1
Adam stătea pe pământul lui aidoma unei mâțe care toarce. De la gura văii micuțe, de sub un stejar falnic care își întindea rădăcinile până la apa subterană, putea să cuprindă cu privirea acrii ce se întindeau departe spre râu și, dincolo de aceștia, spre o platformă de aluviuni, apoi și mai sus, până la poalele dealurilor din partea de apus. Era un loc frumos, chiar și vara, când îl ardea soarele. O linie de sălcii de apă și de sicomori îi marca mijlocul, iar dealurile dinspre apus aveau culoarea galben-maronie a fânului. Din anumite pricini, munții dinspre apusul Văii Salinas au un strat mai gros de pământ decât au dealurile dinspre răsărit, așa încât acolo iarba este mai bogată. Asta datorită fie piscurilor ce păstrează ploaia și o distribuie mai rațional, fie pădurilor care îi acoperă și atrag mai multă ploaie.
Doar o foarte mică parte din terenul Sanchez, acum al lui Trask, era cultivată, însă în închipuirea lui, Adam vedea ovăzul crescând înalt și pătrate de lucernă verde lângă râu. Îndărătul lui se auzeau ciocăniturile tâmplarilor aduși tocmai de la Salinas ca să refacă vechea casă a Sanchezilor. Adam hotărâse să locuiască în casa cea veche. Era un loc bun ca să-și înfiripe aici dinastia. Se răzuia bălegarul, se înlăturau podelele vechi, se scoteau tocurile geamurilor cu cercevelele frecate de gâturi. Se punea lemn nou de brad cu miros de rășină și lemn de sequoia cu o aromă catifelată, iar acoperișurile noi erau din șindrilă. Vechile ziduri groase erau îmbibate strat cu strat cu o zugrăveală făcută din var și apă sărată care, după ce se usca, părea să aibă o luminozitate proprie.
Și-a întemeiat o reședință permanentă. Un grădinar tăiase vechii trandafiri, plantase mușcate, delimitase viitoarea grădină de zarzavaturi și săpase mici canale care duceau apa izvorului în toate direcțiile de-a lungul și de-a latul grădinii. Adam se gândea la confortul lui și al urmașilor. Într-un șopron, acoperită cu prelate, zăcea ambalată mobila grea trimisă de la San Francisco și adusă cu căruța de la King City.
Dorea să se simtă bine. Lee, bucătarul chinez, făcu un drum anume până la Pajaro să cumpere oale și ibrice, tigăi, butoiașe, borcane, vase de cupru și sticlărie pentru bucătărie. Se ridică o nouă cocină de porci, departe de casă și în bătaia vântului, având alături cotețe pentru găini și rațe, o cușcă pentru câini care să alunge coioții. Adam nu intenționa să facă nimic în pripă. Oamenii săi lucrau cu grijă și fără grabă. Era o treabă îndelungată. Adam voia să fie bine făcută. Controla fiecare bucățică de lemn și stătea ore întregi ca să analizeze, pe o bucată de șindrilă, diferite feluri de zugrăveli. Într-un colț al camerei lui erau îngrămădite cataloage — cataloage de mașini, de mobile, de semințe, de pomi fructiferi. Acum era bucuros că tatăl lui îi lăsase atâta avere. În mintea lui, peste amintirile din Connecticut se așternuse o perdea neagră. Poate că lumina puternică a Vestului îl făcea să uite locul unde se născuse. Când se gândea la casa tatălui său, la fermă, la oraș, la chipul fratelui său, toate erau învăluite în întuneric. Și el se descotorosea de amintiri.
Pentru câtva timp, o mută pe Cathy în locuința familiei Bordoni, zugrăvită curat în alb, ca să aștepte acolo terminarea casei și nașterea copilului. Nu încăpea nicio îndoială că pruncul va veni pe lume cu mult înainte de terminarea casei. Dar Adam nu era grăbit.
— Vreau să fie o construcție trainică — spunea el mereu. — Vreau să dureze — cuie de cupru și lemn tare — nimic care să ruginească și să putrezească.
Nu era singurul care se preocupa de viitor: întreaga vale, întregul Vest era la fel. Era o vreme când trecutul își pierduse dulceața și seva. Puteai să mergi mult și bine până găseai un om, și acela foarte bătrân, care să dorească întoarcerea trecutului de aur. Oamenii își aveau rădăcinile înfipte în prezent și se simțeau bine în el, așa dur și steril cum era acest pământ pe care ei îl considerau doar o treaptă spre un viitor fantastic. Rar se întâmpla ca doi oameni ce se întâlneau, trei oameni ce stăteau într-un bar, sau alți doisprezece ce trăgeau cu dinții de o bucată tare de vânat la iarbă verde, să nu discute despre viitorul văii, paralizant în măreția lui, nu ca despre o simplă ipoteză, ci ca despre o certitudine.
— O să fie — poate că mai apucăm și noi, cine știe? — spuneau ei.
Oamenii întrevedeau fericirea în viitor, o fericire pe măsura lipsurilor lor de astăzi. Iată, de pildă, un om care își aducea familia dintr-o fermă de pe dealuri cu o căruță — o ladă mare, bătută în cuie pe niște tălpici de stejar așezate sub ladă, iar soția lui strângea copiii în brațe, ca să nu le clănțăne dinții și să-și muște limba de câte ori tălpicile săreau peste pietroaie și gropi. Și tatăl stătea copleșit și se gândea:
„Când o să avem drumuri — ei, ce vremuri or să fie acelea! O să stăm cocoțați și fericiți într-o cabrioletă și o să ajungem la King City în trei ore — și ce altceva poți să-ți mai dorești pe lumea asta?”
Sau să luăm, de pildă, un om care își inspecta păduricea de stejar, arbore cu cel mai bun lemn de foc din lume, lemn tare cum e cărbunele, dar care dă mai multă căldură decât acesta. Să zicem că avea, întâmplător, în buzunar un ziar cu un anunț: „Stejarul se vinde la Los Angeles cu zece dolari stânjenul”.
„Ei, fir-ar să fie, când o să avem aici o cale ferată, o să pot să-l duc jos tăiat și curățat, chiar lângă linie, cu un dolar și jumătate stânjenul. Să mergem până la capăt, să zicem că societatea Southern Pacific o să-mi ia treizeci și cinci de cenți pentru transport. Tot îmi mai rămân cinci dolari de stânjen, și eu am doar în păduricea asta mică trei mii de stânjeni. Asta înseamnă cincisprezece mii de dolari chiar aici.”
Erau alții care vorbeau profetic, cu fruntea încununată de o aureolă luminoasă, despre canalele care vor duce apa peste întreaga vale — poate că mai apucăm și noi, cine știe? — sau despre puțuri adânci, cu mașini cu aburi care să pompeze apa în sus, din străfundurile pământului. Vă dați seama? Gândiți-vă numai ce o să crească pe pământul ăsta cu apă din belșug! Va fi o grădină a paradisului!
Un altul, dar acela era fără îndoială nebun, a spus că într-o zi va exista un mijloc, poate cu ajutorul gheții sau altcumva, să transporți o piersică așa ca asta pe care o am în mână, până la Philadelphia.
În orașe se vorbea despre canale de scurgere și toalete cu apă în casă, unii le aveau încă de pe acum; și lumină electrică pe străzi — la Salinas se și instalaseră telefoane. Nu existau limite, nu existau granițe în ce privește viitorul. Și el va fi atât de măreț, încât oamenii nu vor avea destul loc unde să-și țină atâta fericire. Belșugul se va revărsa de-a lungul văii ca râul Salinas în luna martie, în anii ploioși.
Priveau valea întinsă, uscată și prăfoasă, și orașele urâte ca niște ciuperci și vedeau pretutindeni numai frumusețe — poate că mai apucăm și noi, cine știe? Dintr-un singur motiv nu puteai să râzi prea mult de Samuel Hamilton. El își lăsa mintea să zburde mai frumos decât ceilalți și nu ți se părea chiar așa o prostie când auzeai ce se făcea la San Jose. Samuel o lua însă razna când își punea problema dacă oamenii vor fi fericiți cu toate aceste lucruri care vor veni.
Fericiți? O ia și el razna. Lasă numai să le avem noi toate astea și atunci veți vedea voi ce înseamnă fericire.
Și Samuel își amintea că auzise de-un văr al mamei sale, din Irlanda, un nobil bogat și frumos care s-a împușcat pe un pat de mătase, stând lângă cea mai frumoasă femeie din lume, care îl iubea.
— Există o sete de fericire — spuse Samuel — pe care o lume întreagă și un car de bunătăți nu pot să o potolească.
Adam Trask adulmeca o parte din fericirea lui în viitor, dar simțea în sine și o mulțumire prezentă. Îl cuprindea un val de fericire când o vedea pe Cathy cum stă liniștită la soare, ducându-și sarcina, cu pielea ei transparentă care îl făcea să se gândească la îngerii de pe ilustratele de la Școala de duminică. Apoi, o boare îi adia prin părul blond, sau ea își ridica privirea, și atunci Adam simțea un gol în stomac, o senzație de extaz vecină cu durerea.
Dacă Adam stătea pe pământul lui ca o pisică leneșă, bine hrănită, Cathy se purta și ea ca o pisică. Avea însușirea neomenească de a renunța la ceea ce nu putea obține și a aștepta ceea ce se poate căpăta. De pe urma acestor două însușiri se alegea cu foloase enorme. Sarcina ei fusese un accident. Când încercase să o întrerupă și dăduse greș, iar doctorul o amenințase, renunță la această metodă. Asta nu însemna să se împace cu gândul că e însărcinată. Se înarma cu răbdare ca și cum ar fi fost vorba de o boală. Lucrurile stăteau tot așa și în ce privește căsătoria ei cu Adam. Fusese la ananghie și găsise cea mai bună cale de scăpare. Nu voise să plece în California, dar, deocamdată, nu avea posibilitatea să-și facă alte planuri. De mic copil învățase să câștige folosindu-se de elanul adversarului. E ușor să îndrepți forța unui bărbat într-o direcție în care este imposibil să-i reziști. Foarte puțini oameni pe lume ar fi putut bănui că ea nu voia să se afle acolo unde se afla și în condiția în care se găsea. Se odihnea și aștepta schimbarea de care era sigură că trebuie să vină la un moment dat. Cathy avea acea mare calitate a unui criminal de prima clasă, care izbutește din plin: nu avea încredere în nimeni, nu se destăinuia nimănui. Propria ei persoană era o insulă. Probabil că nici măcar nu a privit noul teren al lui Adam sau casa care se construia și nici n-a întrevăzut în imaginația ei realizarea planurilor lui mărețe, pentru că nu intenționa să trăiască acolo după ce i-ar fi trecut boala, după ce s-ar fi deschis capcana. Dar, la întrebările lui, dădea răspunsurile cuvenite; a proceda astfel ar fi însemnat mișcări inutile, energii risipite, cu totul străine unei adevărate pisici.
— Vezi, draga mea, cum e îndreptată casa — cu ferestrele spre vale?
— E frumoasă.
— Știi, poate ți se pare ridicol, dar mă trezesc că încerc să gândesc ca bătrânul Sanchez acum o sută de ani. Cum era oare valea atunci? Trebuie să fi prevăzut totul cu mare grijă. Știai că avea canalizare? Avea — era făcută din trunchiuri de sequoia scobite sau arse în interior prin care se aducea apa de la izvor. Am dezgropat câteva bucăți.
— Ce interesant! Trebuie să fi fost inteligent — zise ea.
— Aș vrea să știu mai multe despre el. După cum e așezată casa, după copacii pe care i-a lăsat, după forma și proporțiile casei, trebuie să fi fost un fel de artist.
— Era spaniol, nu-i așa? Am auzit că sunt un popor de artiști. Îmi amintesc de la școală de un pictor — ba nu, ăla era grec.
— Mă întreb unde aș putea afla ceva despre bătrânul Sanchez?
— Trebuie să știe cineva.
— Atâta muncă și atâtea planuri și când colo Bordoni ținea vacile în casă. Știi ce mă întreb deseori?
— Ce, Adam?
— Mă întreb dacă avea și el o Cathy și cine era?
Ea zâmbi și privi în jos, ferindu-și privirea.
— Spui niște lucruri!
— Trebuie să fi avut! Trebuie să fi avut. Eu n-am avut niciodată energie sau vreun țel și nici măcar nu țineam foarte mult să trăiesc cât nu te-am întâlnit pe tine.
— Adam, mă pui în încurcătură. Adam, ai grijă, nu-ți râde de mine, mă jignești.
— Iartă-mă. Sunt atât de neîndemânatec.
— Nu, nu ești. Doar că nu te gândești. Crezi că ar trebui să tricotez sau să cos? Mă simt atât de bine să stau și atâta tot.
— O să cumpărăm tot ce avem nevoie. Șezi și simte-te bine. Cred că într-un fel muncești mai greu decât fiecare din noi. Dar răsplata — răsplata e minunată.
— Adam, mă tem că cicatricea de pe frunte n-o să dispară.
— Doctorul a spus că o să treacă cu timpul.
— Uneori mi se pare că se vede mai puțin, dar apoi revine. Nu crezi că azi e mai închisă?
— Nu, nu cred.
Dar era. Arăta ca o amprentă, iar în jur pielea era plină de zbârcituri. El își puse degetul alături și ea își retrase capul.
— Nu — spuse ea. — Mă doare când o atingi. Se face roșie când pui mâna.
— O să dispară. Durează câtva timp, asta-i tot.
Ea zâmbi și el se întoarse, dar când se depărtă, ochii ei erau placizi și priveau în gol. Își mișca trupul nerăbdătoare. Copilul o lovea cu picioarele. Se relaxă și mușchii se întinseră. Aștepta.
Lee se apropie de locul unde era scaunul ei, așezat sub cel mai mare stejar.
— Doamna dorește ceai?
— Nu, ba da, vreau și eu.
Îl cerceta cu privirea, dar nu-i putea pătrunde ochii de un căprui închis. O neliniștea. Cathy fusese întotdeauna capabilă să cerceteze gândurile oricărui bărbat și să-i descopere impulsurile și dorințele. Dar mintea lui Lee era moale și își revenea ca un cauciuc. Avea un obraz slab și plăcut, fruntea largă, hotărâtă și sensibilă, și buzele ridicate într-un zâmbet permanent. Coada lui împletită, lungă, neagră și lucioasă, legată la capăt cu o bucată de mătase neagră îngustă, atârna peste umăr și i se mișca ritmic pe piept. Când era mai prins de treburi își înfășura coada în vârful capului. Purta pantaloni strâmți de pânză, sandale negre fără călcâi și o bluză chinezească cu mâneci largi. De câte ori putea, își ascundea mâinile în mâneci, ca și când s-ar fi temut de ele, așa cum făceau majoritatea chinezilor în vremea aceea.
— Aduc măsuța mică — spuse el, se înclină ușor și plecă târșâindu-și picioarele.
Cathy privi în urma lui și sprâncenele i se strânseră disprețuitoare. Nu se temea de Lee, însă nici nu se simțea în largul ei când el se afla prin preajmă. Dar era un servitor bun și respectuos — cel mai bun. Ce rău ar fi putut el să-i facă?
2
Se făcuse vară și râul Salinas dispărea sub pământ sub forma unei bălți verzui pe sub malurile înalte. Vitele dormitau toată ziulica pe sub sălcii și doar noaptea o porneau la păscut. Iarba începea să capete o nuanță gălbuie. Vânturile de după-amiază care suflau inevitabil în jos, spre vale, stârneau un praf asemănător ceții și îl ridicau spre cer până la înălțimea vârfurilor de munți. Rădăcinile ovăzului sălbatic apăreau ca niște capete de negri, prin lanurile pe unde vântul luase stratul de pământ. Pe solul neted zburau fire de paie și crenguțe până se agățau de vreo rădăcină; pietricele se rostogoleau împinse de vânt.
Atunci se văzu și mai clar de ce bătrânul Sanchez își construise casa în micuța vale, unde nu pătrundea vântul și praful, iar din izvorul aproape secat mai țâșnea totuși un firicel de apă limpede și rece. Dar Adam, îmbrățișând cu privirea pământul său uscat și întunecat de praf, simți panica pe care o simte orice om din răsărit venit pentru prima dată în California. În Connecticut, dacă în timpul verii sunt două săptămâni fără ploaie, înseamnă uscăciune, iar dacă sunt patru, atunci e secetă. Dacă iarba câmpului nu e verde, moare. Dar în California, de obicei, nu plouă deloc între sfârșitul lui mai și începutul lui noiembrie. Omul din răsărit, deși i s-a spus acest lucru, simte că în lunile fără ploaie pământul e bolnav.
Adam îl trimise pe Lee la Hamilton cu un bilețel, prin care îl ruga să vină pe la el să discute despre săparea unor puțuri pe noul său teren.
Samuel tocmai stătea la umbră și-l privea pe fiul său Tom, care desena și construia un model cu totul nou de capcană pentru ratoni, când Lee apăru în trăsura familiei Trask. Lee își băgă mâinile în mâneci și așteptă. Samuel citi bilețelul.
— Tom — spuse el — crezi că ai putea să vezi de gospodărie cât mă duc eu jos să discut despre apă cu un om însetat?
— De ce să nu merg și eu cu tine? S-ar putea să ai nevoie de ajutor.
— La discuții? Asta nu. Pe cât mă pricep eu la asemenea treburi, n-o să ajungem atât de repede la săpături. Când e vorba de puțuri, se discută și se tot discută; vreo cinci-șase sute de cuvinte pentru fiecare lopată de pământ.
— Mi-ar plăcea să mă duc — e trimis de domnul Trask, nu-i așa? Nu l-am cunoscut când a fost aici.
— Vei avea tot timpul când începem săpatul. Sunt mai bătrân decât tine. Eu am drept de întâietate la discuții. Să știi, Tom, că un raton poate să-și bage pe aici lăbuța lui drăguță și să iasă afară. Știi cât de deștepți sunt.
— Vezi bucata asta? Se învârtește și ajunge jos. Nici tu însuți n-ai putea ieși de aici.
— Eu nu sunt așa de deștept ca un raton. Totuși, cred că ai găsit soluția. Tom, băiete, vrei să o înhami pe Doxology în timp ce eu mă duc să-i spun mamei unde plec?
— Vă duc cu tlăsula — spuse Lee.
— Da, dar trebuie să mă mai și întorc.
— Aduc eu înapoi.
— N-are rost. La dus o să leg calul de trăsură, iar la întors vin călare.
Samuel se așeză alături de Lee, iar calul său de călărie, cu picioare tărcate, venea greoi în urmă.
— Cum te cheamă? — întrebă Samuel amabil.
— Lee. Mai ai nume. Asta nume familie de la tata. Spune la mine Lee.
— Am citit multe despre China. Te-ai născut în China?
— Nu. Născut aici.
Samuel tăcu destul de multă vreme în timp ce trăsura se clătina, coborând pe urmele de roți spre valea prăfuită.
— Lee — spuse el în cele din urmă. — Nu vreau să te jignesc, dar nu am fost niciodată în stare să înțeleg de ce mai vorbiți voi engleza asta pocită, când un babuin fără carte din mocirlele negre ale Irlandei, cu capul plin de graiul galic și cu o limbă ca un cartof, învață să vorbească o engleză simplă în zece ani.
Lee zâmbi:
— Eu volbește cum chinezii — zise.
— Bănuiesc că aveți motivele voastre. Și nu-i treaba mea. Sper să mă ierți că nu-ți dau crezare, Lee.
Lee îl privi și ochii căprui de sub pleoapele rotunde părură că se deschid și se adâncesc până când încetară să mai fie străini, ci pur și simplu omenești, plini de căldura înțelegerii.
Lee râse:
— E ceva mai mult decât o conveniență. E chiar mai mult decât autoapărare. În general trebuie să folosim acest limbaj ca să fim înțeleși.
Samuel nu dădu niciun semn că ar fi observat vreo schimbare.
— Primele două lucruri le înțeleg — spuse el gânditor — dar al treilea îmi scapă.
Lee spuse:
— Știu că este greu de crezut, dar mi s-a întâmplat atât de des, și mie, și prietenilor mei, încât o luăm de bună. Dacă m-aș duce la o doamnă sau la un domn, de exemplu, și le-aș vorbi așa ca acum, nu m-ar înțelege.
— De ce nu?
— Ei se așteaptă să vorbesc în dialect și sunt pregătiți să audă așa ceva. Dacă le vorbesc engleza, nu mă ascultă și astfel nu mă înțeleg.
— E posibil una ca asta? Dar eu cum te înțeleg?
— De asta îți și vorbesc așa. Dumneata ești unul din puținii oameni care pot să distingă observația de o idee preconcepută. Pe când majoritatea oamenilor văd numai ce se așteaptă să vadă.
— Nu m-am gândit la asta. N-am avut atâta experiență ca dumneata, dar ceea ce spui e întrucâtva adevărat. Sunt foarte bucuros să stau de vorbă cu dumneata. Am vrut să-ți pun mai multe întrebări.
— Bucuros să vă răspund.
— Voiam să te întreb mai multe. De exemplu, purtați coadă. Am citit că acesta a fost un semn al sclaviei impus chinezilor din sud, în urma cuceririi de către manciurieni.
— E adevărat.
— Atunci de ce, pentru numele lui Dumnezeu, o mai purtați aici, unde manciurienii nu mai pot să pună mâna pe voi?
— Volbește dialect chinezește. Coada moda chinezește, înțelege?
Samuel râse din toată inima.
— Asta poartă într-adevăr pecetea convenienței. Aș vrea să am și eu o asemenea portiță de scăpare.
— Nu știu dacă pot să vă explic — spuse Lee. — Acolo unde nu există experiență asemănătoare, e foarte greu. După câte am înțeles, nu sunteți născut în America.
— Nu, în Irlanda.
— Și numai în câțiva ani, aproape că v-ați confundat cu cei de pe aici; în timp ce eu, care m-am născut în Grass Valley, am făcut școala și am urmat câțiva ani la universitatea din California, n-am nicio șansă să mă confund.
— Dacă ți-ai tăia coada, te-ai îmbrăca și ai vorbi ca toți ceilalți oameni?
— Nu. Am încercat. Pentru așa-zișii albi, eram tot un chinez, dar unul în care nu puteai avea încredere și, în același timp, prietenii mei chinezi s-au îndepărtat de mine. A trebuit să renunț.
Lee trase sub un copac, coborî și desfăcu hățurile.
— E timpul pentru gustare — spuse. — Am făcut un pachet. Vrei să te servești?
— Bineînțeles. Stai să mă duc colo la umbră. Uneori uit să mănânc, și asta-i curios, pentru că întotdeauna mi-e foame. Mă interesează cele ce spuneai. Par să fie demne de crezare. Eu aș spune că ar trebui să te întorci în China.
Lee îi zâmbi ironic.
— Cred că în câteva minute ai să descoperi că nu există nicio posibilitate la care să nu mă fi gândit într-o viață întreagă de căutări. M-am întors în China. Tata era un om cu o situație destul de bună. Nu mi-a mers bine. Spuneau că arăt ca un diavol străin, că vorbesc ca un diavol străin. Făceam greșeli în ce privește bunele maniere și nu cunoșteam delicatețele care apăruseră de la plecarea tatălui meu. Nu mă voiau. Poți să mă crezi sau nu — dar aici mă simt mai puțin străin decât în China.
— Trebuie să te cred pentru că mi se pare rațional ceea ce-mi spui. Mi-ai dat teme de meditație cel puțin până la 27 februarie. Te supără întrebările mele?
— De fapt, nu. Nenorocirea cu dialectul este că ajungi să gândești în dialect. Scriu foarte mult ca să nu uit limba engleză. Auzitul și cititul nu sunt același lucru ca vorbirea și scrisul.
— Nu ți se întâmplă niciodată să faci greșeli? Adică s-o dai în engleza adevărată?
— Nu, niciodată. Cred că totul e să știi ce se așteaptă de la tine. Te uiți în ochii unui om și vezi că se așteaptă la dialect și la un târșâit, așa încât vorbești în dialect și târșâi picioarele.
— Cred că ai dreptate — spuse Samuel. — Și eu, în felul meu, spun glume pentru că oamenii vin de departe până la mine ca să râdă. Încerc să fiu vesel pentru ei, chiar când sunt cuprins de tristețe.
— Dar se spune că irlandezii sunt oameni veseli, plini de glume.
— E aceeași poveste ca și cu dialectul și coada dumitale. Nu sunt deloc așa. Sunt oameni întunecați, capabili să sufere mult mai mult decât merită. Se spune că fără whisky, care să înmoaie și să îndulcească lumea, ei s-ar sinucide. Dar spun glume pentru că asta se așteaptă de la ei.
Lee desfăcu o sticlă mică.
— Bei nițeluș din asta? O băutură chinezească, ng-ka-py.
— Ce înseamnă asta?
— Coniac chinezește. Băutulă tale — de fapt este un coniac cu un adaos de absint. Foarte tare. Face lumea mai dulce.
Samuel bău din sticlă.
— Are gust de mere putrede.
— Da, dar niște mere putrede plăcute. Ține-l pe limbă, spre fundul gurii.
Samuel luă o înghițitură zdravănă și lăsă capul pe spate.
— Am înțeles acum. E bun.
— Iată câteva tartine, murături, brânză, lapte bătut.
— Știi să le faci bine.
— Da, mă pricep.
Samuel mușcă dintr-o tartină.
— Aveam în gând vreo cincizeci de întrebări. Dar ceea ce ai spus o scoate la suprafață pe cea mai arzătoare. Nu te superi?
— Nu, deloc. Singurul lucru ce vreau să te rog este să nu-mi vorbești astfel când sunt de față alții. N-o să facă decât să-i pună în încurcătură și, oricum, nu-și vor crede ochilor.
— Voi încerca. Dacă greșesc, ține minte că eu sunt un geniu al râsului. E greu să tai un om exact în două și să nimerești întotdeauna aceeași jumătate — spuse Samuel.
— Cred că pot ghici întrebarea următoare.
— Care-i?
— De ce mă mulțumesc să fiu servitor?
— De unde naiba ai știut?
— Era firesc să urmeze.
— Te supără întrebarea?
— Nu, când vine de la dumneata. Nu există întrebări urâte decât dacă sunt învăluite în aere de superioritate. Nu știu unde anume, faptul de a fi servitor a căpătat o reputație proastă. Este refugiul unui filozof, hrana celui leneș, și, dacă este o muncă făcută cum trebuie, reprezintă o situație care-ți asigură putere și chiar dragoste. Nu pot să înțeleg de ce oamenii mai inteligenți nu-și fac din asta o carieră — să învețe să o facă bine și să culeagă beneficiile. Un servitor bun trăiește în siguranță absolută, nu din cauza bunătății stăpânului, ci din cauza obiceiului și a indolenței. Este greu pentru un om să-și schimbe gusturile sau să-și țeasă ciorapii. Mai degrabă ține un servitor prost decât să-l schimbe. Dar un servitor bun, și eu sunt unul excelent, poate să-și controleze întru totul stăpânul, să-i spună cum să gândească, ce să facă, cu cine să se însoare, când să divorțeze, să-l terorizeze ca să-l disciplineze sau să-l facă fericit și în cele din urmă să fie menționat în testament. Dacă voiam, puteam să fur, să despoi sau să bat pe oricare din cei pentru care am lucrat și să mă aleg doar cu mulțumiri. În ultimă instanță, în situația mea, nu sunt apărat. Dar stăpânul meu mă va apăra, mă va proteja. Dumneata ești acela care trebuie să muncești și să-ți faci griji. Eu muncesc mai puțin și îmi fac griji mai puține. Și sunt un servitor bun. Unul prost nu muncește și nu-și face griji, și totuși este hrănit, îmbrăcat și apărat. Nu cunosc nicio profesiune în care să abunde atâția nepricepuți și în care desăvârșirea să fie atât de rară.
Samuel stătea aplecat spre el și asculta fascinat. Lee continuă:
— Va fi o ușurare să mă întorc la dialect după discuția asta.
— De aici e foarte aproape până la locul Sanchezilor. De ce ne-am oprit așa de aproape? — întrebă Samuel.
— Să putem volbim. Eu chinez, singul este. Voi este gata, melgem?
— Ce-ai spus? A, da. Dar trebuie să fie o viață singuratică.
— Ăsta e singurul ei neajuns. Mă gândeam să mă duc la San Francisco și să deschid un mic negoț.
— O spălătorie sau vreo băcănie?
— Nu, sunt prea multe spălătorii și restaurante chinezești. Mă gândeam poate la o librărie. Asta mi-ar plăcea și nici concurența n-ar fi prea mare. Probabil că n-o voi face totuși. Un servitor își pierde inițiativa.
3
După-amiază, Samuel și Adam o porniră să cutreiere terenul. Ca în fiecare după-masă, începu să bată vântul și praful cel galben se înălță spre cer.
Samuel strigă:
— Bună bucată! E un teren rar.
— Mie mi se pare că îl spulberă vântul bucățică cu bucățică, observă Adam.
— Nu, doar se mută nițeluș. O parte o pierzi în favoarea crescătoriei de vite a lui James, dar îți vine altul de la familia Soutkay.
— Nu-mi place vântul. Mă enervează.
— Nimănui nu-i place vântul multă vreme. Și pe animale le face nervoase și neliniștite. Nu știu dacă ai observat, dar ceva mai departe, în susul văii, se plantează perdele de eucalipți, care să apere de vânt. Eucalyptus — adus din Australia. Se spune că pomii ăștia cresc zece picioare într-un an. De ce nu încerci să pui câteva rânduri să vezi ce se întâmplă? Cu timpul, o să stea în calea vântului și o să dea și lemn bun de foc.
Adam spuse:
— Bună idee. Dar ceea ce vreau eu e apă. Vântul ar pompa toată apa pe care o găsesc. Mă gândeam că, dacă aș face câteva puțuri și aș iriga, pământul negru n-ar mai zbura. Aș putea planta niște fasole.
Samuel privi pieziș, în direcția vântului.
— Am să încerc să-ți găsesc apă, dacă vrei. Am și o mică pompă pe care am făcut-o și care o s-o tragă repede la suprafață. E o invenție a mea proprie. O moară de vânt e o treabă destul de costisitoare. Poate o să ți le construiesc și n-o să te coste prea mult.
— E-n regulă. Nu mi-ar păsa de vânt, dacă ar lucra pentru mine. Dacă aș avea apă, aș putea să plantez lucernă.
— N-a adus niciodată venituri mari.
— Nu mă gândeam la asta. Acum câteva săptămâni am făcut un drum în sus spre Greenfield și Gonzales. S-au instalat acolo niște elvețieni. Au niște vaci cu lapte drăguțe și scot patru recolte de lucernă pe an.
— Am auzit de ei. Au adus vaci elvețiene.
Chipul lui Adam era iluminat de fel de fel de proiecte.
— Asta vreau să fac și eu. Să vând untul și brânza și să hrănesc porcii cu lapte.
— O să faci vestită valea. O să fie o adevărată mândrie a viitorului — spuse Samuel.
— Dacă o să găsesc apă.
— Dacă există apă, o să ți-o găsesc. O s-o descopăr. Am adus cu mine bagheta magică.
Mângâie un băț bifurcat, legat de șeaua lui.
Adam arătă spre stânga, unde, pe o întindere mare, plată, creștea pelinariță pitică.
— Uite, treizeci și șase de acri și aproape netezi ca o podea. Am făcut sondaje. Stratul fertil e în medie de trei picioare și jumătate, iar pe deasupra e nisip și humă cam de o brazdă de plug. Crezi că ai putea găsi apă acolo?
— Nu știu. Să văd — zise Samuel.
Descălecă, îi dădu lui Adam frâul și dezlegă bățul bifurcat. Apucă furca în mâini și umblă încet, cu brațele întinse înainte și bagheta în față. Mergea în zigzag. Odată se încruntă și se întoarse câțiva pași, apoi dădu din cap și porni mai departe. Adam călărea la pas pe lângă el și ținea celălalt cal.
Adam nu-și dezlipea ochii de pe baghetă. O văzu tremurând și apoi sărind ușor, ca și când un pește invizibil ar fi tras de o undiță. Chipul lui Samuel era crispat de atenție. Continuă așa, până când capătul baghetei păru că e tras cu putere în jos, în ciuda împotrivirii brațelor lui. Făcu un cerc, rupse o bucată de pelinariță și o puse pe pământ. Se îndepărtă de cerc, ridică iar bagheta și se apropie din nou de semnul lui. Când ajunse aproape, vârful baghetei se trase încă o dată în jos. Samuel oftă, se relaxă și aruncă bagheta.
— Pot să găsesc apă aici. Și nu foarte adânc. A tras tare, e destulă apă.
— Bine — zise Adam. — Vreau să-ți mai arăt câteva locuri.
Samuel curăță un lemn de pelinariță și îl înfipse în pământ. Îi făcu o tăietură în vârf și înfipse altă bucată de-a curmezișul, ca să facă un semn. Apoi curăță cu piciorul ierburile mici din jur, ca să-și poată găsi semnul.
La o a doua încercare, la vreo trei sute de iarzi mai departe, bagheta era gata să i se smulgă din mâini.
— Aici e o groază de apă — zise el.
A treia încercare nu dădu rezultate atât de bune.
După o jumătate de oră, nu obținu decât un semn ușor. Cei doi bărbați porniră călare, încet, spre casa lui Trask. După-amiaza era aurie, praful galben din aer poleia lumina. Ca de obicei, vântul începea să se potolească pe înserat, dar uneori trecea jumătate de noapte până când se așeza praful.
— Știam că-i un loc bun — făcu Samuel. — Oricine vede asta. Dar nu știam că-i chiar așa de bun. Trebuie să aveți sub teren o scurgere din munți. Știi să alegi pământul, domnule Trask.
Adam zâmbi.
— Am avut o fermă în Connecticut. Timp de șase generații am tot scos bolovanii. Primul lucru de care-mi amintesc este că scoteam pietre și făceam ziduri. Credeam că așa sunt toate fermele. Aici mi se pare straniu și aproape un păcat. Dacă e vreun bolovan, ar trebui să mergi cale lungă să-l cauți.
— Căile păcatului sunt curioase, observă Samuel. Cred că, dacă un om ar trebui să se descotorosească de tot ce are, pe dinafară și pe dinăuntru, tot ar reuși să ascundă pe undeva câteva mici păcate așa, pentru propria lui neliniște. Astea sunt ultimele lucruri de care ne lepădăm.
— Poate că sunt un mijloc bun ca să ne facă să rămânem umili. Cu teama de Dumnezeu.
— S-ar putea — zise Samuel. — Și mai cred că umilința trebuie să fie un lucru bun, deoarece rareori găsești un om care să n-o aibă deloc, dar când te uiți la umilință, e greu să-ți dai seama în ce constă valoarea ei, decât cel mult că este o durere plăcută și foarte prețioasă. Suferința — mă întreb dacă a fost înțeleasă cum trebuie.
— Vorbește-mi despre bagheta dumitale. Cum funcționează? — întrebă Adam.
Samuel mângâie furca lui legată din nou de șa.
— Nu cred cu adevărat în ea, dar fapt e că funcționează.
Îi zâmbi lui Adam.
— Poate că așa stau lucrurile. Ori poate că intuiesc eu unde este apă, am darul de a simți. Unii oameni au o însușire aparte într-un domeniu sau altul. Să presupunem că această însușire — hai să-i spunem umilință sau o mare neîncredere în mine însumi — mă obligă să fac pe făcătorul de minuni și să descopăr un lucru pe care îl știu oricum. Înțelegi ce vreau să spun?
— Va trebui să mă gândesc la asta — răspunse Adam.
Caii își alegeau singuri drumul, cu capetele în jos și cu frâurile lăsate libere.
— Poți să rămâi peste noapte aici? — întrebă Adam.
— Pot, dar e mai bine să mă duc acasă. Nu i-am spus Lizei că rămân peste noapte. N-aș vrea să-și facă griji.
— Știe unde ești.
— Desigur că știe. Dar în seara asta mă duc la mine acasă. N-are importanță cât de târziu. Dacă vrei să rămân la masă, cu plăcere. Când vrei să încep puțurile?
— Cât de repede poți.
— Știi, costă ceva parale dacă vrei să te răsfeți cu apă. Va trebui să-ți iau vreo cincizeci de cenți sau mai mult pentru fiecare picior de săpătură, depinde de ce găsim acolo. Poate să se ridice la o sumă frumușică.
— Am banii. Vreau puțurile. Uite ce-i, domnule Hamilton…
— Spune-mi, Samuel, e mai ușor.
— Uite ce-i, Samuel, vreau să fac din pământul meu o grădină. Ține minte că numele meu e Adam. Până acum n-am avut parte de grădina Edenului, fie și numai pentru a fi alungat din ea.
— Este cel mai bun motiv pe care l-am auzit ca să faci o grădină! — exclamă Samuel. Chicoti. — Și unde o să fie livada?
— N-am să plantez meri. Ar însemna să mă leg singur la cap.
— Și Eva ce spune despre asta?! Îți amintești că și ea are ceva de spus. Și Evei îi plac merele.
— Nu acesteia. — Lui Adam îi străluciră ochii. — N-o cunoști pe Eva asta. Va fi încântată de alegerea mea. Nu cred să fie cineva care să-și poată da seama de bunătatea ei.
— Posezi un lucru rar. În momentul ăsta, nu-mi vine în minte vreo însușire superioară.
Se apropiau de gura micii văi laterale în care se afla casa Sanchezilor. Puteau vedea vârfurile rotunjite ale stejarilor mari.
— Însușire — spuse Adam blând. — Nu poți înțelege. Nimeni nu poate înțelege. Aveam o viață cenușie, domnule Hamilton — Samuel. Nu că ar fi fost rea, în comparație cu a altora, dar nu era nimic. Nu știu de ce îți spun toate astea.
— Poate pentru că îmi place să ascult.
— Mama a murit când eram mic. Mama mea vitregă era o femeie bună, dar tulburată și bolnavă. Tata era sever, era un om strașnic, poate un om mare.
— Nu erai în stare să-l iubești!
— Aveam sentimentul pe care îl ai în biserică, fără niciun pic de teamă.
Samuel dădu din cap.
— Știi, unii bărbați doresc asta. — Zâmbi trist. — Eu mi-am dorit întotdeauna altceva, alt fel de dragoste. Liza spune că e o slăbiciune a mea.
— Tata m-a trimis la armată, în Vest, împotriva indienilor.
— Mi-ai spus. Dar nu prea arăți a militar.
— N-am fost decât un soldat bun. Mi se pare că sunt pe cale să-ți povestesc vrute și nevrute.
— Probabil că dorești s-o faci. Întotdeauna există un motiv pentru asta.
— Un soldat trebuie să vrea să facă ceea ce aveam noi de făcut — sau cel puțin să fie mulțumit cu asta. Eu nu găseam motive destul de puternice ca să ucid bărbați și femei, și nici nu înțelegeam motivele ce ni se dădeau drept explicații.
Călăriră un timp în tăcere. Adam continuă:
— Am ieșit din armată ca și când aș fi ieșit dintr-o băltoacă plină de noroi. Am rătăcit mult timp înainte de a mă duce acasă, într-un loc de care-mi aminteam, dar nu-l iubeam.
— Și tatăl dumitale?
— A murit, iar casa era un loc unde nu puteai decât să stai sau să muncești așteptând moartea, așa cum ai aștepta un picnic de care ți-e groază.
— Ești singurul copil?
— Nu, am un frate.
— Și el — așteaptă și el picnicul?
— Da — chiar așa. Atunci a sosit Cathy. Poate îți voi povesti într-o zi când voi avea chef să vorbesc, iar dumneata să asculți.
— Mi-ar plăcea să te ascult. Înghit poveștile ca pe struguri — spuse Samuel.
— Răspândea în jurul ei un fel de lumină. Și toate își schimbară culoarea. Și lumea s-a deschis. Și era plăcut să te trezești dimineața. Și nimic nu avea limite. Și oamenii din întreaga lume erau buni și frumoși. Și nu-mi mai era frică.
— Da, recunosc — zise Samuel. — E o veche cunoștință a mea. Nu moare niciodată, dar pleacă uneori sau pleci tu însuți. Da, e cunoștința mea — ochii, nasul, gura și părul.
— Și toate astea venind de la o fetișcană rănită.
— Nu de la dumneata însuți?
— A, nu, altfel ar fi venit mai devreme. Nu, Cathy mi-a adus toate astea și ele trăiesc în jurul ei. Acum ți-am spus pentru ce vreau puțurile. Trebuie să plătesc într-un fel sau altul pentru ceea ce am primit. Voi face o grădină atât de bună, atât de frumoasă, încât să fie un loc nimerit în care să trăiască, și un loc în care să strălucească lumina ei.
Samuel înghiți de câteva ori în sec și vorbi cu o voce uscată, ieșită dintr-un gâtlej sugrumat.
— Acum știu ce am de făcut. Mi-e totul clar, în fața ochilor, dacă sunt bărbat cu adevărat și dacă-ți sunt prieten.
— Ce vrei să spui?
Samuel zise ironic:
— Este de datoria mea să-ți smulg lucrul acesta din inimă, să-l lovesc drept în față, apoi să-l ridic și să-l acopăr cu noroi destul de gros ca să-i întunece strălucirea lui periculoasă.
Vocea îi deveni mai puternică și mai vehementă.
— Ar trebui să ți-l vâr sub nas așa, acoperit cu noroi, și să-ți arăt cât e de murdar și de periculos. Ar trebui să-ți atrag atenția să-l privești mai îndeaproape, până vei vedea cât de urât este în realitate. Ar trebui să-ți cer să te gândești la nestatornicie și să-ți dau exemple. Ar trebui să-ți dau batista lui Othello. Ah, știu că ar trebui s-o fac. Și ar trebui să-ți limpezesc gândurile întunecate, să-ți arăt că instinctul este cenușiu ca plumbul și putred ca o vacă moartă în ploaie. Dacă mi-aș face datoria, ți-aș da înapoi viața aceea proastă dinainte și aș fi încântat de asta și ți-aș ura bun venit în rândul membrilor muceziți ai lojei.
— Glumești? Poate n-ar fi trebuit să-ți spun…
— Asta e datoria unui prieten. Am avut un prieten care și-a îndeplinit odată datoria față de mine. Dar eu sunt un prieten nesincer. N-o să primesc felicitări pentru asta de la semenii mei. E un lucru minunat, păstrează-l și fii fericit cu el. Și am să-ți sap puțuri chiar dacă-ar trebui să ajung până în fundul cel mai negru al pământului. Am să storc apa ca zeama dintr-o portocală.
Călăriră pe sub stejarii mari spre casă și Adam zise:
— Uite-o, șade afară.
Strigă:
— Cathy, zice că este apă — o grămadă.
Și adăugă încet, plin de mândrie:
— Știai că o să aibă un copil?
— Chiar și de la distanța asta arată minunat — zise Samuel.
4
Ziua fusese destul de călduroasă, așa că Lee puse masa afară, sub un stejar, iar când soarele se apropia de munții dinspre apus, începu să facă curse la bucătărie și înapoi, aducând carnea rece, castraveciori, salata de cartofi, o prăjitură cu nuci de cocos și o plăcintă cu piersici care constituiau masa de seară. În mijlocul mesei așeză o cană imensă de ceramică, plină cu lapte.
Adam și Samuel veniră de la spălător cu părul și fața strălucind de broboane de apă, iar barba lui Samuel era încrețită după săpunit. Se opriră lângă masa pe căpriori și așteptară până când Cathy ieși afară.
Mergea încet, pipăind pe unde călca, de parcă s-ar fi temut să nu cadă. Fusta largă și șorțul îi ascundeau într-o oarecare măsură burta umflată. Avea chipul netulburat și copilăros și își ținea mâinile strânse în față. Abia când ajunse la masă, își ridică ochii și privi pe rând la Samuel și la Adam. Adam îi ținu scaunul.
— Nu l-ai cunoscut pe domnul Hamilton, draga mea — spuse el.
Ea întinse mâna.
— Ce mai faceți?
Samuel o cerceta. „Are un chip frumos”, gândi el, și spuse:
— Încântat să vă cunosc. Sper că vă simțiți bine?
— Ah, da. Da, mă simt bine.
Bărbații se așezară.
— Fie că o vrea sau nu, ea transformă asta într-o ceremonie. Fiecare masă este un fel de sărbătoare — spuse Adam.
— Nu vorbi așa. Nu-i adevărat, replică ea.
— Dumitale nu ți se pare că suntem la o serată, Samuel? — întrebă el.
— Așa e, și pot să vă spun că nu a existat vreodată un musafir ca mine, când e vorba de serată. Iar copiii mei sunt și mai și. Băiatul meu, Tom, a vrut să vină și el cu mine. Se străduiește să plece de la fermă.
Samuel își dădu seama că ținea un discurs doar ca să evite liniștea din jurul mesei. Dar făcu o pauză și se lăsă tăcerea. Cathy se uita în farfurie în timp ce mânca felia de friptură de miel. Își ridică privirea când o mușcă cu dinții ei mici și ascuțiți. Ochii ei, depărtați unul de celălalt, nu transmiteau nimic. Samuel se cutremură.
— Nu cumva ți-e frig? — întrebă Adam.
— Frig? Nu. M-a trecut un fior.
— A, da. Cunosc senzația asta.
Se lăsă din nou tăcere. Samuel aștepta să se înfiripe o conversație, știind dinainte că asta nu se va întâmpla.
— Vă place valea noastră, doamnă Trask?
— Ce? A, da.
— Dacă nu e indiscret să vă întreb, când urmează să nașteți?
— În vreo șase săptămâni — spuse Adam. — Soția mea este una din acele femei model — nu vorbește prea mult.
— Uneori tăcerea spune mai mult — zise Samuel și văzu cum privirea lui Cathy se ridică, apoi coboară din nou, și i se păru că cicatricea din frunte se făcu mai întunecoasă. Ceva o atinsese, așa cum ai atinge un cal cu capătul împletit al unui bici de trăsură. Samuel nu-și amintea ce spusese și ce i-a produs această tresărire interioară. Simți că-l cuprinde o încordare asemănătoare cu senzația pe care o avea înainte ca bagheta lui să se tragă în jos, un sentiment straniu și apăsător. Se uită la Adam și văzu că el o privea pierdut pe soția lui. Oricât de straniu ar fi fost, Adam n-ar fi sesizat nimic. Chipul lui strălucea de fericire.
Cathy mesteca o bucată de carne, o mesteca cu dinții din față. Samuel nu mai văzuse pe nimeni să mestece așa. Iar când înghiți, limba i se plimbă repede peste buze. Gândul lui Samuel repetă:
„Este ceva — ceva — nu știu ce este. Ceva care nu e în regulă”, și tăcerea plutea deasupra mesei.
Se auzi un târșâit în spate. Întoarse capul. Lee așeză pe masă un ceainic și plecă târșâindu-și picioarele.
Samuel începu să vorbească, să alunge tăcerea. Povesti cum a venit în valea aceea, direct din Irlanda, dar după câteva cuvinte nici Cathy, nici Adam nu-l ascultau. Ca să se convingă, folosi un șiretlic pe care îl inventase ca să descopere dacă copiii îl ascultau când îl rugau să le citească și nu-l lăsau să se mai oprească. Aruncă două fraze fără niciun înțeles. Nu primi niciun răspuns nici de la Adam, nici de la Cathy. Se lăsă păgubaș.
Înghiți pe nemestecate masa, bău ceaiul fierbinte și împături șervetul.
— Doamnă, vă rog să mă scuzați, plec spre casă călare. Vă mulțumesc pentru ospitalitate.
— Noapte bună — zise ea.
Adam sări în picioare. Părea smuls dintr-un vis.
— Nu pleca acum. Speram să te conving să rămâi peste noapte.
— Nu, mulțumesc, dar nu pot. Și nici nu e un drum prea lung. Sper — știu, bineînțeles, că va fi lună.
— Când o să începi săpăturile?
— Trebuie să-mi montez uneltele de forat, să le ascut și să-mi pun casa la punct. Peste câteva zile voi trimite uneltele cu Tom.
Adam revenea la realitate.
— Grăbește-te — spuse el. — Vreau s-o faci cât mai repede. Cathy, o să facem aici cel mai frumos loc din lume. Nu va exista nicăieri ceva asemănător.
Samuel își mută privirea spre chipul lui Cathy. Era neschimbată. Ochii ei erau lipsiți de expresie, iar gura cu colțurile ușor ridicate părea dăltuită.
— O să fie drăguț — spuse ea.
Pentru o clipă, Samuel fu ispitit să facă sau să spună ceva ca să o smulgă acelei depărtări în care ea se afla. Se cutremură din nou.
— Iar te-a trecut un fior? — întrebă Adam.
— Da, iar.
Se lăsa seara și formele copacilor se desenau negre pe fundalul cerului.
— Atunci, noapte bună.
— Te conduc.
— Nu, stai cu soția dumitale. Nici nu ți-ai terminat masa.
— Dar eu…
— Stai jos, omule. Pot să-mi găsesc calul, și de nu, fur unul din ai dumitale.
Samuel îl împinse cu blândețe pe Adam înapoi pe scaun.
— Noapte bună, noapte bună. Noapte bună, doamnă.
Se îndreptă repede spre grajd.
Bătrâna Doxology, cu picioarele tărcate, mânca fân din iesle, abia atingându-l cu buzele. Lanțul cu care era priponită sună lovindu-se de lemn. Samuel luă șaua dintr-un cui mare, de care era agățată printr-o scară de șa din lemn și o aruncă pe spinarea calului. Tocmai strângea curelele de sub burta acestuia, când auzi un zgomot ușor în spatele lui. Se întoarse și văzu silueta lui Lee conturându-se în ultimele raze de lumină.
— Când te întorci? — întrebă chinezul blând.
— Nu știu. Peste câteva zile sau peste o săptămână. Lee, ce-i asta?
— Ce anume?
— Dumnezeule, mi s-a făcut pielea de găină! E ceva rău aici?
— Ce vrei să spui?
— Știi al dracului de bine ce vreau să spun.
— Băiatu chinezu numai muncești — nu auzi, nu vorbești.
— Da. Cred că ai dreptate. Cu siguranță că ai dreptate. Iartă-mă că te-am întrebat. Nu am procedat prea frumos.
Se întoarse, puse frâul în gura lui Dox și-i legă ochelarii cu curelele de la cap. Desfăcu priponul și-l lăsă să cadă în iesle.
— Noapte bună, Lee.
— Domnule Hamilton…
— Ce-i?
— Aveți nevoie de un bucătar?
— Nu-mi pot permite să am un bucătar în situația mea.
— Muncesc ieftin.
— Liza te-ar ucide. De ce — vrei să pleci?
— M-am gândit doar să vă întreb. Noapte bună — zise Lee.
5
Adam și Cathy stăteau sub copaci în înserarea care se lăsa.
— E un om de treabă — zise Adam. — Îmi place. Aș vrea să-l pot convinge să vină aici și să preia treburile fermei, un fel de intendent.
Cathy spuse:
— Are casa și familia lui.
— Da, știu. Și e cel mai sărac pământ pe care l-ai văzut vreodată. Ar câștiga mai mult la mine. Îl voi întreba. Îți trebuie ceva timp ca să te obișnuiești cu o țară nouă. E ca și când te-ai naște din nou și ar trebui să înveți totul de la început. Pe vremuri știam din ce parte veneau ploile. Aici e cu totul altfel. Pe vremuri simțeam dacă se va stârni vântul și când va fi frig. Dar o să învăț. Îți trebuie însă ceva timp. Te simți bine, Cathy?
— Da.
— Într-o zi, nu peste multă vreme, o să vezi toată valea înverzită de lucernă — o s-o vezi de la ferestrele frumoase și mari ale casei terminate. Voi planta șiruri de eucalipți și voi trimite după semințe și plante — să fac un fel de fermă experimentală. S-ar putea să încerc să plantez nuci chinezești. Oare ar crește aici? În fine, pot să încerc. Lee mi-ar putea spune. După nașterea copilului, o să poți călări cu mine peste tot. Nici n-ai văzut totul. Ți-am spus? Domnul Hamilton o să construiască mori de vânt și o să le putem vedea de aici cum se învârtesc.
Își întinse comod picioarele sub masă.
— Lee ar fi trebuit să aducă lumânări. Mă întreb de ce întârzie — spuse el.
Cathy vorbi foarte calm:
— Adam, n-am vrut să vin aici. N-am de gând să stau aici. De îndată ce voi putea, voi pleca.
El râse.
— Prostii. Ești ca un copil care a plecat prima oară de acasă. O să-ți placă aici după ce o să te obișnuiești și după ce o să se nască copilul. Știi, când am plecat prima oară la armată, am crezut că o să mor de dorul de casă. Dar mi-a trecut. Tuturor ne trece. Așa că nu spune prostii din astea.
— Nu e o prostie.
— Nu vorbi despre asta, draga mea. Totul o să se schimbe după ce o să se nască copilul. O să vezi. O să vezi.
El își prinse mâinile sub cap și se uită în sus, printre ramuri, la stelele palide.