1
În valea Salinas, iarna a fost ca pe timpuri, umedă și minunată. Ploile au căzut treptat, au pătruns în pământ, astfel că apele nu s-au revărsat. În ianuarie, pășunea se și îndesise, iar în februarie dealurile erau acoperite cu iarbă, iar vitele erau grase și cu blana lucioasă. În martie, ploile slabe continuară, fiecare așteptând însă politicoasă ca cea dinaintea ei să fie absorbită de pământ. Apoi căldura cuprinse valea și pământul înflori — galben, albastru și auriu.
Tom rămăsese singur la fermă, și chiar dealurile acelea uscate erau bogate și frumoase, pietroaiele erau ascunse în iarbă, vacile familiei Hamilton erau grase și oile pășteau iarba de pe coamele umede.
La 15 martie, la ora prânzului, Tom ședea pe o bancă în ușa fierăriei. Trecuse dimineața însorită și nori cenușii pluteau spre munți venind dinspre ocean, iar umbrele lor alunecau sub ei pe pământul luminos.
Tom auzi zgomote de copite de cal și văzu un băiețaș, cu coatele depărtate, care îndemna un cal obosit în direcția casei. Se ridică și o porni spre drum. Băiatul galopă până la ușă, își scoase șapca, aruncă pe jos un plic galben, își întoarse calul și o porni din nou în galop.
Tom vru să-l strige, dar apoi se aplecă obosit și ridică telegrama. Se așeză la soare pe banca din fața fierăriei, ținând telegrama în mână. Privi dealurile și casa cea veche, ca și când ar fi vrut să păstreze ceva înainte de a deschide plicul și citi cele patru cuvinte inevitabile: persoana, ce s-a petrecut și când.
Tom împături încet telegrama, o împături din nou până ajunse cât degetul lui cel mare. O porni spre casă, trecând prin bucătărie, prin camera mică de toate zilele și apoi intră în dormitorul lui. Scoase din dulap costumul negru și-l puse pe spătarul unui scaun, iar pe scaun puse o cămașă albă și o cravată neagră. Apoi se întinse pe pat și se întoarse cu fața la perete.
2
Trăsurile și docarele părăsiseră cimitirul din Salinas. Familia și prietenii s-au întors acasă la Olive pe Central Avenue să mănânce și să bea cafele, să vadă cum privește lucrurile fiecare, să facă și să spună ceea ce se cuvine.
George se oferi să-l conducă pe Adam Trask cu trăsura lui închiriată, dar Adam refuză. El se plimbă prin cimitir și se așeză pe gardul de ciment al unei familii Williams. Obișnuiții chiparoși întunecați gemeau la marginile cimitirului și pansele albe creșteau sălbatice pe alei. Cineva le adusese aici și acum deveniseră buruieni.
Vântul rece sufla deasupra mormintelor și plângea în ramurile chiparoșilor. Erau multe stele de fontă ce marcau mormintele celor din Marea Armată, iar în fiecare stea era un mic steguleț bătut de vânt, rămas de la sărbătoarea Decorării din anul trecut.
Adam șezu privind la munții dinspre răsărit de Salinas, dominați de nobilul vârf Fremont. Aerul era cristalin, cum e uneori înainte de ploaie. Și atunci ploaia ușoară începu să cadă, suflată de vânt, deși cerul nu era complet acoperit cu nori.
Adam venise cu trenul de dimineață. Intenționase să nu vină deloc, dar îl mâna ceva și n-avea putere să reziste. Pe de o parte, nu-i venea să creadă că Samuel a murit. Îi rămânea în urechi vocea lui bogată, melodioasă, tonurile care urcau și coborau și muzicalitatea curioasă a cuvintelor straniu alese, înșirându-se astfel încât nu erai niciodată sigur care va fi cuvântul următor. În vorbirea majorității oamenilor, poți ști cu siguranță care va fi cuvântul următor.
Adam îl privise pe Samuel în sicriu și își dădu seama că nu voia ca acesta să fi murit. Întrucât chipul din sicriu nu semăna cu Samuel, Adam se îndepărtă ca să fie singur și să păstreze imaginea omului viu.
A trebuit să se ducă la cimitir. Altfel ar fi încălcat obiceiul. Dar stătu mai în spate, de unde nu putea auzi cuvintele, iar când băieții astupară groapa, el plecă și se plimbă pe cărările unde crescuseră pansele albe.
Cimitirul era pustiu și șuieratul lugubru al vântului apleca chiparoșii greoi. Picăturile de ploaie se făcură mai mari și acum turna cu găleata.
Adam se ridică, tremură, și o porni încet peste panselele albe, pe lângă mormântul cel nou. Florile fuseseră așezate uniform ca să acopere movila de pământ reavăn și umed, iar vântul răscolise deja petalele și aruncase pe cărare buchețele mici. Adam le culese și le puse înapoi pe movilă.
Ieși din cimitir. Vântul și ploaia îl băteau în spate, dar el nu lua seama la umezeala care trecea prin haina lui neagră. Romie Lane era plină de noroi și băltoace formate de făgașele proaspete ale roților, ovăzul sălbatic și muștarul creșteau pe lângă drum, napii sălbatici se luptau să iasă la lumină, iar florile roșii ale scaieților se ridicau deasupra verdeții luxuriante a acestei primăveri umede.
Noroiul argilos, negru, acoperi pantofii lui Adam și-i stropi marginile pantalonilor lui negri. Era aproape o milă până la șoseaua Monterey. Adam era murdar și ud când ajunse acolo și o luă spre răsărit, spre centrul orașului Salinas. Apa se aduna în borul întors al pălăriei, iar gulerul era ud și lăbărțat. După John Street, drumul o cotea și devenea Main Street. Adam își curăță noroiul de pe pantofi, când ajunse la pavaj. Clădirile îl fereau de vânt, și numaidecât începu să tremure de frig. Mări pasul. Aproape de capătul celălalt al lui Main Street intră în barul Abbot. Ceru un coniac, îl bău repede și tremură mai rău.
Domnul Lapierre din spatele tejghelei îl văzu cum tremură.
— Mai bine ați mai lua unul — zise el. — O să răciți. Ați vrea un rom fierbinte? O să vă facă bine.
— Da, aș vrea — răspunse Adam.
— Poftim. Mai luați un coniac până aduc apă fierbinte.
Adam își luă paharul la o masă și se așeză înțepenit în hainele lui ude. Domnul Lapierre aduse de la bucătărie un ceainic aburind. Puse pe tavă sticla pântecoasă și-o aduse la masă.
— Bea-l cât poți de fierbinte. Cu asta, și un plop ar înceta să mai tremure.
Își trase un scaun, se așeză, apoi se ridică din nou.
— M-ai făcut să-mi fie frig și mie — spuse el. — Îmi pun și mie unul.
Își aduse paharul la masă și se așeză în fața lui Adam.
— Își face efectul — zise. — Erai atât de palid când ai intrat, încât m-am speriat. Ești străin?
— Sunt de lângă King City — răspunse Adam.
— Ai venit pentru înmormântare?
— Da — era un prieten vechi.
— Înmormântare frumoasă?
— Da.
— Nu mă miră. Avea mulți prieteni. Păcat că nu a fost o zi frumoasă. Ar trebui să mai bei unul și să te culci.
— Așa o să fac — spuse Adam. — Mă face să mă simt bine și liniștit.
— Și asta e bine. Poate te-a salvat și de la o pneumonie.
După ce servi încă un grog, aduse o cârpă udă din spatele barului.
— Poți să mai ștergi din noroiul ăla. O înmormântare nu-i un lucru vesel, dar când mai și plouă — e cu adevărat trist.
— N-a plouat decât după aceea — făcu Adam. — M-am udat la întoarcere.
— De ce nu iei o cameră bună chiar aici? Te bagi în pat și îți trimit un grog, iar dimineața o să te simți bine.
— Cred că așa voi face — răspunse Adam.
Simțea cum sângele-i înțeapă obrajii și-i aleargă fierbinte prin brațe, de parc-ar fi fost un fluid străin, cald, care punea stăpânire pe trupul lui. Apoi, căldura pătrunse în colțișorul înghețat al minții, acolo unde păstra gândurile interzise, iar acestea apărură timid la suprafață, ca niște copii care nu știu dacă vor fi primiți. Adam luă cârpa udă și se aplecă să-și șteargă manșetele pantalonilor. Sângele îi năvăli în cap.
— Aș mai vrea încă un grog.
Domnul Lapierre spuse:
— Dacă e pentru răceală, ai băut destul. Dar dacă vrei pur și simplu să bei, am niște rom vechi de Jamaica. Aș prefera ca pe ăsta să-l bei simplu. Are cincizeci de ani. Apa i-ar distruge aroma.
— Vreau să beau ceva — zise Adam.
— Am să beau și eu unul cu dumneata. N-am mai deschis sticla asta de luni de zile. Nu se prea cere. În orașul ăsta sunt băutori de whisky.
Adam își șterse pantofii și aruncă cârpa pe podea. Luă o înghițitură din romul închis la culoare și tuși. Băutura tare îi învălui mintea cu aroma ei. Camera păru că se pleacă într-o parte, apoi se îndreptă iar.
— E bun, nu-i așa? — întrebă domnul Lapierre. — Dar e în stare să te doboare. Eu n-aș bea mai mult decât unul — bineînțeles doar dacă vrei să te îmbeți. Unii o fac.
Adam își sprijini coatele pe masă. Simți că-l cuprinde nevoia de a sporovăi și se sperie de acest impuls. Vocea nu suna ca vocea lui și cuvintele îl uimeau.
— Nu vin prea des pe aici — zise el. — Cunoști un local numit „La Kate”?
— Isuse! Romul ăsta e mai bun decât credeam — spuse domnul Lapierre și continuă sever: — Trăiești la o fermă?
— Da. Am un loc lângă King City. Mă numesc Trask.
— Încântat de cunoștință. Căsătorit?
— Nu. Acum nu.
— Văduv?
— Da.
— Du-te la Jenny. Las-o pe Kate. Nu face pentru dumneata. Casa lui Jenny este chiar alături. Du-te acolo și ai să fii mulțumit.
— Chiar alături?
— Sigur, mergi un cvartal și jumătate de case și o iei la dreapta. Oricine o să-ți spună unde e calea ferată.
Lui Adam i se încleia limba.
— Dar cu Kate ce-i?
— Dumneata du-te la Jenny — spuse domnul Lapierre.
3
Noaptea era urâtă, furtunoasă. Strada Castroville era plină de un noroi cleios, iar cartierul chinezesc era atât de inundat, încât locuitorii așezaseră scânduri de-a latul străduțelor înguste care despărțeau cabanele lor. Pe cerul de seară, norii aveau culoarea cenușie a șobolanilor și aerul nu era doar umed, ci fetid. Cred că deosebirea este că umezeala vine de sus, în timp ce aerul fetid se ridică de jos, din putreziciune și fermentație. Vântul de după-amiază încetase și lăsase o atmosferă aspră și tăioasă. Era destul de frig ca perdelele de rom din mintea lui Adam să se destrame, fără să-l facă să se simtă iar timid. Merse repede de-a lungul străzilor nepavate, cu ochii în pământ, ca să se ferească să calce în băltoace. Șirul de case era slab luminat de lampa de semnalizare de la încrucișarea străzii cu calea ferată și de becul cu filament de cărbune care ardea la poarta lui Jenny.
Adam avea indicațiile lui. Numără două case și era cât pe ce s-o scape pe a treia, atât de înalte și de stufoase erau boschetele întunecate din fața casei. Privi spre intrarea neagră a casei prin gard, deschise încet poarta și o porni pe aleea înverzită. În semiobscuritate, putea să vadă intrarea lăsată, dărăpănată și treptele șubrede. Zugrăveala dispăruse de mult de pe pereții de scânduri, iar în grădină nu se lucrase niciodată. Dacă n-ar fi fost dârele de lumină de la marginile obloanelor trase, ar fi trecut mai departe, crezând că este o casă părăsită. Treptele păreau că se dărâmă sub greutatea lor, iar pragul ușii scârțâi când îl trecu.
Ușa din față se deschise și văzu o siluetă ștearsă, ținând clanța.
O voce blândă spuse:
— Nu intri?
Camera de primire era slab luminată de becuri așezate sub abajururi roz. Adam simțea sub picioare un covor gros. Vedea luciul mobilelor lustruite și strălucirea ramelor aurii ale tablourilor. Avu o impresie rapidă de bogăție și de ordine.
Vocea cea blândă spuse:
— Ar fi trebuit să porți o haină de ploaie. Te cunoaștem?
— Nu, nu mă cunoașteți — spuse Adam.
— Cine te-a trimis?
— Un cetățean de la hotel.
Adam o privi pe fata din fața lui. Era îmbrăcată în negru și nu avea podoabe. Chipul îi era ascuțit — drăguț și ascuțit. Încercă să-și dea seama de ce animal, de ce fiară care dă târcoale îi amintește. Era un animal ascuns, de pradă.
Fata spuse:
— Mă mut mai aproape de lampă, dacă vrei.
— Nu.
Ea râse.
— Șezi — aici. Ai venit aici pentru ceva anume, nu? Dacă îmi spui ce anume vrei, am s-o chem pe fata care îți trebuie.
Vocea joasă avea o forță precisă, răgușită. Își alegea cuvintele ca un om care culege flori într-o grădină amestecată și îi trebui timp să aleagă.
Îl făcu pe Adam să nu se simtă în apele lui. Lăsă să-i scape:
— Vreau s-o văd pe Kate.
— Domnișoara Kate e ocupată acum. Te așteaptă?
— Nu.
— Să știi că și eu pot să mă ocup de tine.
— Vreau s-o văd pe Kate.
— Poți să-mi spui în ce problemă?
— Nu.
Vocea fetei deveni tăioasă, ca o lamă ascuțită pe o piatră.
— Nu poți s-o vezi. E ocupată. Dacă nu vrei o fată sau altceva, ar fi mai bine să pleci.
— Vrei să-i spui că sunt aici?
— Te cunoaște?
— Nu știu.
Simțea că-și pierde curajul. Își amintea de răceala asta.
— Nu știu. Dar vrei să-i spui că Adam Trask ar vrea s-o vadă? Ea o să știe dacă o cunosc sau nu.
— Înțeleg. Am să-i spun.
Se îndreptă tăcută spre o ușă din dreapta și o deschise. Adam auzi câteva cuvinte înfundate și un bărbat se uită pe ușă. Fata lăsă ușa deschisă ca Adam să știe că nu e singur. Într-o parte a camerei, niște draperii întunecate, grele, închideau o intrare. Fata desfăcu faldurile adânci și dispăru. Adam se așeză confortabil pe fotoliu. Cu coada ochiului văzu capul bărbatului apărând și dispărând.
Camera lui Kate era confortabilă și practică. Nu semăna deloc cu aceea în care locuise Faye. Pereții erau tapisați în mătase de culoarea șofranului, iar draperiile erau de un verde-deschis. Era o cameră mătăsoasă — fotolii adânci cu perne îmbrăcate în mătase, lămpi cu abajururi de mătase, un pat mare într-un capăt al camerei cu o cuvertură albă de saten pe care erau îngrămădite perne uriașe. Pe pereți nu se vedea niciun tablou, nicio fotografie sau vreun obiect personal. Măsuța de toaletă de lângă pat nu avea nicio sticlă sau flacon pe placa ei de abanos și strălucirea ei se reflecta în trei oglinzi. Covorul era chinezesc, vechi și gros, cu un dragon verde-deschis pe fondul șofran. Un colț al camerei servea de dormitor, mijlocul era loc de primire, iar în celălalt colț se aflau biroul, clasoare de stejar galben, o casă de bani mare, neagră, cu litere aurii și o masă cu sertare care avea pe ea o lampă dublă cu abajur verde, în spate un fotoliu turnant și alături de acesta un scaun drept.
Kate ședea pe fotoliul turnant, îndărătul mesei. Încă mai era drăguță. Părul îi era iarăși blond. Gura mică și hotărâtă, cu colțurile ridicate ca totdeauna. Dar formele ei nu mai erau ascuțite. Umerii i se împliniseră, în timp ce mâinile erau slabe și zbârcite. Avea obrajii dolofani și făcuse gușă sub bărbie. Pieptul îi era tot micuț, dar pântecul i se acoperise cu un strat de grăsime. Avea șolduri zvelte, dar pulpele și picioarele i se îngroșaseră atât, încât i se revărsau peste pantofii fără tocuri. Prin ciorapi, i se puteau zări bandajele elastice care îi țineau varicele. Totuși, mai era încă drăguță și bine. Doar mâinile îi îmbătrâniseră cu adevărat, palmele și buricele degetelor erau lucioase și întinse, iar dosul palmelor plin de riduri și cu pete maronii. Era îmbrăcată sobru, într-o rochie neagră cu mâneci lungi, iar singurul contrast îl făcea dantela albă spumoasă de la manșete și gât.
Timpul acționase pe nesimțite. Dacă cineva ar fi stat în apropierea ei, probabil că nu ar fi observat nicio schimbare. Obrajii lui Kate n-aveau riduri, ochii îi erau vioi și foarte mari, nasul delicat, buzele subțiri și ferme. Cicatricea de pe frunte abia se vedea. Era acoperită cu o pudră de culoarea pielii.
Kate studia un pachet de fotografii aflat pe masa ei, toate de aceeași mărime, luate cu același aparat și luminate cu lampă de magneziu. Și cu toate că personajele erau diferite, de la o fotografie la alta, exista totuși o tristă asemănare în ce privește compoziția. Fețele femeilor nu erau niciodată îndreptate spre aparat.
Kate aranjă fotografiile în patru grupuri și puse fiecare teanc în câte un plic gros de manila. Când se auzi bătaia în ușă, puse plicurile într-un sertar al mesei.
— Intră. Intră, Eva. A venit?
Fata se apropie de masă înainte de a răspunde. La lumina tot mai puternică i se vedea fața crispată și ochii strălucitori.
— Este unul nou. Un străin. Spune că vrea să vă vadă.
— Nu se poate, Eva. Știi doar cine vine.
— I-am spus că nu-l puteți vedea. A zis că crede că vă cunoaște.
— Ei, cine-i ăsta, Eva?
— E un tip înalt, puțin cam beat. Spune că-l cheamă Adam Trask.
Deși Kate nu făcu nicio mișcare, nu scoase niciun sunet, Eva simți că a atins o coardă sensibilă. Degetele de la mâna dreaptă i se îndoiră încet spre palmă, în timp ce mâna dreaptă se târî ca o pisică slabă spre marginea mesei. Kate stătu nemișcată de parcă și-ar fi ținut răsuflarea. Eva era descumpănită. Gândul îi zbură la cutia din dulapul ei, unde își ținea seringa.
Kate spuse în cele din urmă:
— Stai acolo, Eva, pe scaunul acela mare. Stai liniștită numai o clipă.
Cum fata nu se mișcă, Kate o biciui cu un singur cuvânt:
— Șezi!
Cu teamă, Eva se îndreptă spre scaunul cel mare.
— Nu-ți roade unghiile — îi spuse Kate.
Eva își despărți mâinile și se prinse cu fiecare de câte un braț al fotoliului.
Kate privea drept înainte, cu ochii țintă la abajurul de sticlă verde al lămpii de pe masa ei. Apoi făcu o mișcare atât de bruscă, încât Eva sări în sus și buzele începură să-i tremure. Kate deschise sertarul mesei și scoase o hârtie împăturită.
— Ia! Du-te în camera ta și refă-te. Nu lua tot deodată — nu, n-am încredere în tine.
Kate scutură hârtia și o rupse în două; când îndoi capetele, se scutură nițeluș de praf și o parte i-l dădu Evei.
— Acum grăbește-te! Când cobori, spune-i lui Ralph că vreau să stea în hol, destul de aproape ca să audă clopoțelul, dar nu și glasurile. Ai grijă să nu se apropie prea mult. Dacă aude clopoțelul… nu, spune-i… nu, lasă-l să facă ce crede el. După asta, adu-l pe domnul Adam Trask la mine.
— Totul va fi în regulă, domnișoară Kate?
Kate o privi până ce plecă. Strigă după ea:
— O să primești cealaltă jumătate de îndată ce pleacă. Acum grăbește-te.
După ce ușa se închise, Kate deschise sertarul din dreapta al biroului și scoase un revolver cu țeava scurtă. Trase butoiașul într-o parte și se uită la cartușe, îl închise cu zgomot, îl puse pe birou și îl acoperi cu o foaie de hârtie. Stinse una din lămpi și se cufundă din nou în fotoliu. Își înfipse mâinile în biroul din fața ei.
Când se auzi bătaia în ușă, abia mișcându-și buzele, spuse:
— Intră.
Eva avea ochii umezi și era destinsă.
— Iată-l — zise ea și închise ușa în urma lui Adam.
El aruncă o privire grăbită înainte de a o vedea pe Kate șezând atât de liniștită în spatele biroului ei. O privi și apoi se îndreptă încet spre ea.
Mâinile ei se desprinseră și mâna dreaptă se mișcă spre hârtie. Ochii ei reci și fără expresie rămaseră ațintiți asupra ochilor lui.
Adam îi văzu părul, cicatricea, buzele, gâtul cu riduri, brațele și umerii, pieptul plat. Oftă adânc.
Mâna lui Kate tremură ușor. Întrebă:
— Ce dorești?
Adam se așeză pe scaunul cel drept din partea cealaltă a biroului. Îi venea să urle de ușurare, dar spuse:
— Acum nimic. Am vrut doar să te văd. Sam Hamilton mi-a zis că ești aici.
În clipa în care el se așeză, mâinile ei încetară să-i tremure.
— N-ai știut până acum?
— Nu. N-am știut. La început am fost nebun de furie, dar acum mi-a trecut.
Kate se liniști, gura începu să zâmbească și i se vedeau dințișorii mici și caninii ascuțiți și albi. Spuse:
— M-ai speriat.
— De ce?
— N-am știut ce ai de gând să faci.
— Nici eu — răspunse Adam și continuă să o privească fix, ca și cum n-ar fi fost vie.
— Te-am așteptat multă vreme, dar când am auzit că n-ai venit, cred că te-am uitat.
— Eu nu te-am uitat — făcu el. — Dar acum sunt în stare.
— Ce vrei să spui?
El râse încântat.
— Vreau să spun că acum te văd. Mi se pare că Samuel a fost acela care mi-a spus că nu te-am văzut niciodată cu adevărat și așa e. Îmi amintesc chipul tău, dar nu l-am văzut niciodată. Acum pot să-l uit.
Buzele ei se strânseră și ochii depărtați i se micșorară, plini de cruzime.
— Crezi că poți?
— Sunt sigur.
Ea își schimbă atitudinea.
— Poate că n-o să fie nevoie — zise ea. — Dacă ai înțeles totul, poate că ne putem împăca.
— Nu cred — spuse Adam.
— Ce prost mai erai — zise ea. — Ca un copil. Nu știai ce anume să faci cu tine însuți. Acum cred că te-aș putea învăța. Se pare că ai devenit bărbat.
— M-ai învățat — zise el. — A fost o lecție cam dureroasă.
— Vrei să bei ceva?
— Da.
— După miros, ai băut rom.
Se ridică și se duse spre un dulăpior de unde scoase o sticlă și două pahare, iar când se întoarse, observă că el privea la gleznele ei îngroșate. Furia care i se stârni în acea clipă nu-i alungă zâmbetul de pe buze. Duse sticla la masa rotundă din mijlocul camerei și umplu cu rom cele două păhărele.
— Vino și șezi aici. E mai comod.
Când el se mută pe fotoliu, ea observă că ochii îi erau îndreptați spre pântecele ei umflat. Îi întinse un pahar, se așeză și își încrucișă mâinile pe pântece.
El ședea ținându-și paharul, iar ea zise:
— Bea. E un rom foarte bun.
El îi zâmbea; era un zâmbet pe care nu-l văzuse niciodată.
— Când Eva mi-a spus că ești aici — spuse ea — m-am gândit întâi să te dau afară.
— M-aș fi întors. Trebuia să te văd — nu că n-aș fi avut încredere în Samuel, ci doar așa, ca să-mi dovedesc mie însumi.
— Bea-ți romul — zise ea.
El se uită la paharul ei.
Se opri enervată de vorbele ce i-au scăpat.
Zâmbind, el continuă să privească la paharul ei. Lui Kate furia îi năvăli în obraji. Își luă paharul și-l duse la buze.
— Alcoolul îmi face rău. Nu beau niciodată. Mă otrăvește.
Își strânse gura și dinții ascuțiți mușcară în buza de jos.
Adam continua să zâmbească. Furia ei creștea fără să o poată stăpâni. Kate dădu romul pe gât și tuși, ochii i se umeziră și-și șterse lacrimile cu dosul palmei.
— Nu prea ai încredere în mine — zise ea.
— Nu, n-am.
Adam ridică paharul, bău romul, apoi se ridică și umplu amândouă paharele.
— Nu mai beau — spuse ea înspăimântată.
— Nu ești obligată. Eu îl mai beau doar pe ăsta și plec.
Alcoolul tare o ardea pe gât și simți în ea acea senzație care o înfricoșa.
— Nu mi-e teamă de tine și de nimeni altcineva — zise ea și goli al doilea pahar.
— N-ai niciun motiv să-ți fie teamă de mine — spuse Adam. — Acum poți să mă uiți. De altfel, ai spus că m-ai și uitat.
Se simțea minunat de bine și sigur pe el, cum nu mai fusese de mulți ani.
— Am venit la înmormântarea lui Samuel Hamilton. Era un om foarte cumsecade. O să-mi lipsească. Îți amintești, Cathy, că el te-a ajutat la nașterea gemenilor?
Alcoolul făcea ravagii în corpul lui Kate. Se lupta să reziste și oboseala luptei i se vedea pe chip.
— Ce-i cu tine? — întrebă Adam.
— Ți-am spus că mă otrăvește… Ți-am spus că-mi face rău.
— N-am vrut să risc — spuse el calm. — Odată m-ai împușcat. Știu eu ce-ai mai făcut de atunci?
— Ce vrei să spui?
— Am auzit ceva scandalos… ceva scandalos de murdar.
Kate uitase pentru o clipă de lupta pe care voința ei o ducea împotriva alcoolului și acum pierduse bătălia. Amețeala i se urcase în creier, teama dispăruse și îi luase locul cruzimea imprudentă. Apucă sticla și își umplu paharul.
Adam trebui să se ridice ca să și-l umple pe al lui. Încerca un sentiment care îi era complet străin. Se bucura văzând-o așa cum era. Îi părea bine că se chinuie. Se simțea bine că o pedepsește, dar era și grijuliu în același timp.
„Acum trebuie să fiu atent — își spuse în sinea sa. — Să nu vorbesc, să nu vorbesc.”
Spuse cu glas tare:
— Sam Hamilton mi-a fost prieten bun în toți anii aceștia. O să-mi lipsească.
Ea vărsă puțin rom din pahar și acesta i se scurgea pe la colțurile gurii. Zise:
— L-am urât. L-aș fi omorât, dacă aș fi putut.
— De ce? A fost drăguț cu noi.
— Citea… citea în mine.
— Și ce-i rău în asta? A citit și în mine și m-a ajutat.
— Îl urăsc. Îmi pare bine că a murit.
— Ar fi fost mai bine dacă aș fi citit eu în tine — spuse Adam.
Ea își ridică buza.
— Tu ești un prost. Pe tine nu te urăsc. Tu ești doar un prostănac fără voință.
Pe măsură ce tensiunea ei creștea, Adam era tot mai stăpân pe sine.
— Șezi acolo și rânjești, țipă ea. Crezi că ești liber, nu-i așa? Câteva pahare și crezi că ești bărbat! Dacă ți-aș face un semn cu degetul cel mic, ai veni înapoi cu bale la gură, târându-te în genunchi. — Nevoia ei de a domina se dezlănțui și renunță la șiretenia de vulpe. — Te cunosc eu, știu ce inimă lașă ai.
Adam continua să zâmbească. Mai luă o înghițitură, iar asta îi aminti ei să-și mai toarne un pahar. Gâtul sticlei sună lovindu-se de pahar.
— Când eram rănită, aveam nevoie de tine — zise ea. — Dar erai un mototol. Iar când n-am mai avut nevoie de tine, ai încercat să mă reții. Încetează cu rânjetul ăsta nesuferit.
— Mă întreb ce urăști tu atât de mult?
— Te întrebi, nu-i așa? — Spiritul ei de precauție dispăruse aproape cu totul. — Nu e ură, e dispreț. Încă de pe când eram fetiță, știam ce mincinoși, ce proști și stupizi erau — mama și tatăl meu pretindeau că sunt buni. Dar nu erau buni. Îi știam eu. Puteam să fac din ei ce voiam. Întotdeauna puteam să-i fac pe oameni să facă ce voiam. Când eram o puștoaică, am făcut un bărbat să se sinucidă. Și el pretindea că e bun, da' tot ce urmărea era să se culce cu mine — o fetiță.
— Dar ai spus că s-a sinucis. Trebuie să fi fost foarte amărât de ceva.
— Era un prost — spuse Kate. — L-am auzit venind la ușă și implorând. Am râs toată noaptea.
Adam zise:
— Nu mi-ar plăcea să mă gândesc că am împins pe cineva la moarte.
— Și tu ești un prost. Îmi amintesc cum vorbeau: „Nu-i așa că-i drăguță, e așa de dulce și de delicată”. Dar nimeni nu mă cunoștea cu adevărat. Îi făceam să sară prin cercuri și ei habar n-aveau.
Adam își goli paharul. Se simțea desprins de tot ce era în jur și o analiza. Avea impresia că-i vede impulsurile cum îi umblă pe față ca furnicile și era în măsură să le citească. Avea senzația de înțelegere profundă pe care ți-o dă câteodată alcoolul. Spuse:
— N-are importanță dacă îți place sau nu Sam Hamilton. Eu îl consideram înțelept. Îmi amintesc că a spus odată că o femeie care știe totul despre bărbați cunoaște de obicei o singură latură și nu le poate concepe pe celelalte, dar asta nu înseamnă că ele nu există.
— Și el era un mincinos și un ipocrit. — Kate scuipa cuvintele. — Tocmai asta urăsc eu: mincinoșii; toți sunt mincinoși. Asta-i. Îmi place să le dau peste nas. Să le vâr nasul în propriile lor scârnăvii.
Adam ridică din sprâncene.
— Vrei să spui că în lume nu există decât răutate și prostie?
— Exact asta voiam să spun.
— Nu cred — zise Adam calm.
— Nu crezi! Nu crezi! — îl imită ea. — Ai vrea să-ți dovedesc?
— Nu poți — răspunse el.
Ea sări în sus, se repezi la birou și aduse pe masă plicurile cafenii.
— Uită-te la astea — spuse ea.
— Nu vreau.
— Oricum, tot am să ți le arăt.
Scoase o fotografie.
— Uită-te. Ăsta-i senator. Se gândește să candideze în alegeri pentru Congres. Privește-i burta grasă. Are sâni ca o femeie. Îi place biciul. Dunga asta de aici — e un semn de la bici. Uită-te la expresia de pe fața lui! Are o nevastă și patru copii și o să candideze pentru Congres. Nu crezi! Iat-o pe asta! Bucata asta de slănină albicioasă e consilier, suedezul ăsta roșcovan are o fermă lângă Blanco. Privește aici! Ăsta-i profesor la Berkeley. Vine tot drumul ăsta până aici ca să i se arunce oala de noapte în față — profesor de filozofie. Privește și aici! Ăsta-i predicator al Bibliei, un frățior al lui Isus. Trebuia să dea foc la o casă ca să obțină ce dorea. Noi îi oferim asta pe altă cale. Vezi chibritul aprins lângă coastele lui slabe?
— Nu vreau să văd asemenea lucruri — spuse Adam.
— Și totuși le-ai văzut. Și nu crezi! Am să te fac să te rogi să intri aici. Am să te fac să urli la lună.
Încercă să-și impună voința, dar văzu că el era departe de ea și liber. Ura ei se transformă în otravă.
— Nimeni nu mi-a scăpat vreodată — spuse ea moale.
Avea ochii inexpresivi și reci, dar unghiile înfipte în capitonajul fotoliului zgâriau și destrămau mătasea. Adam oftă.
— Dacă eu aș avea fotografiile astea și bărbații ăștia ar ști că le am, nu m-aș simți deloc în siguranță. Cred că o singură fotografie din astea ar putea distruge toată viața unui bărbat. Nu ești în pericol?
— Crezi că sunt un copil? — întrebă ea.
— Nu mai cred — răspunse Adam. — Încep să cred că ești o ființă perversă — sau că nu ești deloc o ființă umană.
Ea zâmbi.
— Poate că aici ai nimerit. Crezi că vreau să fiu o ființă omenească? Privește fotografiile astea! Aș prefera să fiu câine decât om. Dar nu sunt câine. Sunt mai deșteaptă decât ființele omenești. Nimeni nu mă poate lovi. Nu-ți fie teamă de pericol. — Făcu un gest spre fișier. — Am acolo o sută de fotografii, care mai de care, iar bărbații aceia știu că, dacă mi s-ar întâmpla ceva — cel mai mic lucru — o sută de scrisori, fiecare conținând câte o fotografie, vor fi aruncate la cutia poștală și fiecare scrisoare se va duce acolo unde poate face cel mai mare rău. Nu, n-o să se atingă de mine.
Adam întrebă:
— Dar închipuie-ți că ai avea un accident sau că ai fi bolnavă?
— Asta n-ar schimba nimic — zise ea. — Se aplecă mai aproape de el. — Să-ți spun un secret pe care niciunul din bărbații ăștia nu-l știe. Peste câțiva ani, voi pleca de aici. Și atunci plicurile astea vor fi aruncate oricum în cutia poștală.
Se lăsă apoi în fotoliu, râzând.
Adam se cutremură. O privi cu atenție. Chipul și râsul ei erau copilărești și nevinovate. Se ridică și își turnă un pahar nu prea plin. Sticla era aproape goală.
— Știu ce urăști. Urăști la ei un lucru pe care nu-l poți înțelege. Nu urăști ce e rău în ei. Urăști ceea ce au bun și la care nu poți să ajungi. Mă întreb ce urmărești, care e ultimul tău scop.
— Voi avea bani destui — spuse ea. — Voi pleca la New York și nu voi fi bătrână. Nu sunt bătrână. Voi cumpăra o casă, o casă frumoasă într-un cartier plăcut și voi avea servitori stilați. Și primul lucru pe care-l voi face va fi să caut un bărbat, dacă o mai trăi, și să-i iau viața încetul cu încetul, având o deosebită grijă să-l fac să sufere. Dacă fac treaba asta cum se cuvine și atent, o să înnebunească înainte de a muri.
Adam lovi cu piciorul în podea nerăbdător.
— Prostii. Asta nu e adevărat. E o nebunie. Nimic nu-i adevărat. Nu cred nimic din ce ai spus.
— Îți amintești când m-ai văzut prima oară? — întrebă ea.
Chipul i se întunecă.
— O, Doamne, da!
— Îți amintești maxilarul meu rupt, buzele plesnite și dinții lipsă.
— Îmi amintesc. Nu vreau să-mi mai aduc aminte.
— Bucuria mea va fi să-l găsesc pe bărbatul care a făcut asta. Și după aceea — voi avea alte plăceri.
— Trebuie să plec — zise Adam.
— Nu pleca, dragul meu — zise ea. — Nu pleca acum, dragostea mea. Cearșafurile mele sunt de mătase. Vreau să simți pe piele atingerea lor.
— Nu vorbești serios!
— Ba da, dragostea mea. Ba da. Nu te pricepi la amor, dar pot să te învăț. Am să te învăț.
Ea se ridică nesigură și puse mâna pe brațul lui. Fața îi părea proaspătă și tânără. Adam privi în jos la mâna ei și o văzu zbârcită ca palma albicioasă a unei maimuțe. Se dădu la o parte scârbit. Ea văzu gestul, îl pricepu și strânse din dinți.
— Nu înțeleg — spuse el. — Știu că e adevărat, dar nu pot să cred. Sunt sigur că dimineață n-o să mai cred toate astea. Vor fi ca un coșmar. Dar tu — nu poate să fie un vis — nu. Pentru că îmi amintesc că ești mama băieților mei. Nici măcar n-ai întrebat de ei. Ești mama fiilor mei.
Kate își puse coatele pe genunchi, își făcu mâinile pâlnie sub bărbie și își astupă urechile ascuțite cu degetele. Ochii îi erau luminați de bucuria victoriei. Vocea îi era blândă, batjocoritoare.
— Un prost își lasă întotdeauna un loc vulnerabil — zise ea. — Am descoperit asta de când eram copil. Fiii tăi? Eu sunt mama, da, dar de unde știi că tu ești tatăl?
Adam rămase cu gura căscată.
— Cathy, ce vrei să spui?
— Numele meu e Kate. Ascultă-mă, dragule, și ține minte. De câte ori te-am lăsat să te apropii suficient de mine ca să facem copii?
— Erai rănită — spuse el. — Erai groaznic de rănită.
— O dată — spuse Kate — doar o dată.
— Sarcina te făcea bolnavă, protestă el. Îți era greu.
Ea îi zâmbi dulce.
— Nu eram prea rănită pentru fratele tău.
— Fratele meu?
— L-ai uitat pe Charles?
Adam râse.
— Crezi oare că aș putea crede așa ceva despre fratele meu? Ești un diavol.
— Nu-mi pasă ce crezi tu — răspunse ea.
— Nu cred — spuse Adam.
— O să crezi. Mai întâi o să te întrebi, apoi o să ai îndoieli. O să te gândești din nou la Charles — la tot ce știi despre el. Aș fi putut să-l iubesc pe Charles. Într-un fel semăna cu mine.
— Nu semăna.
— O să-ți aduci aminte — zise ea. — Poate într-o zi o să-ți aduci aminte de un ceai care avea gust amar. Ai luat din greșeală doctoria mea — îți amintești? Ai adormit ca niciodată și te-ai trezit târziu cu capul amețit.
— Erai prea rănită ca să pui la cale un asemenea lucru.
— Eu pot face orice — spuse ea. — Acum, dragul meu, scoate-ți hainele. Am să-ți arăt ce mai știu să fac.
Adam închise ochii și-și simți capul învârtindu-se din cauza romului. Deschise ochii și își scutură capul cu putere.
— N-ar avea nicio importanță chiar dacă ar fi adevărat — zise el. — N-ar avea nicio importanță.
Și deodată începu să râdă, pentru că își dădu seama că era adevărat. Se ridică prea repede și fu nevoit să se apuce de spătarul fotoliului, ca să-i treacă amețeala.
Kate sări în sus și puse amândouă mâinile pe cotul lui.
— Lasă-mă să te ajut să-ți scoți hainele.
Adam îi răsuci mâinile de pe brațul lui de parcă ar fi fost o sârmă. Se mișcă nesigur spre ușă.
În ochii lui Kate apăru o ură feroce. Țipă, un urlet lung și ascuțit de animal. Adam se opri și se întoarse spre ea. Ușa se deschise cu zgomot. Bătăușul casei făcu trei pași, luă poziția, pivotă cu toată greutatea și pumnul lui îl lovi pe Adam sub ureche. Adam se prăbuși pe podea.
Kate urlă:
— Cu ghetele! Lovește-l cu ghetele!
Ralph se apropie de omul căzut și măsură distanța. Observă ochiul deschis al lui Adam uitându-se în sus la el. Se întoarse nervos spre Kate.
Glasul ei era rece.
— Ți-am spus să dai în el cu bocancii. Stâlcește-i fața!
Ralph spuse:
— Dar nu mai e în stare să se apere. Nu mai poate să se bată.
Kate se așeză și răsuflă greoi pe gură. Mâinile i se crispară pe genunchi. Spuse:
— Adam, te urăsc. Acum te urăsc pentru prima oară. Te urăsc! Adam, mă asculți? Te urăsc!
Adam încercă să șadă, căzu înapoi și încercă din nou. Șezând pe podea, privi în sus spre Kate.
— N-are importanță — spuse el. — N-are nicio importanță.
Se ridică pe genunchi și se sprijini cu pumnii de podea. Spuse:
— Știi că te-am iubit mai mult decât orice pe lume? Așa e. Era o dragoste atât de puternică, încât a fost foarte greu s-o ucid.
— Ai să te întorci în patru labe — zise ea. — Ai să te târăști pe burtă pe podea — milogindu-te, milogindu-te!
— Mai vrei să-l pocnesc cu bocancii acum, domnișoară Kate? — întrebă Ralph.
Ea nu răspunse.
Adam se mișcă foarte încet spre ușă, măsurându-și cu grijă fiecare pas. Mâna îi căuta clanța.
Kate îi strigă:
— Adam!
Se întoarse încet. Îi zâmbi, așa cum zâmbește un bărbat unei amintiri. Apoi ieși și închise ușor ușa în urma lui.
Kate se așeză privind țintă la ușă. Privirea îi era dezolată.