Capitolul 4

1

Charles stătea la barul hanului din sat și râdea încântat de anecdotele hazlii pe care le povesteau niște comis-voiajori, rămași acolo peste noapte. Își scoase punga de tutun în care își ținea mărunțișul și dădu de băut oamenilor ca să-i facă să povestească mai departe. Stătea, rânjea și își freca degetele lovite. Când voiajorii care primeau să bea de la el și-au ridicat paharele și i-au urat „în sănătatea ta”, Charles se simți încântat. A comandat încă un rând pentru noii săi prieteni și apoi li s-a alăturat ca să-și facă de cap în altă parte.

Cyrus ieșise afară în noapte, cuprins de un fel de furie disperată împotriva lui Charles. Îl căută pe fiul său pe drum, apoi se duse să-l caute la han, dar Charles plecase. De bună seamă că, dacă l-ar fi găsit în seara aceea, l-ar fi ucis sau ar fi încercat s-o facă. Un act măreț schimbă mersul istoriei, dar se pare că toate actele o fac în felul lor, până și piatra de care te împiedici pe drum, sau respirația întretăiată la vederea unei fete frumoase, sau o unghie căzută în pământul grădinii.

Bineînțeles că Charles a aflat destul de repede că tatăl lui îl căuta înarmat cu o pușcă. S-a ascuns timp de două săptămâni și, când în cele din urmă s-a întors, Cyrus nu mai era hotărât să-l ucidă, ci se simțea doar furios, iar Charles s-a răscumpărat prin mai multă muncă și printr-o umilință falsă, teatrală.

Adam a zăcut patru zile în pat, anchilozat și cu dureri care îl făceau să geamă la fiecare mișcare. În cea de a treia zi, tatăl lui își arătă influența pe care o avea în rândul militarilor. Aceasta era ca un balsam pentru propria sa mândrie și ca un fel de cadou pentru Adam. În casă, în camera lui Adam, au venit un căpitan de cavalerie și doi sergenți în uniformă de gală, albastră. Doi soldați le țineau caii în prag. Stând în pat, Adam a fost înrolat, ca simplu soldat, la cavalerie. A semnat angajamentul și a depus jurământul sub privirile tatălui său și ale lui Alice. Ochii tatălui său străluceau de lacrimi.

După ce soldații au plecat, taică-său a stat cu el timp îndelungat.

— Am avut motive să te dau la cavalerie — a spus el. — Viața în baracă nu e plăcută prea multă vreme. Dar la cavalerie ai ce face. M-am asigurat eu de asta. O să-ți placă să te duci în teritoriul indian. O să aibă loc niște acțiuni. Nu pot să-ți spun de unde știu. O să fie război.

— Bine, tată — spuse Adam.

2

Mi s-a părut întotdeauna straniu că de regulă tocmai oameni ca Adam trebuie să devină soldați. În primul rând, nu-i plăcea să lupte și nu numai că nu învăță să-i placă violența, așa cum se întâmpla cu unii oameni, dar sila pe care i-o inspira sporea tot mai mult. De câteva ori, ofițerii l-au urmărit îndeaproape dacă nu cumva trage în aer, dar nu i-au adus nicio învinuire. În timpul celor cinci ani petrecuți în armată, Adam a făcut cele mai multe corvezi dintre toți oamenii din escadron, dar dacă a ucis vreun dușman, a fost numai datorită unui ricoșeu nefericit. Întrucât era un foarte bun trăgător, părea firesc să izbutească să nu nimerească ținta. În acel timp, lupta cu indienii începuse să semene cu o periculoasă vânătoare de animale — triburile erau forțate să se revolte, erau mânate și decimate, iar nefericiții supraviețuitori erau așezați pe terenuri unde mureau de foame. Nu era o treabă plăcută, dar, dat fiind modul de dezvoltare a țării, trebuia să fie făcută.

Pentru Adam, care nu era decât un instrument și care vedea nu viitoarele ferme, ci doar trupurile sfârtecate ale unor ființe omenești, războiul era un lucru revoltător și inutil. Când trăgea cu arma în așa fel încât să nu nimerească, comitea o trădare față de unitatea lui, dar nu-i păsa. Sentimentul nonviolenței se dezvoltă în el până când deveni o obsesie care îi adormea simțurile la fel ca oricare altă obsesie. Gândul că ar putea să provoace orice fel de durere, în indiferent ce scop, îi devenise de neîndurat. Gândul acesta începu să-l obsedeze, pentru că într-adevăr era o obsesie, până ce îi șterse orice alt gând lăturalnic. Dar în timpul cât se afla în armată, nu vădi nici măcar o umbră de lașitate. Dimpotrivă, a fost citat de trei ori pentru curaj.

Revolta crescândă împotriva violenței făcu ca pornirile lui să se îndrepte pe un tărâm cu totul diferit. Își riscă viața de mai multe ori ca să aducă răniți. Se oferea să muncească voluntar în spitalele de front, chiar atunci când era istovit de corvezile lui zilnice. Camarazii săi îl priveau cu dragoste și dispreț totodată și cu teama ascunsă pe care o au oamenii față de impulsurile pe care nu le înțeleg.

Charles îi scria fratelui său cu regularitate — despre fermă și despre sat, despre vacile bolnave și o iapă cu mânz, despre pășunea cumpărată și despre hambarul lovit de trăsnet, despre moartea lui Alice, sufocată de tuberculoză, și trecerea tatălui lor într-o funcție permanentă și retribuită la birourile Armatei, la Washington. Charles, ca mulți alți oameni care nu pot vorbi, scria din plin. Dădea glas singurătății și nedumeririlor sale și așternea pe hârtie multe lucruri pe care nu le știa despre el însuși.

În timpul cât Adam a fost plecat, el și-a cunoscut fratele mai bine decât înainte sau după aceea. Prin schimbul de scrisori a luat naștere o apropiere pe care n-ar fi putut să și-o închipuie niciunul dintre ei.

Adam păstra o scrisoare de la fratele lui, nu pentru că o înțelesese în întregime, ci pentru că i se păruse că are un subînțeles pe care nu-l putea prinde.

„Dragă frate Adam”, scria în epistolă, „iau tocul în mână și sper că ești sănătos” — întotdeauna începea așa, ca să se obișnuiască treptat cu scrisul. „Nu am primit răspuns la ultima mea scrisoare, dar bănui că ai altceva de făcut — ha! ha! Ploaia a venit când nu trebuia și a nenorocit florile de măr. N-o să fie prea multe de mâncat la iarna viitoare, dar am să păstrez cât o să pot. Astă-seară am curățat casa, e udă și plină de săpun, dar probabil că nu-i mai curată. Cum crezi oare că a ținut-o mama așa cum era? Nu mai arată la fel. Ceva se îmbibă în ea. Nu știu ce este, dar nu se curăță. Oricum însă, am împrăștiat murdăria peste tot. Ha! ha!

Tata ți-a scris ceva despre călătoria lui? S-a dus tocmai la San Francisco, în California, la o tabără a Armatei. Ministrul de Război o să fie și el acolo și tata o să-l prezinte. Dar pentru tata asta nu-i nimic senzațional. L-a întâlnit pe președinte de trei sau patru ori și chiar a fost la cină la Casa Albă. Mi-ar plăcea să văd Casa Albă. Poate că tu și cu mine o să putem merge împreună când o să vii acasă. Tata o să poată să ne primească câteva zile și oricum o să vrea să te vadă și pe tine.

Cred că ar fi mai bine să-mi caut o nevastă. Chiar dacă eu nu sunt o partidă prea grozavă, ferma e bună și sunt multe fete care ar fi mulțumite cu ea. Ce crezi? Nu mi-ai spus dacă ai să vii să locuiești acasă când ai să pleci din armată. Sper că da. Îmi lipsești.”

Scrisoarea se oprea aici. Pe pagină era o ruptură și o pată de cerneală, și scrisoarea continua în creion, dar scrisul era diferit. Cu creionul era scris:

„Mai târziu. Tocmai aici penița a cedat. Vârful s-a rupt. Va trebui să cumpăr altă peniță în sat — a ruginit de tot.”

Cuvintele curgeau apoi mai calm.

„Cred că era mai bine să aștept să iau o peniță nouă și să nu scriu cu creionul. Dar am stat aici în bucătărie cu lampa aprinsă și cred că m-am tot gândit și s-a făcut târziu — după douăsprezece, bănuiesc, nu m-am uitat la ceas. Bătrânul Joe cel negricios a început să cânte în cotețul păsărilor. Apoi balansoarul mamei a început să scârțâie din toate încheieturile de parcă ar fi stat chiar ea în el. Știi că nu mă las impresionat de așa ceva, dar gândurile mi s-au întors înapoi, știi tu cum se întâmplă câteodată. Cred că am să rup scrisoarea asta, la ce bun să scriu asemenea prostii.”

De aici încolo cuvintele se învălmășeau ca și cum nu puteau să iasă destul de repede.

„Dacă e vorba s-o arunc, tot atât de bine pot să și pun totul pe hârtie”, scria el în continuare. „Casa pare vie, și sunt priviri peste tot, de parcă în spatele ușii ar sta oameni gata să intre dacă nu privesc într-acolo. Mi se face pielea ca de găină. Vreau să spun — vreau să spun — n-am înțeles niciodată — de ce a făcut tata una ca asta. Vreau să zic, de ce nu i-a plăcut briceagul acela pe care i l-am cumpărat de ziua lui. De ce? Era un briceag bun și el avea nevoie de un cuțit bun. Dacă l-ar fi folosit sau dacă l-ar fi ascuns măcar sau dacă l-ar fi scos din buzunar și l-ar fi privit — doar atât ar fi trebuit să facă. Dacă i-ar fi plăcut, nu m-aș fi legat de tine. Trebuia să mă leg de tine. Am impresia că scaunul mamei se balansează nițeluș. Dar nu-i decât lumina. Nu se prinde la mine. Mi se pare că ceva e neterminat. Ca și cum ai termina o treabă pe jumătate, dar nu mai știi ce ai de făcut. Ceva a rămas neterminat. N-ar trebui să mă aflu aici. Ar trebui să rătăcesc prin lume în loc să stau aici într-o fermă bună și să-mi caut o nevastă. E ceva ce nu merge, ceva neterminat, de parcă s-a petrecut prea devreme și ceva a fost uitat. Eu ar trebui să fiu acolo unde ești tu, iar tu aici. N-am mai gândit niciodată așa. Poate pentru că e prea târziu — e mai târziu decât credeam. M-am uitat afară și s-au ivit zorile. Nu cred să fi adormit. Cum se poate să treacă atât de repede noaptea? Nu mai pot să mă duc la culcare acum. Oricum, n-aș putea dormi.”

Scrisoarea nu era semnată. Poate Charles a uitat că a vrut s-o distrugă și a trimis-o totuși. Dar Adam a păstrat-o un timp și, de câte ori o recitea, îl treceau fiori reci și nu știa de ce.