1
După înrolarea lui Adam în armată și după ce Cyrus s-a mutat la Washington, Charles a rămas singur la fermă. Se lăuda că își caută o soție, dar nu o făcea în mod obișnuit, nu se întâlnea cu fete, nu se ducea la bal, nu căuta să fie sigur că sunt cinstite sau nu și să le convingă treptat să se căsătorească. De fapt, Charles era foarte timid cu fetele. Și, la fel ca majoritatea bărbaților timizi, își satisfăcea necesitățile firești cu prostituatele anonime. Un bărbat timid se simte în siguranță cu o femeie ușoară. Întrucât e plătită, și încă dinainte, ea devine o marfă, așa că un bărbat timid poate să fie glumeț cu ea, ba chiar brutal. De asemeni, nu are de ce să se teamă că ar putea fi respins, ceea ce pe un bărbat timid îl paralizează.
Treaba se aranja simplu și destul de discret. Proprietarul hanului ținea trei camere la etajul de sus pentru călători, pe care le închiria fetelor pe câte două săptămâni. La sfârșitul celor două săptămâni, un nou grup de fete le înlocuia. Domnul Hallam, proprietarul hanului, nu se amesteca în acest aranjament. Aproape că putea să spună pe bună dreptate că nu știa nimic despre asta. Lua doar o chirie de cinci ori mai mare pentru cele trei camere. Fetele erau alese, procurate, aduse, supravegheate și jefuite de un proxenet pe nume Edwards, care locuia la Boston. Fetele lui se deplasau într-un circuit lent prin orășelele mici, fără să stea mai mult de două săptămâni într-un loc. Era un sistem foarte bun. Fiecare fată nu stătea în oraș prea multă vreme ca să nu fie luată la ochi, fie de cetățeni, fie de polițiști. Stăteau mai mult în camere și se fereau de locurile publice. Nu li se dădea voie — în caz contrar erau pedepsite cu bătaia — să se îmbete, să facă scandal sau să se îndrăgostească de cineva. Li se servea masa în cameră, iar clienții erau aleși cu grijă. Oamenilor beți nu li se permitea să urce la ele. O dată la șase luni, fiecare fată căpăta o lună de vacanță ca să se îmbete și să-și facă de cap. Dacă o fată nu respecta regulamentul în timpul serviciului, atunci domnul Edwards personal o dezbrăca, o lega fedeleș și o bătea cu cravașa până ce mai-mai să-și dea duhul. Dacă faptele se repetau, se trezea în închisoare sub acuzarea de vagabondaj și prostituție publică.
Șederile de numai două săptămâni mai aveau și alt avantaj. Multe fete erau bolnave și aproape întotdeauna erau plecate când darul lor își făcea incubația la client. Nu era nimeni căruia să-i poți cere socoteală. Domnul Hallam nu știa nimic despre toate astea, iar domnul Edwards nu apărea niciodată în public în funcția sa. Circuitul acesta al lui era o afacere foarte bună.
Fetele se asemănau foarte mult — mari, leneșe și proaste. Bărbații își dădeau cu greu seama de schimbări. Charles Trask își făcuse obiceiul să se ducă la han cel puțin o dată la două săptămâni, să se urce la etaj, să-și facă treaba repede și să se întoarcă la bar să se îmbete nițeluș.
Casa familiei Trask nu fusese niciodată veselă, dar, mai ales de când locuia acolo numai Charles, avea un aer trist, părăginit.
Perdelele de dantelă, cenușii, deși curățate, arătau tot mai năclăite și mai umede. Bucătăria era acoperită — pereți, geamuri și plafon — cu un strat de grăsime de prăjeală.
Munca zilnică a nevestelor care trăiseră acolo și curățenia generală făcută de două ori pe an înlăturaseră murdăria. Charles făcea rareori mai mult decât să măture. Renunțase la cearceafuri și dormea între pături. La ce bun să cureți casa când nu venea nimeni s-o vadă? Doar în nopțile când se ducea la han, se spăla și se îmbrăca cu haine curate.
Charles începu să fie bântuit de un fel de neliniște care îl făcea să se scoale din zori. Lucra la fermă mai mult pentru că se simțea singur. Când venea de la muncă, înfuleca mâncare prăjită, iar apoi se ducea la culcare și cădea într-o toropeală digestivă.
Pe chipul lui negricios s-a întipărit seriozitatea lipsită de expresie a omului care se află aproape întotdeauna singur. Frate-său îi lipsea mai mult decât mama sau tatăl. Își amintea oarecum tulbure anii dinainte de plecarea lui Adam, în care vedea niște timpuri fericite, și dorea revenirea lor.
În tot acest răstimp n-a fost niciodată bolnav, afară, bineînțeles, de indigestia cronică de care suferă și acum toți bărbații ce locuiesc singuri, își gătesc ei înșiși și mănâncă fără ca nimeni să le țină tovărășie. Pentru asta înghițea un purgativ puternic, căruia i se spunea „Elixirul vieții părintelui George”.
În cel de-al treilea an de singurătate, i s-a întâmplat un accident. Dezgropa bolovani ca să facă un zid de piatră. Unul, mai bine înfipt, era greu de urnit. Charles s-a tot opintit cu o pârghie făcută dintr-o bară de fier, dar bolovanul, după ce s-a clintit, a căzut înapoi de câteva ori. La un moment dat, și-a pierdut răbdarea. Un zâmbet ușor i-a apărut pe față și, cuprins de o furie mută, a început să se lupte cu pietroiul de parcă ar fi fost un om. Și-a înfipt bara de fier adânc sub el și s-a lăsat cu toată greutatea. Bara a alunecat și partea de sus l-a pocnit drept în frunte. Câteva clipe a zăcut în nesimțire pe câmp, apoi s-a ridicat și s-a îndreptat spre casă, împleticindu-se, pe jumătate orbit. În frunte avea o rană mare care pornea de la rădăcina părului până la un punct, între sprâncene. Câteva săptămâni a avut capul bandajat, din pricina unei infecții care puroia, dar asta nu-l îngrijora. În vremea aceea, puroiul era considerat benign, o dovadă că rana merge spre vindecare. Când rana s-a vindecat, i-a lăsat o cicatrice lungă, încrețită, și, în timp ce majoritatea cicatricelor sunt mai albicioase decât pielea înconjurătoare, a lui Charles s-a făcut cafenie. Poate că bara a introdus rugină sub piele, făcând un fel de tatuaj.
Lui Charles nu prea i-a păsat de rană, dar de cicatrice da. Arăta ca o urmă de deget pe frunte. O cerceta adesea, uitându-se în mica oglindă de lângă sobă. Își pieptăna părul în jos pe frunte ca să o acopere cât mai mult cu putință. Îi era rușine de cicatrice; o ura. Devenea neliniștit când cineva o privea și se înfuria când i se punea vreo întrebare în legătură cu ea. Într-o scrisoare către fratele său, și-a dezvăluit sentimentele.
Scria:
„Arată de parcă cineva m-ar fi însemnat ca pe o vacă. Afurisita se face tot mai întunecată. Poate că până vii acasă, o să fie neagră. Nu-mi lipsește decât una în sens invers și o să arăt ca un papistaș în Vinerea Mare. Nu știu de ce mă supără atât. Sunt plin de cicatrice. Asta însă mă face să mă simt de parcă aș fi însemnat. Și când mă duc în oraș, ca și la han, toată lumea se uită la ea. Îi aud discutând despre ea, când cred că nu-i aud. Nu știu de ce naiba sunt atât de curioși. Așa stând lucrurile, nu prea mai am chef să mă duc la oraș.”
2
Adam a fost eliberat în 1885 și a pornit spre casă. Ca înfățișare nu prea se schimbase. Nu avea o ținută milităroasă. Cavaleria nu l-a influențat în privința asta. Într-adevăr, unele unități militare se laudă cu o comportare mai liberă.
Adam se simțea ca un somnambul. Este dificil să te desparți de o viață de rutină, chiar dacă o urăști. Dimineața se scula într-o fracțiune de secundă și stătea să aștepte goarna deșteptării. Pulpele simțeau lipsa moletierelor, iar gâtul părea gol fără gulerul strâns. Ajunse la Chicago și acolo, fără niciun motiv, închirie pentru o săptămână o cameră mobilată, stătu două zile, plecă la Buffalo, se răzgândi și o porni spre cascada Niagara. Nu voia să se ducă acasă și amâna plecarea cât putea de mult. În mintea lui, acasă nu era un loc prea plăcut. Sentimentele legate de acel loc erau moarte în el și nu avea chef să le readucă la viață. Privi cascada ore în șir. Zgomotul ei îl năuci și îl hipnotiză.
Într-o seară simți o singurătate paralizantă și lipsa oamenilor apropiați din barăci și din corturi. Îi venea să alerge în mijlocul mulțimii, ca să simtă puțină căldură, indiferent de unde. Primul loc public aglomerat pe care-l găsi fu un mic bar plin de lume și fum. Scoase un oftat de plăcere și aproape că se ghemui în mulțimea de oameni, ca o pisică într-o grămadă de lemne. Comandă whisky, îl bău, îl cuprinse căldura și se simți bine. Nu vedea și nu auzea. Pur și simplu savura contactul cu oamenii. Când se făcu târziu și oamenii începură să plece, simți iarăși teama de clipa când va trebui să se întoarcă acasă. În curând se trezi singur cu barmanul, care tot freca lemnul barului, încercând din priviri și gesturi să-l facă pe Adam să plece.
— Mai dă-mi unul — zise el.
Chelnerul scoase sticla. Adam îl observă pentru prima oară. Avea pe frunte un semn ca o fragă.
— Nu-s de pe aici — spuse Adam.
— Aici la cascadă mai toți sunt străini — spuse chelnerul.
— Am fost în armată. La cavalerie.
— Aha — zise chelnerul.
Adam simți deodată că trebuie să-l impresioneze pe omul acesta, să-i intre cumva pe sub piele.
— M-am bătut cu indienii — spuse. — Am avut ce vedea.
Cetățeanul nu-i răspunse.
— Fratele meu are și el un semn pe frunte.
Chelnerul atinse cu degetele semnul ca o fragă.
— E din naștere — zise. — Crește cu fiecare an. Fratele dumitale are și el așa ceva?
— A lui e de la o tăietură. Mi-a scris cum a fost.
— Ai observat că a mea are formă de pisică?
— Desigur.
— Asta-i și porecla mea. Pisică. O am de când mă știu. Se spune că maică-mea s-o fi speriat de o pisică înainte de a mă naște.
— Sunt în drum spre casă. Am plecat de mult. Nu bei ceva?
— Mulțumesc. Unde locuiești?
— La pensiunea doamnei May.
— O știu. Se spune că te umflă cu o supă ca să nu mai poți mânca multă carne.
— Cred că șarlatanii se fac în orice negoț — spuse Adam.
— Cred că da. Oricum, în al meu se fac multe.
— Pun rămășag că e așa — spuse Adam.
— Dar tocmai șmecheria de care am nevoie n-o știu. Și tare aș vrea s-o știu.
— Despre ce-i vorba?
— Cum dracu să te fac să pleci acasă și să mă lași să închid.
Adam îl privi țintă, îl tot privi, dar tăcu.
— Am glumit — spuse chelnerul stingherit.
— Cred că dimineață voi pleca acasă — zise Adam. — Acasă la mine.
— Noroc — spuse chelnerul.
Adam traversă orașul întunecat, mărind pasul ca și când singurătatea l-ar fi urmărit. Când urcă treptele de la intrarea pensiunii, acestea scârțâiră ca un semnal. Holul era slab luminat de licărirea gălbuie a unei lămpi de petrol, cu o flacără atât de joasă, de parcă era gata să se stingă.
Proprietăreasa stătea pe culoar și nasul îi arunca o umbră alungită pe bărbie. Ochii ei reci nu-l slăbiră o clipă pe Adam, ca ochii unui portret pictat din față, iar cu nasul adulmeca cât whisky băuse.
— Noapte bună — spuse Adam.
Nu-i răspunse.
Ajuns la palier, se uită înapoi. Ea stătea cu capul ridicat și de data asta bărbia îi făcea umbră pe gât, iar ochii păreau fără pupile.
Camera lui mirosea a praf umezit și uscat de nenumărate ori. Scoase un chibrit și-l frecă de cutie. Aprinse mucul de lumânare din suportul său și privi patul — la fel de curbat ca un hamac și acoperit cu o plapumă murdară făcută din bucățele, a cărei umplutură de bumbac ieșea pe la margini.
Treptele de la intrare scârțâiră din nou și Adam fu sigur că femeia era iarăși pe coridor, gata să-și arate lipsa de ospitalitate noului sosit.
Adam se așeză pe scaun, își puse coatele pe genunchi și își sprijini bărbia în mâini. Un chiriaș de jos, de lângă hol, începu să tușească întruna, spărgând liniștea nopții.
Adam își dădu seama că nu putea să se întoarcă acasă. Auzise soldați mai vechi povestind cum făcuseră ceea ce-i trecuse și lui prin gând să facă.
„Pur și simplu, nu puteam suporta. N-aveam niciun loc unde să mă duc. Nu cunoșteam pe nimeni. Am rătăcit de ici-colo și curând mi-a fost teamă ca unui copil, și, fără să mai stau mult pe gânduri, m-am trezit că mă rugam de sergent să mă primească înapoi — ca și când mi-ar fi făcut un hatâr.”
Întors la Chicago, Adam se înrolă din nou și ceru să fie trimis la vechiul lui regiment. În tren, în drum spre apus, oamenii din escadron i se păreau foarte dragi și dorea să fie cu ei.
În timp ce aștepta să schimbe trenul la Kansas City, se auzi strigat și i se înmână un mesaj — ordin să se prezinte la Washington, la cabinetul ministrului de război. În cei cinci ani, Adam s-a obișnuit, mai curând decât a învățat, să nu se mire de un ordin. Pentru cei din armată, zeii cei sus-puși și îndepărtați de la Washington erau nebuni, iar dacă un soldat voia să-și păstreze mințile întregi, trebuia să se gândească cât mai puțin la generali.
Când sosi momentul, Adam își spuse numele unui funcționar și se duse să se așeze într-o anticameră. Tatăl lui îl găsi acolo. Lui Adam îi trebuiră câteva clipe ca să-l recunoască pe Cyrus și ceva mai mult ca să se obișnuiască cu el. Cyrus devenise un om important. Era îmbrăcat ca un domn — haină și pantaloni de stofă neagră, pălărie mare neagră, pardesiu cu guler de catifea, baston cu fildeș pe care-l ținea de parc-ar fi fost o sabie. Cyrus se purta ca o persoană importantă. Vorba lui era înceată și moale, măsurată și calmă, gesturile largi, iar dinții noi îi dădeau un zâmbet de vulpoi, întru totul nepotrivit cu emoția pe care o simțea.
Chiar și după ce înțelese că acela era tatăl lui, tot mirat rămase. Deodată, se uită în jos — nici urmă de picior de lemn — dispăruse. Gamba era țeapănă, genunchiul îndoit, iar piciorul era încălțat într-un pantof de vițel negru, lustruit. Când se mișca, șchiopăta, dar nu era șchiopătatul greoi al piciorului de lemn.
Cyrus îi surprinse privirea.
— Mecanic — zise. — Se bazează pe articulație. Are un arc. Dacă îmi dau silința, nici nu șchiopătez măcar. Am să ți-l arăt când îl scot. Hai cu mine.
Adam zise:
— Sunt în serviciu comandat. Trebuie să mă prezint la colonelul Wells.
— Știu asta. Eu i-am spus lui Wells să emită ordinul. Haide.
Adam spuse stingherit:
— Dacă nu vă supărați, domnule, cred că e mai bine să mă prezint colonelului Wells.
Tatăl se întoarse.
— Te-am pus la încercare — spuse plin de sine. — Voiam să văd dacă în armată mai există astăzi disciplină. Bun băiat. Știam că o să-ți facă bine. Ești bărbat și soldat, băiete.
— Sunt în serviciu comandat, domnule — zise Adam.
Omul acesta era un străin pentru el. Adam simți o ușoară aversiune. Ceva era fals. Iar graba cu care i-au deschis ușile până la colonel, respectul lingușitor al ofițerului acela, cuvintele: „Ministrul vă va primi acum, domnule”, nu izbutiră să îndepărteze această senzație.
— Fiul meu, simplu soldat, domnule ministru, la fel cum am fost și eu, soldat în armata Statelor Unite.
— Am fost eliberat cu gradul de caporal, domnule — spuse Adam.
Abia auzea schimbul de amabilități. Se gândea: „Acesta e ministrul de război. Nu vede că nu ăsta-i felul obișnuit al tatălui meu? Joacă teatru. Ce s-o fi întâmplat cu el? E caraghios că ministrul nu observă asta.”
Se îndreptară spre micul hotel unde locuia Cyrus, iar pe drum acesta îi arătă priveliștile, clădirile, locurile istorice, cu vorbirea curgătoare a unui ghid.
— Locuiesc la un hotel — spuse el. — M-am gândit să închiriez o casă, dar sunt atât de mult plecat, încât n-ar fi rentabil. Mai tot timpul sunt prin țară.
Nici funcționarul de la hotel nu observă nimic. El se înclină în fața lui Cyrus, îl numi „senator” și spuse că îi dă lui Adam o cameră, chiar dacă ar fi să dea pe cineva afară.
— Trimite, te rog, o sticlă de whisky în camera mea.
— Pot să vă trimit și gheață, dacă doriți.
— Gheață! — zise Cyrus. — Fiul meu e soldat. — Își lovi piciorul cu bastonul. — Și eu am fost soldat — simplu soldat. La ce ne trebuie gheață?
Adam fu zăpăcit de luxul în care trăia Cyrus. Nu avea numai un dormitor, ci și un salon, iar toaleta era chiar în dormitor, într-o boxă.
Cyrus se așeză într-un fotoliu și oftă. Își ridică pantalonul și Adam văzu mecanismul de oțel, piele și lemn tare. Cyrus desfăcu curelele care îl țineau de ciot și puse piciorul artificial lângă scaun.
— Uneori pișcă rău — spuse el.
Fără picior, tatăl lui era din nou el însuși, acela de care își amintea Adam. Simțise cum îi mijește în suflet disprețul, dar acum, teama, respectul și animozitatea din copilărie se treziră din nou; i se păru că e iarăși băiețașul care caută să descopere starea de spirit a tatălui, ca să scape de scandal.
Cyrus își pregăti băutura, își bău whisky-ul și își desfăcu gulerul. Se întoarse spre Adam.
— Ei?
— Poftim, domnule.
— De ce te-ai înrolat din nou?
— Nu, nu știu, domnule. Așa, pur și simplu.
— Nu-ți place armata, Adam.
— Nu, domnule.
— De ce te-ai întors?
— Nu voiam să mă duc înapoi acasă.
Cyrus oftă și își frecă degetele de brațele fotoliului.
— Vrei să rămâi în armată? — întrebă el.
— Nu știu, domnule.
— Pot să fac să te primească la West Point. Am influență. Pot să fac să fii eliberat și să intri la West Point.
— Nu vreau să mă duc acolo.
— Mă înfrunți? — întrebă Cyrus liniștit.
Adam făcu o pauză lungă și întârzie cu răspunsul; inteligența lui căuta o scăpare înainte de a spune:
— Da, domnule.
— Fiule, mai toarnă-mi niște whisky — spuse Cyrus, iar după ce îl primi, continuă: — Mă întreb dacă știi câtă influență am în realitate. Pot să arunc unui candidat în alegeri voturile Marii Armate așa cum aș arunca un ciorap. Chiar și președintelui îi place să știe ce gândesc eu despre problemele publice. Pot să fac să cadă în alegeri senatori și pot să culeg posturile ca merele. Pot să ridic un om sau pot să-l distrug. Știi asta?
Adam știa chiar mai mult. Știa că Cyrus se apăra cu amenințări.
— Da, domnule, am auzit.
— Aș putea să te numesc la Washington — sau aș putea chiar să te iau pe lângă mine — să te învăț ce ai de făcut.
— Mai degrabă m-aș întoarce la regimentul meu, domnule.
Văzu cum umbra înfrângerii întunecă fața tatălui său.
— Poate am făcut o greșeală. Ai învățat rezistența tâmpă a soldatului. — Oftă. — O să te trimit la regimentul tău. O să putrezești în barăci.
— Mulțumesc, domnule.
După o pauză, Adam întrebă:
— De ce nu-l aduci aici pe Charles?
— Pentru că eu… Nu, Charles stă mai bine acolo unde e — stă mai bine acolo.
Adam reținu tonul și expresia tatălui său. Avu destul timp să și le amintească, fiindcă a putrezit în barăci. Își amintea că Cyrus era singuratic și izolat — și știa asta.
3
După cinci ani, Charles îl aștepta pe Adam să se reîntoarcă. Văruise camerele și hambarul și, când s-a apropiat vremea, a adus o femeie să curețe casa, să o curețe bine de tot.
Era o femeie bătrână, curată și săracă. S-a uitat la perdelele putrezite de praf, le-a aruncat și a făcut altele noi. A scos de pe mașina de gătit grăsimea aflată acolo de la moartea mamei lui Charles. Apoi, a răzuit pereții de o murdărie cafenie, lucioasă, depusă de la grăsimea de gătit și de la lămpile de petrol. A spălat podelele cu leșie și a muiat cearceafurile în sodă, plângându-se tot timpul în sinea ei: „Bărbații — animale împuțite. Chiar și porcii sunt curați față de ei. Putrezesc în mizeria lor. Nu știu cum de se mărită femeile cu ei. Put ca sifilisul. Uită-te la cuptorul ăsta — are zeamă de plăcintă de pe vremea lui Matusalem.”
Charles se mutase într-un șopron ca nările lui să nu fie asaltate de mirosurile imaculate, dar neplăcute de leșie, sodă, amoniac și săpun galben. Totuși avea impresia că femeia nu prea era de acord cu felul în care își ținuse el gospodăria. Când, în cele din urmă, aceasta a plecat mormăind din casa strălucitoare, Charles a rămas în șopron. Voia să țină casa curată pentru Adam. În șopronul în care dormea, se aflau uneltele pentru fermă și cele pentru reparații și întreținere. Charles a constatat că putea să-și prepare în timp mai scurt și cu rezultate mai bune bucatele sale prăjite sau fierte, direct pe forjă, decât pe mașina de gătit din bucătărie. Foalele scoteau repede o căldură puternică din cocs. Omul nu trebuia să aștepte să se încălzească mașina de gătit. Se mira cum de nu se gândise la asta mai înainte.
Charles îl aștepta pe Adam, dar Adam nu venea. Poate Adam se sfia să-i scrie. Cyrus a fost acela care i-a comunicat, într-o scrisoare furioasă, despre reangajarea lui Adam împotriva voinței lui. Cyrus spunea totodată că, mai târziu, Charles ar putea să-i facă o vizită la Washington, dar nu l-a mai chemat niciodată.
Charles s-a mutat înapoi în casă și a trăit într-un fel de murdărie sălbatică, cu satisfacția de a distruge munca femeii aceleia posomorâte.
Abia peste un an i-a scris Adam lui Charles — o scrisoare stângace în care își făcea curaj să mărturisească:
„Nu știu de ce m-am înrolat din nou. Parcă altcineva ar fi făcut lucrul acesta. Scrie-mi curând și spune-mi ce mai faci.”
Charles n-a răspuns până ce n-a primit patru scrisori îngrijorate și apoi i-a scris cu răceală:
„Oricum, nici nu prea te-am așteptat”, și a continuat cu o relatare amănunțită despre fermă și animale.
Timpul și-a împlinit misiunea. Apoi, Charles a scris imediat după Anul Nou și a primit o scrisoare de la Adam scrisă tot imediat după Anul Nou. Se depărtaseră atât de mult unul de celălalt, încât nu mai aveau puncte comune sau întrebări pe care să și le pună.
Charles începu să întrețină femei leneșe, una după alta. Când începeau să-l calce pe nervi, le alunga așa cum ar fi vândut un porc. Nu-i plăceau și nu-l interesa dacă ele îl plăceau sau nu. Se îndepărtă de sat. Avea legături doar cu hanul și cu poștașul. Oamenii din sat puteau să nu încuviințeze felul său de viață, dar un singur lucru îi rămăsese și acesta atârna în balanță mai greu decât viața lui urâtă, chiar și în ochii lor. Ferma nu fusese niciodată atât de bine întreținută. Charles a defrișat terenul, a refăcut zidurile, a îmbunătățit sistemul de scurgere și și-a mărit ferma cu o sută de acri. Mai mult decât atât, planta tutun, iar în spatele casei se ridica impresionant un șopron nou pentru depozitarea acestuia. Iată de ce se bucura de respectul vecinilor. Un fermier nu poate avea o părere proastă despre alt fermier bun. Charles își cheltuia toți banii și toată energia pe fermă.