Tot timpul este ca primăvara.
— Mie îmi place iarna — zise Charles.
Adam veni spre sobă.
— Nu te supăra.
— Atunci nu mă mai enerva. Câte ouă vrei?
— Patru — spuse Adam.
Charles puse șapte ouă pe cuptor și își aranjă cu grijă focul din nuiele, până începu să ardă vioi. Puse tigaia lângă flacără. Când prăjea șunca, nu mai simțea supărarea.
— Adam — zise el — nu știu dacă ai observat, dar mi se pare că din două cuvinte pe care le spui, unul e California. Chiar vrei să pleci?
Adam râse.
— Tocmai asta încerc să aflu. Nu știu nici eu. E la fel ca și cu sculatul de dimineață. Nu-mi vine să mă scol, dar nici nu vreau să stau în pat.
— Mi-ai împuiat capul cu asta — spuse Charles.
Adam continuă:
— La armată, în fiecare dimineață suna goarna aia afurisită. Am jurat în fața lui Dumnezeu că, dacă scap vreodată de acolo, o să dorm în fiecare zi până la amiază. Și când colo mă scol cu jumătate de oră mai devreme decât atunci. Ia spune-mi și mie, Charles, pentru ce drac' muncim?
— Nu poți să stai în pat și să conduci o fermă — zise Charles.
Și întoarse cu furculița șunca ce sfârâia.
— Hai să privim lucrurile în față — spuse cu sinceritate Adam. — Niciunul din noi n-am avut vreo puicuță sau un copil, darămite o nevastă. Și așa cum merg lucrurile, nu mi se pare că o să avem vreodată. N-avem timp să ne căutăm o nevastă. Și în schimb uite că ne gândim să adăugăm pământul lui Clark la al nostru, dacă prețul ne convine. La ce bun?
— E o bucățică a dracului de bună — spuse Charles. — Amândouă, la un loc o să facă una din cele mai bune ferme din această regiune. Ia spune! Ai de gând să te însori?
— Nu. Și tocmai despre asta-i vorba. Peste câțiva ani o să avem cea mai bună fermă din regiune. Doi boșorogi singuratici care muncesc până dau în brânci. Apoi unul dintre noi o să moară și ferma cea bună o să aparțină unui singur boșorog, și după aceea o să moară și el…
— Ce dracu tot îndrugi acolo? — întrebă Charles. — Nu poate să fie omul liniștit. Mă enervezi. Spune deschis, ce ai de gând?
— Nu mă distrez deloc — zise Adam. — Sau, oricum, nu îndeajuns. Muncesc prea mult pentru cât câștig, și în fond n-ar trebui să muncesc deloc.
— De ce nu pleci? se răsti Charles. De ce dracu n-o iei din loc? Nu văd niciun paznic care să te oprească. Du-te la Marea Sudului și stai într-un hamac, dacă asta vrei.
— Nu te supăra — spuse Adam. — E ca și cu trezitul de dimineață. Nu-mi vine să mă scol, dar nici nu vreau să stau în pat. Nu vreau să rămân aici, dar nici n-aș pleca.
— Mă enervezi — zise Charles.
— Gândește-te la asta, Charles. Ție îți place aici?
— Da.
— Și vrei să-ți trăiești aici toată viața?
— Da.
— Isuse, aș vrea să fie și pentru mine la fel de simplu. Ce crezi că se petrece oare cu mine?
— Cred că ai intrat în călduri. Hai diseară la han să te vindeci.
— Poate că asta-i — spuse Adam. — Dar niciodată nu m-a prea satisfăcut o prostituată.
— E totuna — zise Charles. — Închizi ochii și nu-ți mai dai seama de nicio deosebire.
— Unii băieți de la regiment obișnuiau să țină o indiancă pe lângă ei. Am avut și eu una un timp.
Charles îl privi cu interes.
— Tata s-ar răsuci în mormânt dacă ar ști că te-ai culcat cu o indiancă. Cum era?
— Drăguță. Îmi spăla hainele, mi le cârpea, știa și să gătească nițel.
— La altele mă gândeam. Cum era?
— Bună. Da, bună. Genul dulce — genul blând și dulce. Genul bun și blând.
— Ai noroc că nu te-a înjunghiat în timp ce dormeai.
— N-ar fi făcut-o. Era dulce.
— Ai o privire curioasă. Cred că te îndrăgostiseși de indiancă.
— Cred că da — zise Adam.
— Ce s-a întâmplat cu ea?
— Variolă.
— Nu ți-ai luat alta?
Adam avea o privire îndurerată.
— I-am îngrămădit ca pe niște butuci, erau peste două sute, mâinile și brațele le ieșeau afară. Pe deasupra am pus paie și petrol.
— Am auzit că nu rezistă la variolă.
— Îi ucide — spuse Adam. — Ia vezi că se arde șunca aia.
Charles se întoarse repede la sobă.
— O să fie tocmai bună. Așa îmi place mie.
Scoase șunca într-o farfurie și sparse ouăle în grăsimea fierbinte, iar acestea săreau și marginile se frământau, transformându-se într-o dantelă cafenie, scoțând niște sunete ca un clipocit.
— A fost pe-aici o profesoară — spuse Charles. — Cea mai drăguță din câte ai văzut vreodată. Avea picioare mici, fine. Își cumpăra toate rochiile de la New York. Păr blond și n-ai văzut în viața ta picioare așa mici. Cânta în cor. Toată lumea începuse să meargă la biserică. Aproape că te înghesuiai ca să intri în biserică. Asta era mai de mult.
— Prin vremea când îmi scriai că te gândești să te însori?
Charles rânji.
— Cred că da. Cred că nu era niciun tânăr din comitat care să nu fi suferit de febra însurătorii.
— Ce s-a întâmplat cu ea?
— Ei, știi cum este. Femeile începuseră să fie neliniștite din pricina ei. S-au strâns cu toate. Până să te dezmeticești, au expediat-o. Am auzit că purta lenjerie de mătase. Prea era cu nasul pe sus. Comitetul școlar a dat-o afară la jumătatea trimestrului. Avea picioare nu mai mari de-atât. Își arăta și gleznele, ca din greșeală. Întotdeauna i se vedeau gleznele.
— Ai reușit s-o cunoști? — întrebă Adam.
— Nu. Mă duceam doar la biserică. Abia de puteam intra. O fată așa frumoasă n-are ce căuta într-un orășel atât de mic. Face oamenii să se simtă stânjeniți. Provoacă neplăceri.
— Îți amintești de fata aia, Samuels o chema — zise Adam. — Era tare drăguță. Ce s-a întâmplat cu ea?
— Același lucru. A provocat neplăceri. A plecat. Am auzit că locuiește în Philadelphia. Face croitorie. Am auzit că ia zece dolari pentru o singură rochie.
— Poate ar trebui să plecăm de-aici — spuse Adam.
— Tot te mai gândești la California?
— Cred că da.
Charles izbucni:
— Ia-o din loc! — strigă el. — Pleacă de-aici. O să-ți cumpăr, o să-ți vând, fac orice. Pleacă, fiu de cățea.
Se opri.
— N-am vrut să spun ultimele cuvinte. Dar la dracu, mă enervezi.
— O să plec — zise Adam.
3
După trei luni, Charles primi o ilustrată din golful Rio, pe spatele căreia Adam scrisese cu o peniță care păta.
„Aici e vară și acolo e iarnă. De ce nu vii încoace?”
Șase luni mai târziu sosi altă ilustrată din Buenos Aires.
„Dragă Charles — Doamne, ce oraș mare. Se vorbește franceza și spaniola. Îți trimit o carte.”
Dar nu sosi nicio carte. Charles așteptă toată iarna următoare și o parte din primăvară. În locul ei sosi Adam. Era bronzat, iar hainele lui aveau un aspect străin.
— Ce mai faci? — întrebă Charles.
— Bine. Ai primit cartea?
— Nu.
— Oare ce s-o fi întâmplat cu ea? Avea poze.
— Ai de gând să rămâi aici?
— Cred că da. O să-ți povestesc despre țara aceea.
— Nu vreau să aud de ea — zise Charles.
— Dumnezeule, ce meschin ești — spuse Adam.
— Prevăd ce-o să se întâmple. Ai să stai un an sau așa ceva, apoi iar n-o să mai ai astâmpăr și o să mă faci și pe mine să nu-mi găsesc locul. O să ne certăm și după aceea o să fim politicoși unul cu celălalt și asta-i și mai rău. După asta o să izbucnim, tu o să pleci iar, și pe urmă o să te întorci și iar o s-o luăm de la început.
Adam întrebă:
— Nu vrei să rămân aici?
— La naiba, da. Când nu ești aici, îți simt lipsa. Deși știu că o să fie la fel ca și înainte.
Și chiar așa se și întâmplă. Câtva timp și-au amintit de trecut și câtva timp și-au povestit unul altuia ce li se întâmplase în zilele cât au fost despărțiți, iar în cele din urmă au reînceput acele tăceri lungi și urâte, orele de muncă mută, politețea păstrată cu tot dinadinsul pe care și-o arătau cu grijă, momentele de furie. Timpul nu are graniță, așa că li se părea fără sfârșit.
Într-o seară, Adam spuse:
— Știi că împlinesc treizeci și șapte de ani. Asta-i jumătate de viață.
— Aha, începe — zise Charles. — Îți irosești viața. Ascultă, Adam, de data asta nu s-ar putea fără să ne certăm?
— Ce vrei să spui?
— Dacă ne purtăm mai departe așa cum ne e obiceiul, o să ne certăm trei, patru săptămâni, până te pregătești de plecare. Dacă ai început să n-ai astâmpăr, n-ar fi mai bine să pleci și să scăpăm astfel de toate neplăcerile?
Adam râse și încordarea din odaie se risipi.
— Am un frate deștept. Bine, când o să simt că mă mănâncă tălpile destul de tare, o să plec fără ceartă. Da, așa e bine. Te îmbogățești, nu-i așa, Charles?
— Mă descurc. N-aș spune că sunt bogat.
— Nu chiar atât cât să poți cumpăra patru case și hanul din sat.
— Nu, n-am vrut să spun asta!
— Dar le-ai cumpărat, Charles, ai făcut aici cea mai frumoasă fermă din împrejurimi. De ce nu construim o casă nouă — cu baie, și apă curgătoare, și toaletă cu apă? Nu mai suntem oameni săraci. Se spune că ești aproape cel mai bogat om din împrejurimi.
— N-avem nevoie de o casă nouă — spuse Charles morocănos. — Lasă-te de ideile tale fanteziste.
— Ar fi plăcut să nu fii nevoit să ieși pe afară ca să te duci la toaletă.
— Lasă-te de ideile tale fanteziste.
Adam se amuza.
— Poate am să construiesc o căsuță drăguță în partea cealaltă a păduricii. Ce zici, n-ar fi bine? Atunci nu ne-am mai călca pe nervi unul pe celălalt.
— N-am nevoie de așa ceva pe-aici.
— Jumătate din loc e al meu.
— Am să ți-l răscumpăr.
— Dar eu nu-l vând.
Ochii lui Charles aruncau scântei.
— O să-ți dau foc la afurisita aia de casă.
— Sunt sigur că ai fi în stare — spuse Adam cu o bruscă seriozitate în glas. — Sunt sigur. De ce te uiți așa la mine?
Charles spuse încet:
— M-am gândit o grămadă la treaba asta. Și am dorit să aduci din nou vorba. Bănuiesc că nici n-ai de gând să faci una ca asta.
— Ce vrei să spui?
— Îți amintești când mi-ai trimis o telegramă ca să-mi ceri o sută de dolari?
— Te cred. Probabil că mi-au salvat viața. Dar de ce mă întrebi?
— Nu mi i-ai dat înapoi.
— Trebuie să ți-i fi dat.
— Nu mi i-ai dat.
Adam se uită spre masa veche unde ședea pe vremuri Cyrus, bătând cu bățul în piciorul lui de lemn. Bătrâna lampă de petrol atârna deasupra mesei, împrăștiind din fitilul ei rotund o licărire galbenă.
Spuse încet:
— Am să ți-i plătesc mâine dimineață.
— Te-am păsuit destul.
— Sigur că da, Charles. Ar fi trebuit să-mi amintesc.
Făcu o pauză, să se gândească, apoi zise:
— Știi la ce mi-au trebuit banii?
— Nu te-am întrebat niciodată.
— Și nici eu nu ți-am spus. Poate că mi-era rușine. Eram la pușcărie, Charles. Am fugit — am evadat.
Charles căscă gura.
— Ce vorbești?
— Am să-ți povestesc. Eram vagabond și am fost arestat pentru vagabondaj și pus la muncă forțată la șosele — noaptea eram legați cu lanțuri. După șase luni am fost eliberat și arestat din nou imediat. Așa se construiesc șoselele. Am ispășit cele șase luni fără trei zile și apoi am evadat — am trecut în Georgia, am furat niște haine dintr-o prăvălie și ți-am trimis ție o telegramă.
— Nu te cred — zise Charles. — Adică da, te cred. Tu nu spui minciuni. Bineînțeles că te cred. De ce nu mi-ai spus?
— Poate că mi-a fost rușine. Dar mi-e și mai rușine că nu ți i-am plătit.
— Dă-i încolo — spuse Charles. — Nu știu ce mi-a venit să-ți amintesc de ei.
— Nu, Doamne ferește, dimineață-ți dau banii.
— Fir-aș al dracului. Fratele meu după gratii — zise Charles.
— N-ai de ce să fii așa de fericit.
— Nu știu de ce, dar mă face să mă simt mândru. Fratele meu, după gratii. Spune-mi, Adam, de ce-ai așteptat atâta — adică până să-ți mai rămână doar trei zile — ca să evadezi?
Adam zâmbi.
— Din două sau trei motive. Mi-era teamă că, dacă-mi sfârșesc pedeapsa, o să mă ia din nou. Și mi-am închipuit că, dacă aștept până la sfârșit, n-o să mă bănuiască de evadare.
— Bine gândit — spuse Charles. — Dar mai ziceai de un motiv.
— Cred că acela era cel mai important și e cel mai greu de explicat. Eram obligat față de stat să stau șase luni. Asta era sentința. Nu voiam să-i păcălesc. I-am păcălit doar cu trei zile.
Charles izbucni în râs.
— Ești un nebun fără de pereche — zise el cu dragoste. — Dar spuneai că ai furat dintr-o prăvălie.
— Am trimis banii înapoi, cu dobândă de zece la sută — zise Adam.
Charles se plecă înainte.
— Adam, vorbește-mi despre munca la șosele.
— Sigur că da, o să-ți vorbesc, Charles, sigur că da.