1
Dessie era cea mai îndrăgită din familie. Mollie — pisicuța cea drăguță, Olive — încăpățânata, Una — cea cu capul în nori, toate erau îndrăgite, dar Dessie era cea mai iubită. Avea un râs sclipitor și molipsitor ca varicela și întâmpina oamenii cu o veselie care le înfrumuseța ziua și pe care aceștia o duceau cu ei. Aș putea să vă dau un exemplu. Doamna Clarence Morrison, din Church Street nr. 122, Salinas, avea trei copii și un soț care ținea un magazin de alimente. Să zicem că într-o dimineață oarecare, la micul dejun, Agnes Morrison spunea:
— După-masă mă duc la probă la Dessie Hamilton.
Era de-ajuns ca pe copii să-i cuprindă bucuria și să lovească cu ghetele în picioarele mesei, până li se făcea observație. Domnul Morrison își freca mâinile și se ducea la prăvălie cu speranța că în ziua aceea va trece pe la el un comis-voiajor. Iar orice comis-voiajor care trecea pe acolo însemna că primea o comandă bună. Poate că copiii și domnul Morrison uitau până la urmă de ce fusese o zi bună, cu satisfacții la sfârșitul ei.
Doamna Morrison se ducea la casa de lângă brutăria „Reynaud” la ora două și stătea până la patru. Când ieșea de acolo, avea ochii umezi de lacrimi și nasul roșu îi curgea. Mergând spre casă, își pudra nasul și își ștergea ochii și râdea din nou. Poate că tot ce făcuse Dessie nu fusese decât să înfigă câteva ace negre în perniță ca să semene cu preotul baptist și să pună apoi pernița de ace să țină o predică scurtă și uscată. Poate că povestise iarăși o întâlnire cu bătrânul Taylor, cel ce cumpăra case vechi și le transporta pe un teren mare, liber, pe care-l avea până aduna atâtea, încât aduceau cu Marea Sargasă. Poate că citise o poezie din Chatterbox și o însoțise de gesturi. N-avea importanță. Era nostim, era o veselie molipsitoare.
Când copiii familiei Morrison se întorceau de la școală, nimeni din cei de acasă nu se văita, nu-i sâcâia, nu se plângea de dureri de cap. Gălăgia lor nu constituia un scandal, iar fețele lor murdare nu erau o problemă. Iar când chicoteau fără să se mai oprească, ei bine, mama lor chicotea și ea.
Domnul Morrison, când venea acasă, povestea evenimentele zilei și găsea ascultare și încerca să redea poveștile comis-voiajorului — cel puțin unele din ele. Masa de seară era delicioasă — omletele nu se uscau niciodată, iar prăjiturile creșteau ușoare ca niște baloane, biscuiții erau ca penele și nimeni nu știa să potrivească o mâncare ca Agnes Morrison. După masa de seară, când copiii, obosiți de râs, adormeau, mai mult ca sigur că domnul Morrison o atingea pe Agnes pe urmă, după vechiul, foarte vechiul lor semnal, și se duceau la culcare, făceau amor și erau foarte fericiți.
Vizita la Dessie își mai făcea efectul încă două zile, iar apoi, încetul cu încetul, se întorceau micile dureri de cap și afacerile nu mai erau atât de reușite ca anul trecut. Așa era Dessie și asta era ceea ce putea ea să facă. Avea bucuria în inimă, la fel ca și Samuel. Ea era răsfățata, dragostea cea mare a familiei.
Dessie nu era frumoasă. Poate că nu era nici măcar drăguță, dar avea acea strălucire care îi face pe bărbați să urmeze o femeie cu speranța că vor reflecta și ei o parte din această strălucire. Puteai crede că timpul o va face să uite prima ei dragoste și că-și va găsi o alta, dar n-a uitat-o. Dacă stai și te gândești, cu toate că erau pricepuți la multe, niciunul din Hamiltoni n-a fost prea priceput în ce privește dragostea. Niciunul din ei n-a fost capabil de o dragoste ușuratică sau schimbătoare.
Dessie nu s-a predat pur și simplu ridicând mâinile. Ba mai mult decât atât. A continuat să facă și să fie ce era — dar fără strălucire. Oamenii care o iubeau sufereau pentru ea, văzând-o cum se străduie, iar ei erau gata să se străduie de dragul ei.
Prietenii lui Dessie erau buni și devotați, dar erau oameni și oamenilor le place să se simtă bine și nu pot suferi să se simtă prost. Cu timpul, doamnele Morrison au găsit motive temeinice să nu se mai ducă la micuța casă de lângă brutărie. Nu era vorba de infidelitate. Oamenii nu voiau să fie triști, la fel cum voiau să fie fericiți. E ușor să găsești un motiv logic și onorabil ca să nu faci un lucru pe care nu vrei să-l faci.
Afacerile lui Dessie au început să decadă. Femeile, care crezuseră că doreau rochii, nu și-au dat seama că de fapt doreau să se distreze. Timpurile se schimbau și confecțiile începeau să devină populare. Nu mai era o rușine să le porți. Dacă domnul Morrison avea confecții în prăvălie, era firesc ca Agnes Morrison să fie văzută îmbrăcată cu ele.
Familia era îngrijorată cu privire la Dessie, dar ce puteai face dacă ea nu admitea că ceva n-ar fi fost în regulă cu ea? Admitea că are dureri într-o parte, destul de puternice, dar erau de scurtă durată și apăreau doar din când în când.
Apoi Samuel muri și lumea se sfărâmă ca o farfurie. Băieții și fetele lui se mișcau printre cioburi, încercând să încropească din nou o lume oarecare.
Dessie hotărâse să-și lichideze negoțul și să se întoarcă la fermă, să locuiască cu Tom. Nu avea prea multe de vândut; Liza știa asta, ca și Olive, iar Dessie îi scrisese lui Tom. Dar lui Will, care ședea încruntat la masa din restaurantul San Francisco, nu i se spusese. Will spumega în sinea lui și în cele din urmă își mototoli șervetul și se ridică.
— Am uitat ceva — îi zise el lui Adam. — Ne vedem în tren.
O luă spre casa lui Dessie, trecu prin grădina cu ierburi înalte și sună la clopoțelul ei.
Lua masa singură și veni la ușă cu șervetul în mână.
— Bună, Will — spuse ea și îi întinse obrazul roz ca s-o sărute. — Când ai sosit în oraș?
— Cu treburi — răspunse el. — Între două trenuri. Vreau să-ți vorbesc.
Îl conduse în spatele casei, în bucătăria-sufragerie, o cameră mică și caldă, cu tapet înflorat. Automat, turnă o ceașcă de cafea și i-o așeză în față, iar alături puse zaharnița și un vas cu frișcă.
— Ai văzut-o pe mama? — întrebă ea.
— Sunt aici între două trenuri — răspunse el mormăit. — Dessie, e adevărat că vrei să te întorci la fermă?
— Mă gândeam la asta.
— Nu vreau să te duci.
Ea zâmbi nesigură.
— De ce nu? Ce-i rău în asta? Tom se simte singur acolo.
— Ai un negoț frumos aici — zise el.
— N-am niciun negoț aici — răspunse ea. — Credeam că știi.
— Nu vreau să pleci — repetă el posomorât.
Zâmbetul ei era tăcut și se străduia să glumească, cum îi era obiceiul.
— Fratele meu mai mare face pe stăpânul. Ia spune-i tu lui Dessie, de ce să nu plec?
— E prea pustiu acolo.
— N-o să mai fie pustiu când o să fim doi.
Will se trase furios de buză.
— Tom nu mai e cel care a fost — lăsă să-i scape. — N-ar trebui să stai singură cu el.
— Nu se simte bine? Are nevoie de ajutor?
— N-am vrut să-ți spunem — zise Will. — Cred că Tom nu și-a revenit — după moarte. E cam ciudat.
Ea zâmbi drăgăstos.
— Will, tu l-ai considerat întotdeauna ciudat. Ai spus că e ciudat, pentru că nu-i plac afacerile.
— Atunci era altceva. Dar acum e morocănos. Nu vorbește. Se duce să se plimbe pe dealuri, noaptea. M-am dus să-l văd și… scrie poezii… pagini întregi întinse pe masă.
— Will, tu n-ai scris niciodată poezii?
— Eu, nu.
— Ba eu, da — spuse Dessie. — Pagini întregi, întinse pe masă.
— Nu vreau să pleci.
— Lasă-mă pe mine să hotărăsc — zise ea blând. — Am pierdut ceva. Vreau să încerc să regăsesc acel ceva.
— Vorbești prostii.
Ea ocoli masa și îl luă de după gât.
— Dragul meu frate — făcu ea — lasă-mă, te rog, pe mine să hotărăsc.
Will ieși furios din casă și abia reuși să prindă trenul.
2
Tom venise s-o întâmpine pe Dessie în gara din King City. Ea îl zări de la fereastra trenului cum căuta fiecare vagon ca s-o găsească. Era bronzat și atât de bine ras, încât fața lui negricioasă strălucea ca lemnul lustruit. Mustața lui roșcată era tunsă. Purta o pălărie nouă Stetson, cu calota plată, o jachetă cafenie Norfolk cu cordon cu cataramă de sidef. Pantofii străluceau la lumina soarelui de amiază, încât cu siguranță că îi ștersese cu batista chiar înainte de sosirea trenului. Gulerul tare îi strângea gâtul puternic, roșu, și purta o cravată tricotată, albastru-deschis, cu un ac în formă de potcoavă. Încercă să-și ascundă emoția, ținându-și strâns în față mâinile aspre, bronzate.
Dessie făcu semne disperate la fereastră, strigând: „Sunt aici, Tom, aici!”, deși știa că nu putea s-o audă din pricina zgomotului pe care-l făceau roțile trenului, în timp ce compartimentul ei trecea prin dreptul lui. Coborî treptele și-l văzu cum se uită înnebunit în direcția opusă. Zâmbi și se îndreptă spre el pe la spate.
— Iartă-mă, străine — zise ea — nu l-ați văzut pe aici pe domnul Tom Hamilton?
El se întoarse, chiui de bucurie, o ridică în sus, într-o îmbrățișare de urs, și o învârti. O ținea deasupra pământului cu un braț și o bătea la fund cu mâna rămasă liberă. Îi frecă obrazul cu mustața lui aspră. Apoi o ținu de umeri, depărtând-o puțin și o privi. Amândoi își dădură capul pe spate și izbucniră în râs.
Șeful de gară se aplecă la fereastra lui și-și sprijini pe pervaz coatele cu mânecuțe negre. Îi spuse peste umeri telegrafistului:
— Hamiltonii ăștia! Ia te uită la ei!
Tom și Dessie, ținându-se de mână, își făceau o reverență curtenitoare în timp ce el cânta „la-la-la” și Dessie „li-li-li”, apoi se îmbrățișară din nou.
Tom se uită la ea.
— Nu sunteți cumva Dessie Hamilton? Mi se pare că vă cunosc. Dar v-ați schimbat. Unde vă sunt codițele?
Îi trebui o mulțime de timp ca să obțină tichetele de bagaje, să le rătăcească prin buzunare, să le găsească și să ridice alte bagaje. În cele din urmă, urcă coșurile ei în spatele șaretei. Cei doi cai murgi loviră cu copitele pământul tare și-și săltară capetele, încât oiștea lustruită se mișcă și scârțâi. Harnașamentul era lustruit și alămurile cailor străluceau ca aurul. La jumătatea biciului era legată o fundă roșie și panglici roșii erau împletite în coamele și cozile cailor.
Tom o ajută pe Dessie să se urce pe scaun și se făcu că trage cu coada ochiului ștrengărește la glezna ei. Apoi ridică hățurile și slăbi strânsoarea legăturilor de piele de la zăbale. Își desfăcu biciul și caii o porniră atât de brusc, încât roata scârțâi pe apărătoare.
— Ai vrea să faci un tur prin King City? — întrebă Tom. — E un oraș drăguț.
— Nu — spuse ea. — Cred că-l țin minte.
El o luă la stânga, spre sud, și mână caii într-un trap frumos, legănat.
Dessie întrebă:
— Unde-i Will?
— Nu știu — răspunse el morocănos.
— A vorbit cu tine?
— Da. Zicea că n-ar trebui să vii.
— Și mie mi-a spus același lucru. L-a pus și pe George să-mi scrie.
— De ce să nu vii dacă așa vrei? — se înfurie Tom. — Ce se amestecă Will în treaba asta?
Ea îi atinse brațul.
— Crede că ești nebun. Zice că scrii poezii.
Chipul lui Tom se întunecă.
— Probabil că a intrat în casă în timp ce lipseam. Ce vrea? N-avea niciun drept să se uite la hârtiile mele.
— Ușurel, ușurel — făcu Dessie. — Will e fratele tău. Nu uita asta.
— Lui i-ar plăcea să-i umblu prin hârtii? — întrebă Tom.
— Nu te-ar lăsa — zise Dessie sec. — Ar fi încuiate în casa de fier. Hai să nu ne stricăm ziua cu supărări.
— Bine, bine — făcu el. — Vede Cel de sus. Dar mă înnebunește. Dacă nu vreau să trăiesc cum înțelege el, înseamnă că-s nebun — pur și simplu nebun.
Dessie schimbă subiectul, ceea ce-l obligă și pe el să-l schimbe.
— În ultima vreme am avut necazuri — zise ea. — Mama a vrut să vină și ea. Ai văzut-o vreodată pe mama plângând, Tom?
— Nu, pe câte îmi amintesc. Nu, nu e plângăreață.
— Ei bine, a plâns. Nu mult, dar destul pentru ea, a oftat, și-a tras nasul de două ori, l-a suflat, și-a șters ochelarii și a închis gura strâns ca un capac de ceas.
Tom spuse:
— Doamne, ce bine e că te-ai întors, Dessie! E tare bine. Mă simt de parcă m-am înzdrăvenit după o boală.
Caii tropăiau de-a lungul drumului de țară.
— Adam Trask și-a cumpărat un Ford — zise Tom. — Sau poate ar fi mai nimerit să spun că Will i-a vândut un Ford.
— N-am știut de Ford — zise Dessie. — Cumpără casa mea. Îmi dă un preț foarte bun pe ea. — Râse. — Am cerut un preț ridicat pe casă. Aveam de gând să mai las la tocmeală. Dar domnul Trask a acceptat prețul cerut. M-am simțit prost.
— Și ce-ai făcut, Dessie?
— I-am spus că prețul e mare și că mă gândisem să mai las ceva. Dar oricum, nu i-a păsat.
Tom spuse:
— Te rog să nu-i povestești niciodată asta lui Will. Te-ar închide la ospiciu.
— Dar casa nu valora atât cât cerusem!
— Îți repet ce ți-am spus în legătură cu Will. Pentru ce voia Adam casa ta?
— Se mută în ea. Vrea ca gemenii să meargă la școală la Salinas.
— Și ce-o să facă cu ferma?
— Nu știu. Nu mi-a spus.
— Mă întreb ce-ar fi fost dacă tata ar fi pus mâna pe o fermă ca aceea, în locul bătrânei noastre uscate și prăfuite.
— Nu e un loc chiar atât de prost.
— E bun pentru orice, dar nu să trăiești de pe urma lui.
Dessie spuse sincer:
— Ai cunoscut vreo altă familie mai fericită ca a noastră?
— Nu. Dar e din cauza familiei, nu a pământului.
— Tom, îți amintești când le-ai pus pe Jenny și pe Belle Williams la val la Peach Tree, pe canapea?
— Mama îmi aducea întotdeauna aminte. Spune, n-ar fi mai bine să le chemăm pe Jenny și pe Belle la noi în vizită?
— Or să vină. Să le chemăm — spuse Dessie.
Când părăsiră drumul de țară, ea zise:
— Mi-o amintesc parcă mai altfel.
— Mai uscată.
— Cred că da. Tom, e atâta iarbă.
— Am douăzeci de vite care s-o pască.
— Trebuie să fii bogat.
— Nu prea, și fiindcă e un an bun, o să scadă prețul cărnii. Mă întreb ce-o să facă Will. El este omul sărăciei. El mi-a spus. Cică: „Totdeauna să faci negoț când e sărăcie”. Will e șmecher.
Drumul desfundat nu se schimbase, doar gropile erau mai adânci și pietrele se vedeau și mai mult.
Dessie întrebă:
— Ce-i hârtia aia pe tufa de mimoze?
O luă când trecură pe lângă ea, și era scris: „Bun venit acasă”.
— Tom, tu ai făcut-o!
— Eu — nu. O fi fost cineva pe-aici.
La fiecare cincizeci de iarzi, era câte o foaie prinsă de un boschet sau atârnată în ramurile unei madrone sau legată de trunchiul unui castan și pe toate scria: „Bun venit acasă”. Dessie se îmbujora de bucurie la fiecare din ele.
Ajunseră în vârful urcușului, de unde se vedea valea cea mică și bătrânul loc al familiei Hamilton; Tom se opri ca s-o lase să se bucure de priveliște. Pe dealul din partea opusă a văii, erau scrise, cu litere mari din pietre văruite, cuvintele: „Bun venit acasă, Dessie”. Ea își sprijini capul de reverul lui și râse și plânse în același timp.
Tom privea sever drept înainte.
— Cine o fi făcut asta? — se întreba el. — Nu mai poate pleca omul de-acasă.
În zori, Dessie fu trezită de fiorul durerii care o cuprindea din când în când. Era un fel de tremurătură și totodată o amenințare de durere; apăru într-o parte, și-i cuprinse abdomenul mai întâi ca o ciupitură, apoi ca o încleștare ușoară, apoi o crampă puternică și în cele din urmă o durere ascuțită ca și când o mână uriașă ar fi sfărâmat-o. Când criza slăbi, mai simțea o durere ca de vânătaie. N-a durat foarte mult, dar atât cât a ținut, lumea exterioară dispăruse și i se părea că ascultă lupta ce se dădea în trupul ei.
Când nu mai simți decât o durere ușoară, văzu zorile argintind ferestrele. Simți aroma vântului plăcut de dimineață, care flutura perdelele, aducând mirosul de iarbă, de rădăcini și pământ umed. După aceea, șirului de senzații i se alăturară zvonul vrăbiilor care se ciorovăiau între ele, o vacă mugind monoton ca să alunge un vițel înfometat, strigătul de alarmă al unei gaițe, chemarea ascuțită a unui pitpalac la pândă și răspunsul șoptit al femelei, pe undeva pe aproape, în iarba înaltă. Curtea de orătănii clocotea de larmă din pricina unui om, iar o găină roșcată Rhode Island, care cântărea patru livre, protestă în mod ipocrit împotriva ororii de a fi ținută la pământ de un cocoș jumulit, pe care l-ar fi putut mătura cu o lovitură de aripă.
Gunguritul porumbeilor îi trezi amintiri. Dessie își aduse aminte cum tatăl ei, stând în capul mesei, spunea:
— I-am zis lui Rabbit că am de gând să cresc niște porumbei și — știți — mi-a zis: „Nu porumbei albi”. „De ce nu albi?” l-am întrebat eu, și el mi-a răspuns: „Aduc ghinion. Dacă cumperi mai mulți porumbei albi, îți aduc tristețe și moarte. Ia-ți unii cenușii.” „Dar mie îmi plac cei albi.” „Cumpără-ți din cei cenușii”, mi-a spus el. Și chiar de s-ar despica cerul, eu tot din cei albi o să cumpăr.
Iar Liza spusese răbdătoare:
— De ce încerci mereu să te împotrivești, Samuel? Cei cenușii au același gust și sunt mai mari.
— N-o să mă las condus de asemenea superstiții — răspunse Samuel.
Și Liza spuse cu simplitatea ei înspăimântătoare:
— Te lași condus de propriul tău orgoliu. Ești un catâr orgolios, un adevărat catâr!
— Cineva trebuie să procedeze și așa — spuse el supărat. — Altfel, soarta n-ar fi primit niciun bobârnac și omenirea s-ar fi cățărat și acum în vârful copacilor.
Și bineînțeles că a luat porumbei albi, așteptând agresiv tristețea și moartea, până ce a dovedit că a avut dreptate. Și iată că stră-stră-strănepoții porumbeilor gungureau în dimineața aceea și se ridicau în zbor ca o eșarfă în jurul remizei.
Pe măsură ce-și amintea, Dessie auzea parcă cuvintele rostite, iar casa se umplea de oameni, în jurul ei. „Tristețe și moarte — gândi ea — moarte și tristețe”, și stomacul i se chirci din nou de durere. Trebuie doar să știi să aștepți destul de mult, și vine. Parcă auzea aerul șuierând în foalele mari din fierărie și lovitura ciocanului pe nicovală. O auzea pe Liza deschizând poarta cuptorului și aluatul trântit pe scândura presărată cu făină. Apoi pe Joe învârtindu-se primprejur, căutându-și pantofii în cele mai diverse locuri, ca să-i găsească în cele din urmă acolo unde îi lăsase, sub pat.
Auzea vocea subțire, dulce a lui Mollie, citind dimineața, în bucătărie, un text din Biblie și Una corectând-o cu voce joasă, răgușită și Tom care îi tăiase limba lui Mollie cu briceagul și i se făcuse rău când își dăduse seama de curajul său!
— Dragul meu Tom — spuse ea și își mișcă buzele.
Lașitatea lui Tom era la fel de mare ca și curajul lui, așa cum trebuie să fie la oamenii mari. Violența sa îi compensa blândețea, iar el însuși era un câmp de luptă al propriilor sale forțe. Acum, Tom era descumpănit, dar Dessie știa să-l țină în frâu și să-l îndrume așa cum își îndrumă călărețul un pur-sânge în fața unui obstacol, ca să-l facă să-și demonstreze rasa și forma.
Când dimineața lumină ferestrele, Dessie mai stătea în pat, pe jumătate adormită, pe jumătate cuprinsă de durere. Își aminti că Mollie trebuia să conducă balul la picnicul din 4 iulie cu Harry Forbes însuși, senatorul statului. Și Dessie nu terminase încă de pus dantela pe rochia lui Mollie. Se luptă să se trezească. Era atât de multă dantelă și ea mai dormita.
— Am s-o fac, Mollie. Va fi gata — strigă ea.
Sări din pat, își aruncă halatul pe ea și, în picioarele goale, traversă casa plină de Hamiltoni. Când ajunse în hol, ei se retrăseseră în dormitoare. Iar când intră în dormitoarele cu paturile frumos făcute, ei se duseseră cu toții la bucătărie, unde se risipiră și dispărură. Tristețe și moarte. Valul se retrase și o lăsă trează.
Casa era curată, lustruită și imaculată, perdelele spălate, ferestrele curățate, dar toate așa cum le face un bărbat — perdelele călcate nu atârnau prea drept, pe ferestre se vedeau urme, iar pe masă, dacă mutai o carte, rămânea o urmă pătrată.
Plita era încălzită, lăsând să se vadă o lumină portocalie în jurul capacelor și să se audă duduitul ușor al flăcării care se ridică pe coșul deschis. Ceasul de bucătărie își mișca pendulul sub clopotul lui de sticlă și tic-tac-ul răsuna ca un ciocănel de lemn care lovește într-o cutie goală.
De afară se auzi un șuierat sălbatic și răgușit, ca un fel de fluierat înalt și straniu. Șuieratul fredona o melodie sălbatică. Apoi se auziră pașii lui Tom la ușă și el intră cu un braț de lemne de stejar atât de înalt, încât nu vedea pe deasupra lor. Dădu drumul lemnelor în lada lor.
— Te-ai sculat — zise el. — Oricum, asta te-ar fi trezit dacă mai dormeai. — Chipul lui era luminat de bucurie. — E o dimineață ușoară ca un fulg și nu e momentul să fii leneș.
— Vorbești ca și taică-tău — spuse Dessie, și râseră împreună.
Bucuria lui se transformă în mândrie.
— Da — zise el cu glas tare. — Și o să revină timpurile acelea, chiar aici. M-am târât în tristețe ca un șarpe cu spinarea sfărâmată. Nu-i de mirare că Will a crezut că m-am scrântit. Dar acum te-ai întors și o să-ți dovedesc. O să-i dau din nou imbold vieții. Mă auzi? Casa asta va reînvia.
— Mă bucur că am venit — spuse ea, și se gândi cu tristețe cât de fragil era acum, cât de ușor de descumpănit și ce mult va trebui să-l apere.
— Trebuie să fi muncit zi și noapte, ca să faci casa atât de curată — zise ea.
— Ei, ți se pare. N-am făcut decât să pocnesc din degete.
— Cunosc eu pocnetul ăsta, dar așa ceva se face cu ligheanul, cu cârpa și stând în genunchi — doar dacă ai inventat vreun mijloc de a folosi forța găinilor sau de a domestici vântul.
— Ei, am inventat — numai de asta n-am timp. Am inventat o mică agrafă care face o cravată să stea cum trebuie, când porți un guler tare.
— Dar tu nu porți guler tare.
— Am purtat ieri. Atunci am și inventat-o. Și pui de găină — am să cresc milioane — în mici cotețe răspândite pe tot întinsul fermei și cu un inel pe acoperiș, ca să le poți scufunda într-o baie de var. Iar ouăle vor sosi pe o mică bandă rulantă, până aici! O să-ți desenez!
— Mai bine mi-ai desena micul dejun — zise Dessie. — Ce formă are un ou prăjit? Cum ai să colorezi partea grasă și cea slabă a unei felii de șuncă?
— Îndată — strigă el și deschise portița sobei și zgândări focul cu cleștele până când părul de pe mână i se încreți și arse. Băgă lemne înăuntru și începu din nou să șuiere.
Dessie spuse:
— Parcă ai fi un satir cu flautul pe un deal din Grecia.
— Dar ce credeai că sunt? — strigă el.
„Dacă el e vesel cu adevărat, de ce inima mea nu poate fi ușoară? — gândi Dessie, nefericită. — De ce nu pot să mă descotorosesc de povara mea de vechituri triste? O voi face — strigă ea în sinea ei. — Dacă el poate, o voi face și eu.”
— Tom! — zise ea.
— Da.
— Aș vrea un ou purpuriu.