1
La fermă, Adam Trask se închisese în sine. Casa neterminată a Sanchezilor era deschisă în bătaia vântului și a ploii, iar podelele noi se îndoiau și se deformau de umezeală. Grădina de zarzavat era plină de buruieni.
Adam părea scufundat în ceva vâscos care îi încetinea mișcările și gândirea. Vedea lumea ca printr-o perdea cenușie. Din când în când, încerca să iasă la suprafață, dar când dădea de lumină, aceasta îi făcea numai rău, și atunci se întorcea din nou în adâncuri. Era conștient de existența gemenilor pentru că le auzea țipetele și râsul, dar îi stârneau doar un ușor dezgust. Pentru Adam, ei constituiau simbolul pierderii sale. Vecinii au venit până în mica lui vale și fiecare din ei ar fi putut să-i înțeleagă furia și durerea — și astfel să-i fie de folos. Dar n-au putut s-o scoată la capăt cu norul care plutea în jurul lui. Adam nu li se împotrivea. Pur și simplu nu-i băga în seamă și, în scurt timp, vecinii încetară să mai urce drumul de sub stejari.
Un timp, Lee a încercat să-l readucă pe Adam la realitate, dar Lee era un om ocupat. Gătea și spăla, îi îmbăia pe gemeni și îi hrănea. Și fiindcă muncea din greu și fără răgaz, începu să-i îndrăgească pe cei doi băieți. Le vorbea în limba cantoneză și primele cuvinte pe care le-au recunoscut și au încercat să le repete au fost chinezești.
Samuel se întoarse de două ori la Adam să-l smulgă din șocul lui. Până când interveni Liza.
— Vreau să nu mai dai pe-acolo — zise ea. — Te întorci alt om. Samuel, n-ai să-l schimbi. El te schimbă pe tine. Văd privirea lui pe chipul tău.
— Te-ai gândit la cei doi copii, Liza? — întrebă el.
— M-am gândit la propria ta familie — făcu ea pe un ton sec. — Parcă suntem în doliu zile în șir, după ce te întorci de acolo.
— Bine, mamă — zise el, dar lucrul acesta îl întrista, pentru că Samuel nu putea să nu se amestece când vedea supărare la altul. Nu era ușor pentru el să-l părăsească pe Adam în nenorocirea lui.
Adam îi plătise pentru muncă, îi plătise chiar și pentru elementele de mori de vânt, pe care nu le mai voia. Samuel vându utilajul și îi trimise banii lui Adam. Nu primi niciun răspuns.
Își dădu seama că era supărat pe Adam Trask. Lui Samuel i se părea că Adam se complăcea în durerea sa. Dar n-avea vreme să se frământe pentru asta — Joe plecase la colegiu, școala aia pe care Leland Stanford o construise pe ferma lui, lângă Palo Alto. Tom îl îngrijora pe tatăl său pentru că se scufunda tot mai adânc în cărți. Își făcea treaba destul de bine, dar Samuel simțea că Tom nu era în apele lui. Will și George prosperau în afaceri, iar Joe scria acasă scrisori în versuri în care ataca toate adevărurile stabilite, dar numai în măsura în care era nimerit s-o facă.
Samuel îi scrise lui Joe:
„Aș fi fost dezamăgit dacă n-ai fi devenit ateu, și am citit cu plăcere că, la vârsta și cu inteligența ta, ai acceptat agnosticismul așa cum ai lua o prăjitură pe stomacul plin. Dar te-aș ruga din toată inima mea înțelegătoare să nu încerci s-o convertești pe mama. Ultima ta scrisoare n-a avut alt rezultat decât s-o facă să creadă că ești bolnav. Mama ta nu crede că există multe boli care să nu poată fi lecuite cu o supă bună, tare. Atacul tău curajos asupra structurii civilizației noastre l-a pus pe seama unei deranjări de stomac. Asta o îngrijorează. Credința ei este ca un munte, iar tu, fiul ei, n-ai încă nici măcar o lopată.”
Liza îmbătrânea. Samuel citea asta pe chipul ei, dar el nu putea să se simtă bătrân, cu sau fără barba albă. Liza însă trăia în trecut, și îmbătrânirea ei o dovedea.
Era o vreme când socotea planurile și profețiile lui ca țipetele prostești ale unui copil. În schimb acum i se păreau chiar necuviincioase pentru un om matur. Erau doar ei trei la fermă, Liza, Tom și Samuel. Una se căsătorise cu un străin și plecase. Dessie avea magazinul ei de croitorie la Salinas. Olive se căsătorise cu tânărul ei, iar Mollie era căsătorită și locuia, credeți-mă sau nu, într-un apartament la San Francisco. Se parfuma și avea în dormitor, în fața căminului, o blană albă de urs, iar la cafeaua de după-masă Mollie fuma țigări cu capătul auriu — „Violet Milo”.
Într-o zi, ridicând un balot de fân, Samuel fu apucat de dureri de șale, și durerea din suflet era mai rea decât cea din spate, pentru că nu putea să-și închipuie o viață în care Samuel Hamilton să nu aibă privilegiul să ridice un balot de fân. Se simți insultat de propriul său spate, la fel ca și când unul din copiii săi ar fi fost necinstit.
La King City îl consultă doctorul Tilson. Cu trecerea anilor de muncă grea, doctorul devenise mai irascibil.
— Te-ai opintit din șale.
— Chiar așa am făcut.
— Și-ai bătut tot drumul ăsta ca să-ți spun că te-ai opintit și să-ți iau doi dolari?
— Uite cei doi dolari.
— Și vrei să știi ce să faci?
— Bineînțeles.
— Nu mai forța șalele. Ia-ți banii înapoi. Doar nu ești prost, Samuel, numai dacă n-ai dat cumva în mintea copiilor.
— Dar mă doare.
— Sigur că te doare. Cum ai fi știut că te-ai forțat, dacă nu te durea?
Samuel râse:
— Bun tratament pentru mine. Face mai mult decât doi dolari. Ține-ți banii.
Doctorul îl privi atent.
— Cred că ai dreptate, Samuel. O să păstrez banii.
Samuel se duse să-l viziteze pe Will în prăvălia lui nouă și frumoasă. Abia își recunoscu fiul, căci Will se îngrășase, se vedea că-i merge bine și purta o haină cu vestă și un inel de aur pe degetul mic.
— Am pregătit un pachet pentru mama — zise Will. — Niște conserve din Franța. Ciuperci, pastă de ficat și niște sardele atât de mici, încât de-abia le zărești.
— O să i le trimită lui Joe — spuse Samuel.
— Nu poți s-o convingi să le mănânce?
— Nu. Dar o să se bucure să i le trimită lui Joe — răspunse tatăl.
Lee intră în prăvălie și ochii i se luminară.
— Ce mai faceți, domnu? — spuse el.
— Bine, Lee. Ce fac băieții?
— Băieții bine.
Samuel zise:
— Mă duc alături să beau o bere, Lee. Aș fi bucuros să vii cu mine.
Lee și Samuel se așezară la o măsuță rotundă în bar și Samuel mâzgălea cifre pe lemnul uscat cu spuma de la paharul lui de bere.
— Am vrut să vin să vă văd, pe tine și pe Adam, dar m-am gândit că nu pot să fac mare lucru.
— Oricum, nu puteți face niciun rău. Credeam că o să treacă peste asta. Dar tot mai umblă ca o stafie.
— A trecut mai mult de un an, nu-i așa? — întrebă Samuel.
— Și trei luni.
— Ce crezi că aș putea face?
— Nu știu. Poate un șoc care să-l trezească. Nimic altceva n-a reușit.
— Nu sunt bun la șocuri. Probabil că în cele din urmă aș suferi eu însumi un șoc. Apropo, ce nume le-a dat gemenilor?
— N-au niciun nume.
— Glumești, Lee.
— Nu fac glume.
— Dar cum le spune?
— Le spune „ei”.
— Vreau să zic — când le vorbește.
— Când le vorbește, le spune „tu”, fie că e unul, fie că sunt amândoi.
— Asta-i curată prostie — spuse Samuel furios. — Omul ăsta e nebun?
— Am vrut să vin să vă spun. E un om mort, dacă nu puteți să-l treziți.
Samuel zise:
— O să vin. O să aduc un bici. Auzi, să n-aibă nume! Ai dreptate, Lee, o să vin.
— Când?
— Mâine.
— O să tai o găină. O să vă placă gemenii, domnule Hamilton. Sunt băieți drăguți. N-o să-i spun domnului Trask că veniți.
2
Samuel îi dezvălui soției sale cu timiditate că ar vrea să-i facă o vizită lui Trask. Crezu că ea o să ridice un val de împotriviri și că, așa cum de puține ori se întâmplase în viață, va trebui să treacă peste voința ei, indiferent de tăria obiecției. Simțea un rău la lingurică numai la gândul că nu-și va asculta nevasta. Îi explică scopul vizitei aproape ca și când s-ar fi spovedit. În timp ce-i vorbea, Liza își puse mâinile în șolduri și el simți că i se taie picioarele. După ce încheie, continuă să-l privească cu răceală, așa i se păru lui. În cele din urmă ea zise:
— Samuel, crezi că-l poți mișca pe omul ăsta de piatră?
— Nu știu, mamă, nu știu.
Nu se așteptase la așa ceva.
— Crezi că e atât de important ca acei copii să fie botezați chiar acum?
— Mie așa mi se pare — spuse el încurcat.
— Samuel, te-ai gândit pentru ce vrei să te duci? Nu cumva e nevoia ta fără leac care te face să-ți bagi nasul în treburile altora? Nu poți să-ți vezi de treburile tale?
— Liza, îmi cunosc destul de bine lipsurile. Cred însă că de data aceasta e ceva mai mult decât atât.
— Ar fi mai bine să fie mai mult decât atât — zise ea. — Omul ăsta n-a vrut ca băieții lui să trăiască. I-a lăsat în voia soartei.
— Așa mi se pare și mie, Liza.
— Și dacă îți spune să-ți vezi de treaba ta, ce faci?
— Nu știu.
Ea închise gura și scrâșni din dinți.
— Dacă nu botezi băieții, nu mai ai ce căuta în casa asta. Să nu îndrăznești să te întorci văicărindu-te că n-a vrut sau că nu te-a ascultat. Dacă se întâmplă așa ceva, să știi că mă duc chiar eu.
— O să-i ard un pumn să mă țină minte — zise Samuel.
— Nu, asta n-o să faci. Nu ești în stare de brutalități, Samuel. Te cunosc eu. O să-i spui câteva cuvinte frumoase și o să te întorci cu coada între picioare, și o să încerci să mă faci să uit că te-ai dus.
— O să-i pocesc mutra — strigă Samuel.
Trânti ușa când intră în dormitor, și Liza zâmbi în urma lui.
Se întoarse curând, îmbrăcat în costumul lui negru, cu cămașa strălucitoare și guler tare. Se aplecă spre ea în timp ce îi lega cravata neagră. Barba albă fusese periată și strălucea.
— Ar fi bine să dai cu puțină cremă pe pantofi, cu peria — zise ea.
În timp ce-și lustruia pantofii vechi, privi în sus spre ea.
— Pot să iau cu mine Biblia? — întrebă el. — În Biblie găsești cele mai bune nume.
— Nu prea îmi place să fie scoasă din casă — spuse ea îngrijorată. — Și dacă vii târziu acasă, ce o să citesc eu? Și numele copiilor sunt în ea.
Îl văzu că se întristează. Se duse în dormitor și se întoarse cu o Biblie mică, veche și jerpelită, cu coperta lipită cu hârtie cafenie și cu pap.
— Ia-o pe asta — spuse ea.
— Dar asta-i a maică-ti.
— Nu s-ar supăra. Și toate numele de aici au câte două date, afară de unul.
— S-o învelesc, să nu se strice — zise Samuel.
Liza vorbi tăios:
— De ce s-ar supăra mama tot de aia mă supăr și eu, și o să-ți spun ce mă supără pe mine. Nu te mulțumești niciodată să lași Evanghelia așa cum e ea. Mereu îi găsești câte un cusur și începi să pui întrebări. O întorci pe toate fețele, ca porcul care râmă în pământ, și asta mă înfurie.
— Încerc doar să înțeleg, mamă.
— Ce-i de înțeles? Citește și atât. E scris acolo negru pe alb. Cine îți cere să înțelegi? Dacă Dumnezeu ar fi vrut să înțelegi, te-ar fi făcut să înțelegi sau ar fi scris altfel.
— Dar, mamă…
— Samuel, ești cel mai cusurgiu om pe care l-am văzut vreodată în lume.
— Bine, mamă.
— Nu mă mai aproba tot timpul. Miroase a nesinceritate. Spune pe față ce gândești.
Urmări silueta neagră din trăsură, în timp ce se depărta. Spuse cu glas tare:
— E un soț bun, dar cusurgiu.
Iar Samuel se gândea cu mirare: „Tocmai când credeam că o cunosc, face un lucru ca ăsta”.
3
La ieșirea din Valea Salinas, pe ultima jumătate de milă, când o luă pe drumul cu hârtoape de sub stejarii cei mari, Samuel încercă să se înfurie ca să-și înlăture șovăiala. Își spuse cuvinte eroice.
Adam era mult mai slab decât și-l amintea Samuel. Avea ochii triști ca și când n-ar mai fi privit cu ei de multă vreme. Îi trebui câtva timp ca să observe că Samuel stătea în fața lui. Colțurile gurii i se lăsară în jos, semn că vizita nu-i făcea plăcere.
Samuel spuse:
— Mă simt prost de astă dată, fiindcă am venit fără să mă fi poftit cineva.
Adam zise:
— Ce vrei? Nu ți-am plătit?
— Plătit? Da, desigur. Da, Doamne, așa-i. Și să știi că plata a fost mai mare decât meritam.
— Ce? Ce vrei să spui?
Furia lui Samuel încolți și crescu.
— Omul, cât trăiește, caută să-și afle valoarea. Și dacă eu mă strădui o viață întreagă să-mi aflu valoarea, cum poți tu, un biet om necăjit, să-mi scrii prețul într-un registru?
Adam exclamă:
— Voi plăti. Îți spun că voi plăti. Cât costă? Voi plăti.
— Ai plătit, dar nu mie.
— Pentru ce-ai venit? Pleacă de-aici!
— Pe vremuri mă invitai.
— Acum nu te mai invit.
Samuel își puse mâinile în șolduri și se aplecă înainte.
— Am să-ți vorbesc acum cu calm. Într-o noapte amară, întunecoasă, și anume noaptea trecută, mi-a venit un gând bun și întunericul s-a risipit și s-a făcut lumină. Și acest gând a ținut de la apariția luceafărului de noapte la carul mare, înainte de-au mijit zorile — despre care vorbeau strămoșii noștri. Așa încât m-am invitat singur.
— Nu ești binevenit.
Samuel zise:
— Mi-am spus că printr-un noroc neobișnuit ți s-au născut gemeni.
— Și ce-i treaba dumitale?
Un fel de bucurie sclipi în ochii lui Samuel la auzul acestor vorbe aspre. Văzu că Lee stătea la pândă în casă și din când în când arunca o privire spre el.
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi zgândări nervii. Sunt un om care sper ca la înmormântarea mea să las amintirea unui om.
— Nu te-nțeleg.
— Cum ai putea? Tu, Adam Trask, un lup cu o pereche de pui, un cocoș jumulit, tată al unui ou fecundat! Un bulgăre de pământ murdar!
Obrajii lui Adam se întunecară și pentru prima oară ochii lui păreau să vadă. Bucuros, Samuel simțea o furie fierbinte în stomac. Țipă:
— Prietene, fugi din fața mea! Te rog, te implor!
Saliva îi umezi colțurile gurii.
— Te rog! țipă el. De dragul vreunui lucru sfânt de care-ți amintești, ferește-te din calea mea. Simt cum fierbe în mine mânia.
— Pleacă de-aici — spuse Adam. — Hai, întinde-o. Ești nebun. Pleacă. E locul meu. L-am cumpărat.
— Ți-ai cumpărat ochii și nasul! — rânji Samuel. — Ți-ai cumpărat statul în două picioare! Ți-ai cumpărat degetul mare! Ascultă la mine, pentru că după asta te ucid. Ai cumpărat! Ai cumpărat că ai avut o moștenire dulce. Și acum, gândește-te, îți meriți tu copiii, omule?
— Să-i merit? Există — după câte știu. Nu te înțeleg.
— Să mă ierte Dumnezeu, Liza — se rugă Samuel. — Lucrurile nu stau așa cum gândești tu, Adam! Ascultă-mă, înainte ca degetele mele să găsească locul sensibil de pe gâtul tău. Gemenii aceștia neprețuiți, neștiutori, nebăgați în seamă, neîndrumați de nimeni — și asta o spun liniștit, cu mâinile în jos — tăinuiți.
Adam spuse răgușit:
— Pleacă! Lee, adu o pușcă! Omul ăsta-i nebun, Lee!
Într-o clipă, degetele lui Samuel se înfipseră în gâtul lui Adam, făcând să-i bată tâmplele și ochii să i se injecteze de sânge. Samuel mârâi la el:
— Eliberează-te dacă poți, cu degetele tale slabe. Băieții ăștia nu i-ai cumpărat, nici nu i-ai furat, nici nu i-ai meritat. I-ai primit printr-o întâmplare stranie și minunată.
Brusc își descleștă degetele puternice de pe gâtul vecinului său.
Adam gâfâia. Își pipăi gâtul în locul unde fuseseră mâinile fierarului.
— Ce vrei de la mine?
— Nu ești în stare să iubești?
— Am iubit destul ca să mă ucidă.
— Nimeni n-a iubit destul. Inima ta de piatră arată că ai iubit prea puțin, nu prea mult.
— Nu te apropia de mine. Pot să mă bat și eu. Să nu crezi că nu-s în stare să mă apăr.
— Ai două arme, dar ele n-au nume.
— O să mă lupt cu tine, bătrâne. Ești un biet bătrân.
Samuel spuse:
— Nu pot să-mi închipui un om, cât o fi el de prost, care să ridice o piatră și până seara să nu-i dea un nume — ca Petre, de pildă. Iar tu — ai trăit un an de zile cu inima ta rănită și băieților nu le-ai dat nici măcar un nume.
Adam zise:
— Treaba mea ce fac.
Samuel îi trase un pumn zdravăn și Adam căzu la pământ. Îi spuse să se ridice și, când acesta se supuse, îl lovi din nou, dar, de data aceasta, Adam nu se mai ridică. Se uită împietrit la bătrân.
Mânia din ochii lui Samuel dispăru și vorbi liniștit:
— Fiii tăi nu au nume.
Adam răspunse:
— Mama lor i-a lăsat fără mamă.
— Iar tu i-ai lăsat fără tată. Nu simți cât de frig îi e noaptea unui copil singur? Ce căldură simte el, ce cântec de pasăre, ce dimineață frumoasă îl încântă? Nu-ți amintești, Adam, cum era, niciun pic?
— Nu-i vina mea — spuse Adam.
— Ce-ai făcut ca să îndrepți lucrurile? Băieții nu au nume.
Se aplecă, îl cuprinse pe Adam pe după umeri și-l ajută să se ridice. Spuse:
— O să le dăm nume. O să ne gândim și o să le găsim nume frumoase, care să li se potrivească.
Șterse cu mâinile praful de pe cămașa lui Adam.
Adam avea o privire îndepărtată, dar totuși concentrată, ca și când ar fi ascultat o muzică purtată de vânt, dar ochii lui nu mai erau morți, așa cum fuseseră. Zise:
— E greu de închipuit că se cuvine să-i mulțumești unui om pentru că m-a insultat și m-a scuturat ca pe un preș. Dar îți sunt recunoscător. E un mulțumesc dureros, dar e un mulțumesc.
Samuel zâmbi, încrețindu-și ochii.
— Am fost natural? Am făcut-o cum se cuvine? — întrebă el.
— Ce vrei să spui?
— I-am promis soției mele că o să fac treaba asta. Nu m-a crezut în stare. Nu sunt un om bătăios, după cum știi. Ultima dată când am lovit o ființă omenească a fost din cauza unei fete cu nasul roșu și a unei cărți de școală, la County Derry.
Adam privi la Samuel, dar, în închipuirea lui, îl vedea și îl simțea pe fratele său Charles, întunecat și gata să ucidă, și această imagine se transformă în imaginea lui Cathy, cu ochii ei, țintind cu revolverul.
— Nu mi-a fost teamă. A fost mai degrabă o oboseală.
— Cred că n-am fost destul de furios.
— Samuel, vreau să te întreb doar o singură dată, și atât. Ai auzit ceva? Este vreo veste despre ea — se știe ceva?
— Eu n-am auzit nimic.
— E aproape o ușurare — spuse Adam.
— O urăști?
— Nu. Nu — simt doar un gol în inimă. Poate mai târziu o să se schimbe în ură. N-a existat o perioadă de trecere de la frumusețe la oroare. Așa că sunt zăpăcit, zăpăcit.
Samuel zise:
— Într-o zi o să ne așezăm și o să așterni totul pe masă, limpede ca o pasiență, dar acum nu găsești toate cărțile.
Dincolo de șopron, se auzi cârâitul indignat al unui pui supărat, apoi o lovitură surdă.
— Se întâmplă ceva la găini — spuse Adam.
Se auzi un nou cârâit.
— E Lee la găini — zise Samuel. — Dacă găinile ar avea guvern, biserică și istorie, ar avea o părere oribilă și plină de dezgust față de bucuria omenească. De îndată ce omul are o bucurie sau o speranță, imediat niște pui merg cârâind la eșafod.
Acum, cei doi oameni tăceau, tăcerea fiind întreruptă doar de mici false amabilități — întrebări fără sens despre sănătate și vreme și răspunsuri pe care nimeni nu le asculta.
Și conversația aceasta ar fi putut continua astfel până ce s-ar fi înfuriat din nou unul pe celălalt, dacă n-ar fi intervenit Lee.
Lee scoase afară o masă și două scaune și așeză scaunele față-n față. Mai făcu un drum și aduse o sticlă de whisky și două pahare și așeză pe masă câte un pahar dinaintea fiecărui scaun. Apoi cără afară gemenii, câte unul sub fiecare braț, și îi așeză pe jos, lângă masă, dându-i fiecăruia câte un bețișor în mână, să-l miște și să facă umbre cu el.
Băieții ședeau gravi și priveau în jur, se uitau la barba lui Samuel și-l căutau pe Lee. Aveau o îmbrăcăminte stranie, purtau pantaloni drepți și jachete brodate și împodobite, cum au chinezii. Una era albastru-turcoaz, cealaltă de un roz pal, iar broderia neagră. Pe cap purtau pălărioare de mătase, negre, rotunde, cu câte un nasture mare, roșu, în creștet.
Samuel întrebă:
— De unde Dumnezeu ai găsit hainele astea, Lee?
— Nu le-am găsit nicăieri — răspunse Lee înțepat. — Le-am avut eu. Singurele haine pe care le mai au sunt făcute de mine din pânză de cort. Un băiat trebuie să fie îmbrăcat frumos la botez.
— Ai abandonat dialectul, Lee.
— Sper că pentru totdeauna. Bineînțeles că-l folosesc la King City.
Le adresă copiilor câteva silabe scurte, cântate; amândoi îi zâmbiră și-și mișcară brațele în aer.
Le zise:
— Am să vă torn ceva de băut. Am găsit ceva pe-aici.
— E ceva pe care l-ai cumpărat ieri la King City — spuse Samuel.
Acum, că Samuel și Adam ședeau împreună și barierele căzuseră, Samuel fu cuprins de timiditate. Nu putea compensa prea ușor ceea ce făcuse mai înainte cu pumnii. Se gândi la curaj și îndurare ca la niște virtuți care se moleșesc când nu ai la ce să le folosești. Își râse de el însuși în gând.
Cei doi ședeau privind la gemenii îmbrăcați în hainele lor curioase, viu colorate. Samuel gândi: „Uneori, dușmanul te poate ajuta mai mult decât prietenul”. Își ridică privirea spre Adam.
— E greu să începi — spuse el. — E ca o scrisoare amânată care, cu cât trece timpul, devine tot mai dificilă. Poți să-mi dai o mână de ajutor?
Adam ridică o clipă privirea, apoi o întoarse iar în jos, spre băieți. Zise:
— Am impresia că mi se sfărâmă capul. Parcă aș auzi niște zgomote pe sub apă. Trebuie să mă scutur de anul acesta care a trecut.
— Poate îmi povestești cum s-a întâmplat, ca să avem un punct de plecare.
Adam dădu băutura pe gât, își turnă din nou și ținu paharul aplecat în mână. Whiskyul de culoarea chihlimbarului ajunse la buza paharului și aerul se umplu de mirosul lui înțepător de fructe și alcool.
— Mi-e greu să-mi amintesc — spuse el. — N-a fost o agonie, ci ceva trist, întunecat. Ba nu — a fost și ceva dureros. Spuneai că n-am toate cărțile pentru pasiență — eu tot la asta mă gândeam. Poate n-o să am niciodată toate cărțile.
— E vorba de ea? Când un bărbat zice că nu vrea să vorbească despre un lucru, înseamnă de obicei că nu se poate gândi la nimic altceva.
— Poate că așa e. E amestecată în toată tristețea asta, și nu pot să-mi amintesc prea multe în afară de felul cum am văzut-o ultima oară înconjurată de foc.
— Ea te-a împușcat, Adam, nu-i așa?
Buzele i se subțiară și ochii i se întunecară.
— Nu-i nevoie să-mi răspunzi — zise Samuel.
— Și de ce nu? Da, ea.
— A vrut să te omoare?
— La asta m-am gândit mai mult decât la toate. Nu, nu cred că a vrut să mă omoare. Nu mi-ar fi acordat o asemenea onoare. Nu era ură, nici pasiune. Am învățat asta în armată. Dacă vrei să omori un om, țintește la cap, în inimă sau în stomac. Nu, ea m-a atins acolo unde a țintit. Pot să și văd cum se mișca țeava revolverului. Cred că nu mi-ar fi păsat chiar atât dacă mi-ar fi dorit moartea. Asta ar fi însemnat un fel de dragoste, dar eu nu reprezentam pentru ea decât un obstacol, nu un dușman.
— Te-ai gândit mult la toate astea — spuse Samuel.
— Am avut o grămadă de timp pentru așa ceva. Vreau să te întreb ceva. Nu-mi pot aminti nimic în afară de lucrul acela groaznic. Era foarte frumoasă, Samuel?
— Era pentru tine, fiindcă așa ai creat-o tu. Nu cred că ai văzut-o vreodată cu adevărat cum arată, ci doar cum ți-ai imaginat-o tu însuți.
Adam gândi cu glas tare:
— Mă întreb cine era — ce era. Eram mulțumit să nu știu.
— Și acum vrei să știi?
Adam își lăsă ochii în jos.
— Nu e o curiozitate. Dar aș vrea să știu ce fel de sânge curge în vinele băieților mei. Când vor crește mari — nu voi căuta oare ceva anume în ei?
— Ba da. Dar îți atrag atenția de pe acum că nu sângele lor, ci suspiciunile tale ar putea sădi răul în ei. Vor fi ceea ce aștepți tu de la ei.
— Dar sângele lor…
— Nu prea cred în sânge — zise Samuel. — Cred mai degrabă că, dacă un om descoperă răul sau binele în copiii lui, el nu vede decât ceea ce a semănat în ei după ce s-au născut.
— Dar nu poți face un cal de curse dintr-un porc.
— Nu, dar poți face un porc de rasă.
— Nimeni de pe-aici n-o să fie de acord cu tine. Cred că nici măcar doamna Hamilton.
— E adevărat. Ea, mai mult ca oricine, nu va fi de acord, și eu nu i-aș spune așa ceva de teamă să nu tune și să fulgere de nemulțumită ce-o să fie. Ea câștigă orice discuție în contradictoriu fiindcă se aprinde când vorbește și e convinsă că orice deosebire de păreri constituie un afront personal. E o femeie bună, dar trebuie să știi cum s-o iei. Dar hai să vorbim de băieți.
— Mai bei un pahar?
— Asta da, mulțumesc. Numele reprezintă un mare mister. N-am știut niciodată dacă numele i se potrivește copilului sau dacă copilul se schimbă ca să se potrivească numelui. Dar de un lucru poți fi sigur — ori de câte ori un om are o poreclă, este o dovadă că numele care i s-a dat n-a fost bun. Ce părere ai despre numele obișnuite — John, sau James, sau Charles?
Adam privea la gemeni și, deodată, când auzi numele fratelui său, văzu imaginea lui în ochii unuia dintre băieți. Se aplecă înainte.
— Ce s-a întâmplat? — întrebă Samuel.
— Băieții ăștia nu seamănă! Nu sunt la fel!
— Bineînțeles. Nu există gemeni identici.
— Ăsta — asta seamănă cu fratele meu. Acum mi-am dat seama. Mă întreb dacă celălalt seamănă cu mine.
— Amândoi seamănă cu tine. Un chip are toate trăsăturile întipărite chiar de la început.
— Acum nu mi se mai pare chiar așa — spuse Adam. — Dar, pentru o clipă, am crezut că văd o fantomă.
— Poate că asta și sunt fantomele, observă Samuel.
Lee aduse tacâmurile și le așeză pe masă.
— La chinezi există fantome? — întrebă Samuel.
— Milioane — răspunse Lee. — Avem mai multe fantome decât orice altceva. Cred că nimic nu moare vreodată în China. E mare înghesuială. Oricum, asta era impresia pe care am avut-o când am fost acolo.
Samuel zise:
— Știi, Lee, încercăm să ne gândim ce nume să le dăm.
— Am puii la frigare. Sunt gata imediat.
Adam își ridică privirea de la gemeni și ochii lui erau calzi și blânzi.
— Bei ceva, Lee?
— Iau câte o gură de ng-ka-py la bucătărie — spuse Lee și se întoarse în casă.
Samuel se aplecă, ridică unul din băieți și-l așeză pe genunchii lui.
— Ia-l pe celălalt — îi zise el lui Adam. — Să vedem dacă nu au ceva care să ceară un nume oarecare.
Adam îl ținea cu stângăcie pe genunchi pe celălalt copil.
— Seamănă nițeluș — spuse el — dar nu când te uiți de aproape la ei. Ăsta are ochii mai rotunzi decât celălalt.
— Da, și capul mai rotund, și urechi mai mari — adăugă Samuel. — Dar ăsta seamănă mai curând cu un — cu un glonte. Ăsta poate o să se dezvolte și el mai încolo, dar nu chiar atât de înalt. Și ăsta o să fie mai negricios și la păr, și la piele. Ăsta cred că o să fie viclean, și viclenia limitează inteligența. Viclenia te oprește să faci ceva ce n-ar da dovadă de viclenie. Uită-te cum se ține singur! E încă de pe acum mult mai avansat decât celălalt — mai bine dezvoltat. Nu e curios ce mult se deosebesc când îi privești mai des?
Chipul lui Adam se schimbă de parcă s-ar fi deschis și s-ar fi întors la lumină. Ridică un deget și copilul se repezi la el, dar nu-l prinse și era gata să-i cadă din brațe.
— Hopa! Ușurel! Vrei să cazi?
— Ar fi o greșeală să le dăm nume după calitățile pe care ne închipuim că le au — zise Samuel. — Am putea să greșim — și încă rău. Poate ar fi bine să le dăm o țintă înaltă spre care să tindă, un nume care să-i călăuzească. Omul al cărui nume îl port și-a auzit clar numele strigat de Dumnezeu, și eu am ascultat toată viața. Mi s-a părut, o dată sau de două ori, că mi-am auzit numele strigat — dar nu limpede, nu limpede.
Adam ținea copilul de umeri; se aplecă și turnă whisky în amândouă paharele.
— Îți mulțumesc c-ai venit, Samuel. Îți mulțumesc chiar și pentru că m-ai lovit. E straniu să spui un asemenea lucru.
— Și pentru mine a fost straniu să-l fac. Liza n-ar crede în ruptul capului, așa că nici n-o să-i spun vreodată. Un adevăr care nu e crezut rănește pe om mai mult decât o minciună. Ai nevoie de mare curaj ca să susții un adevăr pe care în vremurile noastre nu poate nimenea să-l creadă. Există o pedeapsă pentru așa ceva, care de obicei e răstignirea. Nu am curaj pentru una ca asta.
Adam zise:
— M-am întrebat de ce un om cu cunoștințele dumitale muncește pe un deal sterp.
— Pentru că nu am curaj — răspunse Samuel. — Niciodată n-am fost în stare să-mi iau cu adevărat răspunderea. Când am văzut că nu mă strigă Dumnezeu, aș fi putut să-l strig eu pe el — dar n-am făcut-o. Aici este diferența între măreție și mediocritate. Nu este o boală neobișnuită. Dar este plăcut pentru un om mediocru să știe că măreția este, fără îndoială, lucrul cel mai rar din lume.
— Eu cred că există diverse trepte de măreție — spuse Adam.
— Nu cred — zise Samuel. — Asta ar fi ca și cum ai spune că există o măreție mică. Nu. Cred că atunci când ajungi la un asemenea moment de răscruce, n-ai de ales decât între măreție și tine. De o parte ai căldura, și prietenia, și dulcea înțelegere, iar de cealaltă parte — răceala, singurătatea, măreția. Atunci faci alegerea. Sunt bucuros că am ales mediocritatea, dar de unde să știu ce răsplată m-ar fi așteptat de cealaltă parte? Niciunul din copiii mei nu va ajunge mare, afară poate de Tom. El este tocmai în situația când trebuie să aleagă. E dureros să-l privești. Și undeva, în mine, aș vrea să spun „da”. Nu e curios? Un tată care dorește ca fiul său să fie condamnat la măreție! Ce egoism presupune asta!
Adam chicoti.
— Văd că nu-i o treabă ușoară să dai un nume.
— Credeai că e simplu?
— Nu știam că poate fi atât de plăcut — răspunse Adam.
Lee ieși cu un platou cu pui fript, un castron de cartofi fierți, aburinzi, și o farfurie adâncă cu salată de sfeclă, toate duse pe o scândură de aluat.
— Nu știu cât de buni or fi — spuse el. — Găinile sunt nițeluș cam bătrâne. Nu avem niciun pui. Anul ăsta nevăstuicile ne-au mâncat puișorii.
— Trage-ți un scaun — zise Samuel.
— Stați să-mi iau ng-ka-py-ul meu — răspunse Lee.
După plecarea lui, Adam spuse:
— Mi se pare curios — parcă vorbea altfel.
— Acum are încredere în tine. Are un dar al credinței resemnate care nu speră să fie răsplătită. Este, poate, un om mult mai bun decât vreunul din noi care ar putea să viseze vreodată să fie el însuși.
Lee se întoarse și își așeză scaunul la capătul mesei.
— Lăsați-i jos pe băieți — spuse el.
Gemenii protestară când fură așezați jos. Lee se răsti la ei în limba cantoneză și ei se liniștiră.
Bărbații mâncară tăcuți, cum fac majoritatea oamenilor la țară. Deodată, Lee se ridică și intră grăbit în casă. Se întoarse cu o cană de vin roșu.
— Am uitat de el. L-am găsit în casă.
Adam râse.
— Îmi amintesc că am mai băut vin aici înainte de a cumpăra locul. Poate că l-am cumpărat din pricina vinului. Pasărea e bună, Lee. De mult nu mi-am mai dat seama de gustul mâncării.
— Te înzdrăvenești — făcu Samuel. — Unii oameni consideră că e o insultă pentru gloria bolii lor să se facă bine. Dar cataplasma timpului nu respectă gloria. Fiecare se face bine dacă are răbdare să aștepte.
4
Lee a curățat masa și a dat fiecărui băiat o pulpă de pasăre. Ședeau solemni cu oasele lipicioase în mâini, când uitându-se la ele, când sugându-le. Vinul și paharele rămaseră pe masă.
— Ar fi mai bine să continuăm să le căutăm nume — zise Samuel. — Parcă o simt pe Liza cum îmi strânge puțintel funia de gât.
— Nu-mi vine în minte cum să-i botez — făcu Adam.
— Nu ai niciun nume în familie care să-ți placă — nicio capcană atrăgătoare pentru o rudă bogată, niciun nume mândru care să fie reînviat?
— Nu, aș vrea ca ei s-o pornească în viață curați, pe cât e posibil.
Samuel se bătu cu mâna pe frunte.
— Ce păcat — zise el — că nu pot să primească numele ce li s-ar potrivi cel mai bine.
— Ce vrei să spui?
— Curați, ai zis? M-am gândit noaptea trecută… — Făcu o pauză. — Ai reflectat la propriul tău nume?
— Al meu?
— Desigur. Primii născuți — Cain și Abel.
Adam spuse:
— A, nu. Nu putem face una ca asta.
— Știu că nu putem. Ar însemna să pui destinul la încercare, oricare ar fi el. Dar nu-i curios că numele de Cain, poate cel mai cunoscut în întreaga lume, nu a fost purtat vreodată, după câte știu eu, decât de un singur om?
Lee spuse:
— Poate asta-i pricina pentru care numele acesta nu și-a schimbat niciodată semnificația.
Adam privi vinul roșu ca cerneala din paharul lui și spuse:
— M-a trecut un fior când l-ai pomenit.
— Două povești ne-au obsedat și ne-au urmărit de la începuturile noastre — zise Samuel. — Le târâm după noi ca pe niște cozi invizibile — povestea păcatului originar și povestea lui Cain și Abel. Iar eu nu înțeleg niciuna din ele. Nu le înțeleg, dar le simt. Liza se supără pe mine. Ea zice că nu trebuie să încerc să le înțeleg. La ce-i nevoie să încercăm să explicăm un adevăr, zice ea. Poate că are dreptate — poate că are dreptate. Lee, mi-a spus Liza că ești presbiterian — tu ai înțeles cum e cu grădina Edenului și cu Cain și Abel?
— Ea crede că eu trebuie să fiu cineva, mai ales că am frecventat pe vremuri școala duminicală la San Francisco. Oamenilor le place să aparții unei biserici, de preferință aceleia căreia îi aparțin și ei.
Adam zise:
— Te-am întrebat dacă ai înțeles.
— Cred că înțeleg izgonirea din rai. Mai degrabă o intuiesc în mine însumi. Dar uciderea fratelui — nu. Dar cine știe, poate că nu-mi amintesc prea bine amănuntele.
Samuel spuse:
— Majoritatea oamenilor nu cunosc amănuntele. Iar pe mine tocmai amănuntele mă uimesc. Și Abel n-a avut copii.
Privi în sus, spre cer.
— Doamne, cum trece ziua! Ca și viața, atât de repede când nu-i dăm atenție și atât de încet când o observăm. Nu, eu mă bucur. Și mi-am făgăduit mie însumi să nu socot că bucuria e un păcat. Îmi face plăcere să cercetez lucrurile. Nu m-am mulțumit niciodată să trec pe lângă o piatră fără să mă uit sub ea. Și mă simt adânc dezamăgit că nu pot să văd niciodată fața întunecată a lunii.
— Nu am o Biblie — zise Adam. — Cea a familiei am lăsat-o în Connecticut.
— Am eu, mă duc s-o iau — zise Lee.
— Nu-i nevoie, interveni Samuel. Liza m-a lăsat s-o iau pe a maică-si. O am aici, în buzunar.
Scoase pachețelul și desfășură cartea jerpelită. Zise:
— Asta a fost ruptă și roasă. Mă întreb câte agonii și-au găsit rezolvarea în ea. Dați-mi o Biblie uzată și cred că aș fi în stare să vă vorbesc despre stăpânul ei după locurile marcate de urmele degetelor înfrigurate. Liza uzează Biblia peste tot la fel. Iată, am găsit-o — cea mai veche poveste. Dacă citirea ei ne tulbură, trebuie să fie din pricină că tulburarea e în noi înșine.
— N-am mai ascultat-o de când eram copil — spuse Adam.
— Atunci aveai impresia că e lungă, dar ea e foarte scurtă — spuse Samuel. — O s-o citesc toată și apoi o să ne întoarcem. Mai dă-mi puțin vin, căci mi s-a uscat gâtlejul. Iată o poveste atât de scurtă, în stare să facă o rană atât de adâncă.
Se uită în jos spre pământ.
— Uite! Băieții au adormit, acolo, în praf.
Lee se ridică.
— Mă duc să-i învelesc.
— Pământul e cald — spuse Samuel. — Și acum iată ce spune povestea:
„Adam s-a împreunat cu nevastă-sa Eva; ea a rămas însărcinată și a născut pe Cain și a zis: Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!”
Adam vru să zică ceva și Samuel își ridică privirea spre el, dar el tăcu și își acoperi ochii cu mâna. Samuel citi mai departe:
„A mai născut și pe fratele său Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar.
După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. Abel a adus și el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui și din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel și spre jertfa lui, dar spre Cain și spre jertfa lui n-a privit cu plăcere.”
Lee spuse:
— Uite aici — adică nu, citește mai departe, citește. O să ne întoarcem.
Samuel citi:
„Cain s-a mâniat foarte tare, și i s-a posomorât fața. Și Domnul a zis lui Cain: Pentru ce te-ai mâniat, și pentru ce ți s-a posomorât fața? Nu-i așa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândește la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești.
Însă Cain a zis fratelui său Abel: Haidem să ieșim la câmp. Dar pe vremea când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel, și l-a omorât.
Domnul a zis lui Cain: Unde este fratele tău Abel?
El a răspuns: Nu știu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?
Și Dumnezeu a zis: Ce-ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine. Acum blestemat ești tu, izgonit din ogorul acesta care și-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău! Când vei lucra pământul, să nu-ți mai dea bogăția lui. Pribeag și fugar să fii pe pământ.
Cain a zis Domnului: Pedeapsa mea e prea mare ca s-o pot suferi. Iată că Tu mă izgonești azi de pe fața pământului; eu voi trebui să mă ascund de fața Ta, și să fiu pribeag și fugar pe pământ; și oricine mă va găsi, mă va omorî.
Domnul i-a zis: Nicidecum; ci dacă va omorî cineva pe Cain, Cain să fie răzbunat de șapte ori.
Și Domnul a hotărât un semn pentru Cain, ca oricine îl va găsi, să nu-l omoare. Apoi, Cain a ieșit din fața Domnului, și a locuit în țara Nod, la răsărit de Eden.”
Samuel închise coperta deschisă a cărții; era cam obosit.
— Asta-i. Șaisprezece versete, nu mai mult. Dumnezeule! Uitasem cât de amenințătoare este — nicio vorbă de încurajare. Nu-i nimic de înțeles.
Adam oftă adânc.
— Nu e o poveste care te face să te simți bine — nu-i așa?
Lee turnă un pahar plin de băutură de culoare închisă din sticla lui rotundă de ceramică, sorbi și-și dezlipi buzele ca să-i simtă mai bine gustul pe limbă și în cerul gurii.
— Nicio poveste n-are forță și nu rezistă în timp, decât dacă simțim în noi înșine că e adevărată și că ni se potrivește — zise el. — Ce povară grea de vinovăție au oamenii!
Samuel i se adresă lui Adam:
— Și tu ai încercat s-o porți toată.
Lee spuse:
— Și eu am făcut la fel, și fiecare din noi. Îmbrățișăm păcatul cu amândouă brațele ca și cum ar fi un lucru de preț. Poate că așa vrem noi să fie.
Adam interveni:
— Mă face să mă simt mai bun, nu mai rău.
— Cum adică? — întrebă Samuel.
— Iată, fiecare băiețel își închipuie că el a inventat păcatul. Avem credința că virtutea se învață, pentru că ni se vorbește despre ea. Dar păcatul este creația noastră proprie.
— Da, înțeleg. Dar cum poate povestea asta să-l facă mai bun?
Adam răspunse aprins:
— Pentru că descindem din el. El e tatăl nostru. O parte din vina noastră apasă asupra strămoșilor noștri. Ce vină am avut noi? Suntem copiii tatălui nostru; înseamnă că nu am fost noi primii. Este o scuză, și în lume nu există suficiente scuze.
— În orice caz, nu e una prea convingătoare — spuse Lee. — Altfel, de mult am fi șters păcatul, și lumea nu ar fi plină de oameni triști, pedepsiți.
Samuel zise:
— Ce alt tablou ne-am putea imagina?
— Scuză sau nu, fapt e că suntem legați de strămoșii noștri. Purtăm cu noi păcatul.
Adam zise:
— Îmi amintesc că am fost puțin cam supărat pe Dumnezeu. Atât Cain, cât și Abel i-au dat lui Dumnezeu ce au avut, iar Dumnezeu l-a acceptat pe Abel și l-a respins pe Cain. Am gândit întotdeauna că n-a fost un lucru drept. Nu l-am înțeles niciodată. Tu l-ai înțeles?
Lee răspunse:
— Poate că privim lucrurile dintr-un punct de vedere diferit. Îmi amintesc că povestea a fost scrisă de către și pentru un popor de păstori. Nu erau agricultori. Dumnezeul păstorilor nu e oare înclinat să prețuiască mai mult un miel gras decât un snop de orz? Un sacrificiu trebuie să fie făcut cu ce ai mai bun și mai de valoare.
Samuel zise:
— Da, asta înțeleg. Dar îți atrag atenția, Lee, să nu cumva să-i expui Lizei raționamentul tău oriental.
Adam era emoționat.
— Bine, dar de ce l-a condamnat Dumnezeu pe Cain? E o nedreptate.
Samuel zise:
— E bine să reținem cuvintele așa cum sunt ele. Dumnezeu nu l-a condamnat defel pe Cain. Chiar și Dumnezeu poate avea o preferință, nu? Să presupunem că lui Dumnezeu îi plăcea mai mult mielul decât legumele. Cred că și eu aș prefera mielul. Poate că, cine știe, Cain i-o fi adus o legătură de morcovi. Și Dumnezeu i-a spus: „Astea nu-mi plac. Mai încearcă o dată. Adu-mi ceva care-mi place și am să te prețuiesc la fel ca pe fratele tău.” Dar Cain s-a supărat. Sentimentele lui au fost rănite. Iar când sentimentele unui om sunt rănite, el vrea să lovească în ceva și Abel se afla în calea mâniei lui.
Lee spuse:
— Sfântul Pavel le zice evreilor că Abel avea credință.
— În „Geneză” nu este nicio referire la asta, interveni Samuel. Nici despre credință, nici despre necredință. Nu e decât o aluzie la furia lui Cain.
Lee întrebă:
— Ce părere are doamna Hamilton despre paradoxurile din Biblie?
— N-are nicio părere, pentru că nu admite existența lor.
— Dar…
— Taci, omule. Întreab-o pe ea. După discuție, o să te alegi mai bătrân, dar cu idei la fel de neclare.
Adam spuse:
— Voi doi ați studiat asta. Eu am trecut prin ea superficial și nu s-a lipit prea mult de mine. Deci Cain a fost împins la crimă?
— Așa-i — la crimă.
— Și Dumnezeu l-a însemnat?
— N-ai auzit? Cain purta un semn ca să nu fie distrus, ci cruțat. Și s-a aruncat un blestem asupra oricărui om care l-ar ucide. Era un semn care să-l apere.
— Nu pot să mă lepăd de sentimentul că, în ce-l privește, Cain a fost pedepsit pe nedrept.
— Poate că da — spuse Samuel. — Dar Cain a trăit și a avut copii, pe când Abel trăiește numai în poveste. Noi suntem copiii lui Cain. Nu e straniu că trei oameni în toată firea discută această crimă aici, după atâtea mii de ani, ca și când ea s-ar fi întâmplat ieri la King City și sentința nu s-ar fi pronunțat încă?
Unul din gemeni se trezi, căscă, se uită la Lee și adormi din nou.
Lee zise:
— Vă amintiți, domnule Hamilton, că am spus că am încercat să traduc în englezește niște poezii vechi chinezești? Nu, n-aveți grijă. Nu le citesc. Dar făcând treaba asta, am descoperit că unele din lucrurile de demult sunt și acum la fel de proaspete și de limpezi ca dimineața de astăzi. Și n-am întrebat de ce. Bineînțeles că pe oameni îi interesează numai ceva ce-i privește personal. Dacă o poveste nu-l privește pe cel care o ascultă, n-o va asculta. Și eu spun că e o lege — o poveste ori se potrivește fiecărui om, și atunci este măreață și trainică, ori nu rezistă timpului. Ceea ce este straniu și străin nu interesează — numai ceea ce este foarte personal și familiar rezistă.
— Aplică-mi asta la povestea lui Cain și Abel — zise Samuel.
Iar Adam adăugă:
— Eu nu mi-am omorât fratele.
Se opri deodată și gândurile îi zburară înapoi, în trecut.
— Cred că pot — îi răspunse Lee lui Samuel. — Cred că asta este povestea cea mai cunoscută din lume pentru că este povestea fiecăruia. Cred că este povestea simbol a sufletului omenesc. Îmi formulez ideile chiar acum — așa că nu vă repeziți la mine dacă nu sunt clar. Cea mai teribilă groază pe care o poate simți un copil este să nu fie iubit, și se teme ca de dracu să nu fie izgonit. Cred că fiecare om din lume a simțit mai mult sau mai puțin ce înseamnă să fii izgonit. Iar odată cu izgonirea vine și furia, iar furia atrage după sine o faptă rea, răzbunarea pentru izgonire, iar fapta rea aduce păcatul — aceasta este istoria omenirii. Cred că, dacă ar fi exclusă posibilitatea de a fi izgonit, omul n-ar mai fi ceea ce este. Poate că ar exista mai puțini oameni nebuni. Sunt convins în sinea mea că n-ar mai exista atâtea închisori. Aici este totul — începutul, izvorul. Unui copil i se refuză dragostea după care tânjește, și atunci bate pisica și își ascunde această tainică vină; un altul fură, crezând că banii îl vor face să fie iubit, iar un al treilea cucerește lumea — așa e mereu: păcat, răzbunare și apoi un păcat și mai mare. Omul este singurul animal care are sentimentul vinovăției. Și acum fiți atenți o clipă! Așadar, eu cred că această poveste veche și îngrozitoare este importantă pentru că este o hartă a sufletului — acest suflet ascuns, izgonit și vinovat. Domnule Trask, ați spus că nu v-ați omorât fratele, dar apoi v-ați amintit ceva. Nu vreau să știu ce anume, dar era chiar așa departe de povestea lui Cain și Abel? Și dumneata, domnule Hamilton, ce părere ai de raționamentul meu oriental? Știi doar că nu sunt mai oriental decât dumneata.
Samuel își sprijinise coatele pe masă și palmele îi acopereau ochii și fruntea.
— Vreau să mă gândesc — spuse el. — Să te ia naiba, vreau să mă gândesc. Vreau să iau cu mine singur povestea asta ca s-o desfac în bucățele și să văd. Poate că mi-ai dărâmat o lume. Și nu știu ce pot construi în locul lumii mele.
Lee zise blând:
— Nu s-ar putea clădi o lume în jurul unor adevăruri necunoscute? Nu s-ar putea dezrădăcina niște dureri și nebunii dacă le-am cunoaște cauzele?
— Nu știu, afurisitule. Mi-ai tulburat frumosul meu univers. Ai pornit de la o discuție dusă în joacă și ai scos din ea un răspuns. Lasă-mă în pace — lasă-mă în pace să mă gândesc! Ideea ta, cățeaua asta afurisită, a și făcut pui în mintea mea. Oare ce o să gândească Tom al meu despre ideea asta? O s-o legene în palmele gândului. O s-o răsucească în minte ca pe o friptură de porc în fața focului. Și acum trezește-te, Adam. Te-ai scufundat destul în amintiri, oricare ar fi ele.
Adam tresări. Oftă adânc.
— Nu cumva e prea simplu? — întrebă el. — Întotdeauna mă tem de lucrurile simple.
— Nu e simplu deloc — răspunse Lee. — Este complicat până la disperare. Dar la capăt se zărește lumină.
— N-o să mai fie multă vreme lumină — spuse Samuel. — Am stat de vorbă și iată că s-a înserat. Am venit încoace să dau ajutor să botezăm gemenii și iată că încă n-au nume. Ne-am lansat într-o discuție pe muchie de cuțit… Iar tu, Lee, ai face bine să-ți ții ideile complicate cât mai departe de angrenajul bisericilor recunoscute, altfel s-ar putea să mai vedem și un chinez răstignit cu cuie în mâini și picioare. Lor le plac complicațiile, dar cele ale lor proprii. E timpul să mă îndrept spre casă.
Adam zise disperat:
— Spune-mi câteva nume.
— Din Biblie?
— De oriunde.
— Păi, să vedem. Din toți cei care au ieșit din Egipt, numai doi au ajuns în Țara Făgăduinței. Ți-ar plăcea numele lor ca simbol?
— Cine au fost?
— Caleb și Josuha.
— Josuha era militar, general. Mie nu-mi place armata.
— Caleb era căpitan.
— Dar nu general. Parcă-mi place Caleb — Caleb Trask.
Unul dintre gemeni se trezi și începu numaidecât să plângă.
— I-ai rostit numele — zise Samuel. — Josuha nu-ți place, așa că l-ai numit Caleb. El e cel șmecher — cel negricios. Uite că s-a trezit și celălalt. Mie mi-a plăcut totdeauna numele de Aaron, dar acesta n-a ajuns în Țara Făgăduinței.
Al doilea băiat începu să strige aproape vesel.
— E destul de bine — spuse Adam.
Deodată Samuel râse.
— Ne-au trebuit doar două minute, și asta după un potop de cuvinte. Caleb și Aaron, acum sunteți oameni, faceți parte din frăția noastră și aveți dreptul să fiți condamnați.
Lee luă băieții, câte unul sub braț.
— Îi recunoașteți? — întrebă el.
— Desigur. Ăsta-i Caleb, iar tu ești Aaron — spuse Adam.
Lee cără în casă, pe înserat, gemenii care urlau.
— Ieri nu-i puteam deosebi — spuse Adam. — Aaron și Caleb.
— Mulțumește-i lui Dumnezeu că gândirea noastră răbdătoare a dat roade. Liza ar fi preferat Josuha. Îi plac zidurile Ierihonului care cad. Dar îi place și Aaron, așa că mi se pare că-i în regulă. Mă duc să-mi înham trăsurica.
Adam se duse cu el la grajd.
— Mă bucur că ai venit. Mi s-a luat o piatră de pe inimă — spuse el.
Samuel trecu frâul în gura lui Doxology, care se ferea, îi așeză hamurile pe frunte și la gât.
— Poate acum o să te gândești la grădina de pe terenul cel întins. O și văd acolo, așa cum ți-ai închipuit-o — spuse el.
Trecu mult timp până când Adam dădu un răspuns. În cele din urmă zise:
— Cred că o asemenea energie s-a scurs din mine. Nu-i mai simt îndemnul. Am bani destui ca să trăiesc. N-am dorit-o niciodată pentru mine însumi. Nu am cui să-i arăt grădina.
Samuel se apropie de el și ochii lui erau plini de lacrimi. Îi strigă:
— Să nu crezi că așa ceva moare vreodată. Să nu te aștepți la asta. Ești oare mai bun decât alți bărbați? Îți spun că n-o să moară decât odată cu tine.
Stătu o clipă gâfâind, apoi se urcă în trăsurică, o biciui pe Doxology și porni, cu umerii lăsați, fără să-și mai ia rămas-bun.