1
Dealurile au rămas înverzite până târziu în iunie, când iarba începu să pălească. Spicele de ovăz sălbatic erau atât de grele de boabe, încât erau încovoiate. Micile izvoare continuară să susure până spre sfârșitul verii. Vitele abia se țineau pe picioare de grase ce erau și burțile le străluceau de sănătate. În anul acela oamenii din Valea Salinas dădură uitării anii secetoși. Fermierii cumpărau mai mult pământ decât își puteau permite și își calculau profiturile pe coperțile carnetelor de cecuri.
Tom Hamilton lucră enorm, nu numai cu brațele lui puternice și cu mâinile aspre, dar și cu inima și cu sufletul. În fierărie răsuna din nou nicovala. Zugrăvi casa veche în alb și vărui remizele. Se duse la King City și studie o toaletă cu apă și apoi construi una din tablă îndoită meșteșugit și din lemn cioplit. Dat fiind că apa de la izvor curgea prea încet, puse un rezervor de lemn de sequoia lângă casă și pompă apă în el cu ajutorul unei mori de vânt, atât de inteligent construită, încât se mișca la cea mai mică adiere. Și mai făcu macheta din metal și lemn pentru două invenții pe care urma să le trimită în toamnă la biroul de patente.
Dar asta nu era tot — muncea cu umor și bună dispoziție. Dessie trebuia să se trezească foarte devreme ca să poată pune și ea mâna la treburile casei mai înainte ca Tom să facă totul. Ea observa marea lui bucurie, dar aceasta nu era o bucurie ușoară, cum era a lui Samuel. Nu izvora din adâncuri, ca să iasă plutind la suprafață. Era o bucurie fabricată, modelată și fasonată de el, cu îndemânarea lui caracteristică.
Dessie, care avusese mai mulți prieteni decât oricine altcineva în toată valea, nu avea niciun confident. Când a năpădit-o boala, n-a vorbit nimănui despre asta. Durerile erau o taină a ei.
Când Tom o găsi țeapănă și încordată în strânsoarea durerii, strigă alarmat:
— Dessie, ce s-a întâmplat?
Ea își stăpâni durerea ce i se citea pe față și spuse:
— Doar niște crampe, atâta tot. Crampe. Acum mi-e bine.
Și după un minut râdeau.
Râdeau mult, de parcă voiau să-și dea curaj. Doar când se ducea în patul ei o cuprindeau durerile cele amare și de nesuportat. Iar Tom stătea culcat în întunericul odăii lui, nedumerit ca un copil. Auzea cum inima îi bate cam agitată. Încerca să-și abată gândurile și, pentru a se simți mai în siguranță, se gândea la mici planuri, desene, mașini.
Uneori, în serile de vară, se plimbau în sus pe deal, ca să privească ultimele raze agățate de vârfurile munților din apus și să simtă briza atrasă în vale, ca să ia locul aerului încălzit peste zi, care se ridica. De obicei, stăteau tăcuți un timp și respirau în liniște. Amândoi erau timizi și nu vorbeau niciodată despre ei înșiși. Niciunul nu știa nimic despre celălalt.
A fost ceva surprinzător pentru amândoi când Dessie întrebă într-o seară, pe deal:
— Tom, de ce nu te însori?
O privi repede și apoi întoarse capul.
— Cine m-ar lua?
— Glumești sau o crezi cu adevărat?
— Cine m-ar lua? — repetă el. — Cine și-ar dori unul ca mine?
— Mi se pare că o crezi cu adevărat.
Apoi violă codul lor nescris.
— Ai fost îndrăgostit de cineva?
— Nu — răspunse el scurt.
— Voiam să știu — spuse ea, de parcă el n-ar fi răspuns.
Tom nu scoase nicio vorbă când coborâră de pe deal. Dar în fața porții, spuse dintr-odată:
— Te simți singură aici. Nu mai vrei să rămâi.
Așteptă o clipă.
— Răspunde-mi. Nu-i adevărat?
— Vreau să stau aici mai mult decât oriunde — zise ea. Apoi îl întrebă: — Te duci vreodată la femei?
— Da — răspunse el.
— Și te simți mai bine?
— Nu prea.
— Și ce-ai de gând să faci?
— Nu știu.
Se întoarseră în casă în tăcere. Tom aprinse lampa în vechiul salon. Canapeaua cu păr de cal, pe care o reparase, își ridica gâtul de lebădă prin perete, iar covorul verde avea dâre roase, mai deschise între uși.
Tom se așeză la masa rotundă din mijloc. Dessie se așeză pe canapea și observă că el se mai simțea încă stânjenit de pe urma ultimei lui afirmații. Se gândi: Ce curat e, cât e de nepotrivit pentru o lume despre care până și ea cunoștea mai multe decât el. Tăia capete de balauri, scăpa fete răpite, iar micile lui păcate i se păreau atât de uriașe, încât se simțea nedemn și necuviincios. Ar fi vrut ca tatăl ei să fie de față. Tatăl ei își dăduse seama de măreția lui Tom. Poate că ar fi știut cum s-o elibereze din străfunduri și să o lase să-și ia zborul nestingherită.
Mai făcu o încercare să vadă dacă poate aprinde o scânteie în el.
— De vreme ce vorbim despre noi înșine, te-ai gândit vreodată că toată lumea noastră se reduce la valea asta și la câteva drumuri până la San Francisco, iar spre sud, ai fost vreodată mai departe de San Luis Obispo? Eu n-am fost niciodată.
— Nici eu — răspunse Tom.
— Nu e o prostie?
— O grămadă de oameni n-au fost.
— Dar asta nu-i o lege. Puteam pleca la Paris și la Roma sau la Ierusalim. Mi-ar plăcea foarte mult să văd Colosseumul.
El o privi bănuitor, așteptându-se la vreo glumă.
— Cum am fi putut? — întrebă el. — Pentru asta e nevoie de o mulțime de bani.
— Nu cred — răspunse ea. — N-ar fi fost nevoie să stăm în locuri elegante. Am fi putut lua vapoarele cele mai ieftine, la ultima clasă. Așa a venit tatăl nostru din Irlanda. Am fi putut merge și noi în Irlanda.
O mai privea încă, dar în ochii lui începea să licărească o lumină.
Dessie continuă:
— Am putea munci un an, să economisim fiecare bănuț. Eu aș putea să fac ceva croitorie în King City. Will o să ne ajute. În vara viitoare ai putea vinde toate vitele și am putea pleca. Nu există nicio lege care să ne oprească.
Tom se ridică și ieși afară. Privi în sus la stelele de vară, la Venus cea albastră și la Marte cel roșu. Își legăna mâinile încoace și încolo, își strângea pumnii, și îi deschidea. Apoi se răsuci și intră îndărăt în casă. Dessie nu se mișcase.
— Vrei într-adevăr să pleci, Dessie?
— Mai mult decât orice pe lume.
— Atunci o să plecăm!
— Dar tu vrei să pleci?
— Mai mult decât orice pe lume — răspunse el. — Și apoi Egiptul — te-ai gândit la Egipt?
— Atena — zise ea.
— Constantinopole.
— Betleem!
— Da, Betleem. — Apoi adăugă brusc: — Și acum du-te la culcare. Avem un an de muncă — un an întreg. Odihnește-te. Am să împrumut bani de la Will să cumpăr o sută de purcei.
— Cu ce îi vei hrăni?
— Cu ghindă — răspunse Tom. — Am să inventez o mașină de adunat ghindă.
După ce se retrase în camera lui, ea îl auzi foindu-se și vorbind încet singur. Dessie se uită pe fereastra ei la noaptea înstelată și se simți bucuroasă. Dar se întrebă dacă ea voia cu adevărat să plece sau dacă Tom voia într-adevăr s-o facă. Și în timp ce se întreba, durerea abia șoptită se ridică din măruntaiele ei.
Când Dessie se sculă dimineața, Tom se și afla la masa lui de desen, bătându-se cu pumnii în cap și mormăind pentru sine. Dessie privi peste umărul lui.
— Mașina de cules ghindă?
— Ar fi ușor de făcut, dar cum să separi bețele de pietre? — spuse el.
— Știu că tu ești un inventator, dar și eu am inventat cel mai grozav culegător de ghindă din lume și e gata să pornească la treabă.
— Ce vrei să spui?
— Copiii. Mânuțele acelea neastâmpărate.
— N-o să facă asta. Nici chiar pentru bani.
— O vor face pentru premii. Un premiu pentru fiecare și un premiu mare pentru câștigător — poate chiar un premiu de 100 de dolari. Vor curăța toată valea. Mă lași să încerc?
El se scărpină în cap.
— De ce nu? Dar cum vei colecta ghindele?
— Copiii le vor aduna aici — răspunse Dessie. — Lasă-mă pe mine să mă ocup. Sper că ai destul loc pentru depozitare.
— Asta ar însemna să-i exploatăm pe cei mici, nu-i așa?
— Desigur — zise Dessie. — Când aveam magazinul meu, le exploatam pe fetele care voiau să învețe să coasă — iar ele mă exploatau pe mine. Cred că am să numesc acțiunea: „Marele concurs al ghindei din comitatul Monterey”. Și n-am să las pe oricine să participe. Poate vom da biciclete ca premii — tu n-ai culege ghindă în speranța că vei primi o bicicletă, Tom?
— Sigur că da — răspunse el. — Dar n-am putea să le și plătim?
— Nu cu bani. Asta ar reduce totul la muncă, iar ei nu vor să muncească, dacă nu e necesar. Nici eu n-aș vrea.
Tom se lăsă pe spate și râse.
— Nici eu — spuse el. — Foarte bine, tu răspunzi de ghindă și eu de porci.
Dessie zise:
— Tom, n-ar fi caraghios dacă tocmai noi am câștiga bani, noi dintre toți oamenii?
— Dar tu ai câștigat bani la Salinas — spuse el.
— Ceva — nu prea mulți. Dar mai aveam o mulțime de bani de primit. Dacă notele mele ar fi fost plătite, n-am fi avut nevoie de porci. Am putea pleca și mâine la Paris.
— Mă duc să discut cu Will — spuse Tom.
Împinse scaunul îndărăt de lângă planșa de desen.
— Vrei să vii cu mine?
— Nu, rămân să-mi fac planurile. Mâine începe „Marele concurs al ghindei”.
2
La întoarcere, pe drumul spre fermă, târziu, după masă, Tom era deprimat și trist. Ca întotdeauna, Will reușise să-i stingă entuziasmul. Will se trăsese de buză, își frecase sprâncenele, își scărpinase nasul, își ștersese ochelarii și făcuse importanta operație de a-și tăia și a-și aprinde o țigară de foi. Propunerea cu porcii avea o grămadă de neajunsuri și Will știa să pună degetul pe rană. Concursul ghindei nu avea sorți de reușită, deși nu era clar de ce. Toată afacerea era șubredă, mai ales în vremurile acestea. Tot ce putea face Will era să accepte să reflecteze la această propunere.
La un moment dat, în timpul discuției, Tom se gândise să-i spună lui Will despre Europa, dar instinctul îl opri. Ideea de a hoinări prin Europa, fără a te fi retras, bineînțeles, din afaceri și a-ți fi plasat capitalul în acțiuni rentabile, ar fi însemnat o nebunie pentru Will, incomparabil mai mare decât planul cu porcii.
Tom nu-i spuse și-l lăsă pe Will „să reflecteze”, știind dinainte că verdictul va fi împotriva porcilor și a ghindei.
Sărmanul Tom nu știa și nu putea să priceapă că a ști să te prefaci cu succes e una din bucuriile creatoare ale omului de afaceri. A-ți arăta entuziasmul înseamnă să fii idiot. Și Will voia cu adevărat să se mai gândească. Parte din plan îl fascina. Tom avusese ideea unui lucru foarte interesant. Dacă ar fi putut să cumpere purcei pe credit, să-i îngrașe cu o hrană care nu costa aproape nimic, să-i vândă, să restituie creditul și să-și obțină profitul, ar fi însemnat că a realizat într-adevăr ceva. Will nu voia să-l jecmănească pe fratele său. I-ar fi dat și lui o parte din profituri, dar Tom era un visător și nu putea avea încredere în el că o să facă un plan bun și sănătos. De exemplu, Tom habar n-avea de prețul cărnii de porc sau de tendințele acestuia. Dacă planul va reuși, cu siguranță că Will îi va da lui Tom un cadou substanțial — poate chiar un Ford. Dar dacă ar oferi ca prim și unic premiu pentru ghindă, un Ford? Toată lumea din vale ar culege ghindă.
Urcând pe drumul spre casă, Tom se întreba cum să-i comunice lui Dessie că planul lor nu era potrivit. Cea mai bună cale era să aibă alt plan cu care să-l înlocuiască. Cum ar putea să câștige destui bani într-un an ca să plece în Europa? Și deodată își dădu seama că nu știa de ce sumă aveau nevoie. Nu cunoștea prețul unui bilet de vapor. Ar putea petrece seara făcând calcule.
Se așteptase oarecum ca Dessie să-i iasă în întâmpinare când opri în fața casei. Ar fi făcut o mutră veselă și ar fi spus o glumă. Dar Dessie nu ieși. „Poate trage un somn”, se gândi el. Adăpă caii, îi băgă în grajd și le puse fân în iesle.
Când Tom intră, Dessie stătea culcată pe canapea.
— Dormi? — întrebă el, apoi, văzând culoarea feței ei, strigă:
— Dessie, ce s-a întâmplat?
Ea se strădui să-și înfrângă durerea.
— Mă doare stomacul. Destul de rău — spuse ea.
— Oh, m-ai speriat. Știu să vindec durerile de stomac.
Se duse la bucătărie și aduse un pahar cu un lichid acidulat. I-l dădu.
— Ce-i asta, Tom?
— Sărurile de modă veche. O să te răscolească nițeluș, dar o să-și facă efectul.
Bău ascultătoare și se strâmbă.
— Îmi amintesc de gustul ăsta — făcu ea. — E doctoria mamei din sezonul merelor verzi.
— Acum stai liniștită — spuse Tom. — Am să încropesc o cină.
Îl auzea trebăluind prin bucătărie. Durerea făcea ravagii în trupul ei. Și pe deasupra era teama. Simțea cum doctoria îi arde stomacul. După un timp, se târî la noua toaletă cu apă și încercă să vomite sărurile. Transpirația îi curgea pe frunte, o orbea. Când încercă să se ridice, mușchii stomacului erau contractați și nu se putu îndrepta.
Mai târziu, Tom îi aduse ouă jumări. Ea dădu încet din cap.
— Nu pot — spuse ea. — Cred că o să mă duc să mă culc.
— Sărurile o să-și facă efectul în curând — o asigură Tom. — Atunci o să te simți mai bine. — O ajută să se urce în pat. — Ce crezi că ai mâncat de ți-a provocat asta?
Dessie zăcea în dormitor și voința ei se lupta cu durerea. Pe la ora zece seara, voința începu să piardă bătălia. Strigă:
— Tom! Tom!
El deschise ușa. Ținea în mână „Almanahul universal”.
— Tom — făcu ea — îmi pare rău. Dar sunt groaznic de bolnavă, Tom, sunt teribil de bolnavă.
El se așeză pe marginea patului în semiîntuneric.
— Te doare rău?
— Da, groaznic.
— Poți merge la toaletă acum?
— Nu, nu acum.
— O să aduc o lampă și o să stau cu tine. Poate ai să adormi. Până dimineața o să-ți treacă. Sărurile o să-și facă efectul.
Voința îi reveni și stătu liniștită, în timp ce Tom citi fragmente din Almanah ca s-o calmeze. Se opri din citit când crezu că ea adormise și moțăi pe scaun lângă lampă.
Un țipăt slab îl trezi. Se apropie de plapuma care se zbătea. Ochii lui Dessie erau îngroziți ca ai unui cal turbat. La colțurile gurii avea bale groase și fața îi era roșie ca focul. Tom băgă mâna sub plapumă și simți mușchii rigizi ca fierul. Apoi ea încetă să se mai zbată, capul îi căzu și lumina i se reflectă în ochii pe jumătate închiși.
Tom puse doar un ham pe cal și se aruncă pe crupa goală. Bâjbâi și smulse cureaua ca să lovească calul speriat, să-l facă să gonească peste drumul bolovănos, cu șanțuri de roți.
Cei din familia Duncan, care dormeau sus în casa cu două etaje, de lângă drumul de țară, nu auziră bătăile în ușă, dar auziră pocnitura și pârâitul când ușa din față ieși din țâțâni cu ramă și cu broască cu tot. Când Red Duncan coborî cu o pușcă, Tom urla în telefonul de pe perete către centrala din King City.
— Doctorul Tilson! Găsiți-l! Nu-mi pasă. Găsiți-l, fir-ați ai naibii!
Red Duncan, moțăind, îndreptă pușca spre el.
Doctorul Tilson răspunse:
— Da! Da-da, aud. Ești Tom Hamilton. Ce s-a întâmplat cu ea? Are burta tare? Ce-ai făcut? Săruri! Ești nebun!
Apoi doctorul își potoli mânia. Spuse:
— Tom, Tom, băiete, liniștește-te. Întoarce-te și pune-i comprese reci — cât poți de reci. Nu cred că ai gheață. Schimbă compresele mereu. Vin cât de repede pot. Mă auzi, Tom? Mă auzi?
Închise receptorul și se îmbrăcă. Furios și obosit, deschise dulapul din perete și scoase scalpelurile, pense, bureți, tuburi și fire de cusut ca să le pună în valiza sa. Scutură lanterna de gaz cu presiune să se asigure că era plină, și aranjă alături de ea, pe birou, sticla de eter și masca. Soția sa, cu bonetă și cămașă de noapte, se uită în cameră. Doctorul Tilson spuse:
— Mă duc la garaj. Sună-l pe Will Hamilton. Spune-i că vreau să mă duc cu mașina la ferma lui taică-său. Dacă refuză, zi-i că sora lui e pe moarte.
3
La o săptămână după înmormântarea lui Dessie, Tom se întorcea călare la fermă, ținându-se drept, bățos, cu umerii înălțați și bărbia în piept, ca un membru al gărzii la o paradă. Tom făcuse totul încet, cu migală.
Calul era țesălat și periat, iar pălăria Stetson îi stătea bine pe cap. Nici chiar Samuel nu ar fi putut să se țină mai demn decât era Tom pe drumul de întoarcere acasă. Nici măcar un șoim care se repezi cu ghearele strânse asupra unui pui nu-l făcu să întoarcă capul.
La grajd se dădu jos, adăpă calul, îl ținu o clipă la ușă, îl priponi și puse orz în cutia de lângă iesle. Scoase șaua și întoarse pătura, să se usuce. Când orzul se termină, scoase afară calul murg și-l lăsă să pască liber pe unde voia.
În casă, mobilele, scaunele și soba parcă se strângeau și se dădeau la o parte din calea lui, pline de dezgust. Un taburet îl evită când intră în salon. Chibriturile erau moi și umede și, parcă vrând să se scuze, se duse la bucătărie să ia altele. Lampa din salon era frumoasă și singuratică. Flacăra primului chibrit al lui Tom alergă repede în jurul fitilului Rochester și apoi se transformă într-o flacără gălbuie, mititică.
Tom se așeză și privi în jur. Ochii lui evitară canapeaua cu păr de cal. Un zgomot ușor de șoareci, ce venea din bucătărie, îl făcu să se întoarcă și își văzu umbra pe perete, cu pălăria pe cap. Și-o scoase și o puse pe masă, alături de el.
Stând la lumina lămpii, îl năpădiră gânduri leneșe, proteguitoare, dar știa că în curând i se va striga numele și va trebui să se ridice în fața judecății, judecător fiindu-și el însuși, iar propriile sale crime, jurații.
Și își auzi numele strigat ascuțit, în urechi. Gândurile lui pășiră în fața acuzatorilor: Mândria, care îl acuza că era prost îmbrăcat, murdar și vulgar, și Desfrâul, pentru că-și cheltuise banii cu târfele; Necinstea — care îl făcea să pretindă că are talent, deși nu avea; Lenevia și Lăcomia, braț la braț. Tom se simțea îmbărbătat de acestea pentru că mascau Crima cea mare și întunecată de pe scaunul din fund, care aștepta. Scormoni lucrurile cele mai neînsemnate, folosi păcate mici, aproape ca pe niște virtuți, ca să se salveze. Printre acestea erau Jinduirea la banii lui Will, Trădarea față de Dumnezeul la care se închina mama lui, Furtul timpului și al speranței, Respingerea bolnăvicioasă a dragostei.
Samuel vorbi blând, dar vocea lui umplu camera:
— Fii bun, fii curat, fii măreț, fii Tom Hamilton.
Tom îl ignoră pe tatăl său. Spuse:
— Sunt ocupat să-mi salut prietenii — și se înclină în fața Necuviinței, a Urâțeniei, a Lipsei de dragoste filială și a Unghiilor roase. Apoi o luă de la început cu Mândria. Crima cea mare își făcu loc în față. Era prea târziu să te mândrești cu păcate de copil. Crima mare era omuciderea.
Mâna lui Tom simți răceala paharului și văzu lichidul acidulat, cu cristale care se dizolvau învârtindu-se încă și cu bășicuțe lucitoare ce se ridicau, și repetă cu glas tare în camera goală, goală:
— Asta o să te ajute. Așteaptă până dimineața. Atunci o să te simți bine.
Așa sunaseră cuvintele, exact așa, și pereții, scaunele și lampa auziseră cu toatele și puteau depune mărturie. Nu exista niciun loc în întreaga lume unde să poată trăi Tom Hamilton. Dar asta nu pentru că nu căutase. Amestecase posibilitățile ca pe niște cărți de joc. Londra? Nu! Egipt — piramidele din Egipt și Sfinxul. Nu! Paris? Nu! Stai — acolo săvârșesc mai bine toate păcatele tale. Nu! Mă rog, stai deoparte, poate revenim la tine. Betleem? Doamne Dumnezeule, nu! Acolo ar fi trist pentru un străin.
Și aici interveni — e așa de greu să-ți dai seama cum și când mori. O sprânceană ridicată sau o șoaptă — s-ar putea ca asta să fie; sau o noapte brăzdată de fulgere de lumină, până ce plumbul fierbinte îți descoperă secretul și dă drumul fluidului din tine.
Adevărul este că Tom Hamilton era mort și nu mai avea de făcut decât câteva lucruri decente, ca totul să se termine.
Canapeaua scârțâi ca un fel de critică. Tom privi la ea și la lampa care scotea fum și înțelese că la ea se referea canapeaua.
— Mulțumesc — îi spuse Tom canapelei. — Nu observasem — și lăsă în jos fitilul, până ce nu mai scoase fum.
Mintea îi adormea. Omuciderea îl plesni ca să-l trezească. Acum, Tom sângerosul, Tom gunoiul era prea obosit ca să se sinucidă. Asta îți cere să acționezi și poate înseamnă durere și poate iadul.
Își aminti că mama sa privea cu oroare sinuciderea, pentru că îmbina trei lucruri pe care le dezaproba cu înverșunare — proasta educație, lașitatea și păcatul. Era aproape tot atât de rea ca adulterul sau furtul — poate chiar la fel de rea. Trebuie să existe o cale de a evita dezaprobarea Lizei. Știa să te facă să suferi dacă nu era de acord.
Samuel nu-i va purta pică, dar pe de altă parte, pe Samuel nu-l puteai evita, pentru că era pretutindeni în atmosferă. Tom trebuia să-i spună lui Samuel. Zise:
— Tată, îmi pare rău. N-am încotro. M-ai supraapreciat. Ai greșit. Aș vrea să pot justifica dragostea și mândria pe care le-ai pus în mine. Poate că tu ai fi găsit o cale de ieșire, dar eu nu pot. Nu mai pot trăi. Am omorât-o pe Dessie și vreau să dorm.
Și gândul lui vorbi în locul tatălui absent:
— Înțeleg cum se va întâmpla. Există atâtea procedee de ales ca să nu te întorci înapoi de unde ai venit. Dar să ne gândim cum putem aranja cu mama. De ce ești atât de nerăbdător, dragul meu?
— Pentru că nu pot aștepta — zise Tom. — Nu mai pot aștepta.
— Ba da, poți, fiul meu, dragul meu. Ai crescut mare, așa cum am știut că se va întâmpla. Deschide sertarul mesei și apoi fă uz de gulia aceea pe care o numești cap.
Tom deschise sertarul și văzu un carnețel cu foi (de la Cran Linen Lawn), un pachet cu plicuri asortate și două creioane mâncate cu dinții și rupte, iar în colțul prăfuit din fund câteva timbre. Scoase carnetul și ascuți creioanele cu briceagul. Scrise: „Dragă mamă, sper că te simți mai bine. Mă gândesc să petrec mai multă vreme cu dumneata. Olive m-a invitat de sărbătoarea Thanksgiving și tu știi că voi fi acolo. Micuța noastră Olive știe să prepare curcanul aproape tot atât de bine ca dumneata, dar știu că n-ai să crezi asta niciodată. Am avut noroc. Am cumpărat un cal cu cincisprezece dolari — e castrat și mi se pare că e pursânge. L-am luat ieftin pentru că nu-i plac oamenii. Fostul lui stăpân mai mult cădea decât stătea pe spinarea calului. Trebuie să recunosc că e un exemplar bun. M-a aruncat de două ori, dar voi continua totuși și, dacă reușesc să-l îmblânzesc, voi avea unul din cei mai buni cai din comitat. Poți să fii sigură că am să-l îmblânzesc, chiar de-ar fi să-mi ia toată iarna. Nu știu de ce mă încăpățânez s-o fac, poate pentru că omul de la care l-am cumpărat mi-a zis un lucru nostim. Mi-a zis: «Calul ăsta e atât de rău, încât și-ar mânca și călărețul»… Îți amintești ce spunea tata când ne duceam să vânăm iepuri? «Întoarceți-vă pe scut sau sub scut.» Ne vedem de sărbători. Al dumitale fiu, Tom.”
Se întreba dacă era destul de bună, dar era prea obosit ca s-o compună din nou. Adăugă „P. S. Văd că Polly nu s-a schimbat deloc. Papagalul ăsta mă face să roșesc.”
Pe altă foaie scrise:
„Dragă Will, indiferent ce crezi tu însuți — te rog ajută-mă de data asta. Pentru mama, te rog. Am fost omorât de un cal — aruncat și pocnit în cap — te rog! Al tău frate, Tom.”
Puse timbre pe scrisori, le băgă în buzunar și îl întrebă pe Samuel:
— Așa e bine?
În dormitor desfăcu o cutie nouă de cartușe și puse unul în cilindrul bine uns al revolverului Smith and Wesson calibru 38 și fixă camera încărcată în stânga trăgaciului.
La fluierul lui, calul, care moțăia lângă gard, veni adormit și el îl înșeuă.
Era ora trei dimineața când puse scrisorile la poștă la King City, încălecă și își întoarse calul spre sud, spre dealurile neproductive ale vechii ferme a Hamiltonilor.
Era un om dintr-o bucată.