1
În luna noiembrie, târziu, Negresa muri și fu înmormântată auster, așa cum cerea în testament. Stătu o zi în capela funerară a casei Muller, într-un coșciug de abanos și argint, profilul ei uscat și sever părând și mai ascetic din pricina celor patru lumânări mari așezate la colțurile coșciugului.
Soțul ei negru, micuț, stătea ghemuit ca o pisică lângă umărul ei drept și, timp de mai multe ore, păru la fel de nemișcat ca și ea. Nu erau flori, după cum ceruse, nici ceremonie, nici predică, nici durere. Dar o stranie adunătură de cetățeni veni în vârful picioarelor la capelă, privi înăuntru și plecă — erau avocați și muncitori, conțopiști și funcționari de bancă, majoritatea trecuți de vârsta mijlocie. Fetele ei veniră câte una și o priviră mai mult din decență și ca să le poarte noroc, iar apoi plecară.
Dispăruse o instituție din Salinas, a sexului întunecat și fatal, lipsit de speranță și plin de dureri ca și sacrificiul omenesc. La Jenny mai răsunau încă urlete vesele și se cutremura casa de hohote de râs. Kate încorda nervii până la un extaz păcătos și îi lăsa pe bărbați amețiți, slabi și speriați de ei înșiși. … Dar misterul sumbru al împreunării, care era ca o ofrandă Voo-Doo, dispăruse cu totul.
Cortegiul, tot conform testamentului, era format din carul funebru și un singur automobil în fundul căruia, într-un colț, se afla bărbatul mărunt, negru, chircit. Era o zi cenușie, iar după ce oamenii lui Muller au coborât coșciugul cu niște scripeți unși și tăcuți, iar carul funebru a plecat, soțul umplu singur groapa cu o lopată nouă. Îngrijitorul, care tăia uscăturile la o sută de iarzi mai încolo, auzi un tânguit purtat de vânt.
Joe Valery băuse o bere cu Butch Beavers, la „The Woll” și se duse cu Butch să se uite la negresă. Butch era grăbit pentru că trebuia să plece la Natividad să vândă la licitație o mică cireadă de rasă Hereford în contul lui Tavernetti.
Ieșind din casa mortuară, Joe se trezi alături de Alf Nichelson — nebunul de Alf Nichelson, care era o rămășiță a unei epoci trecute. Alf știa toate meseriile, era tâmplar, tinichigiu, fierar, electrician, tencuitor, ascuțitor de foarfeci și cizmar. Alf putea să facă orice și rezultatul a fost că, deși muncea tot timpul, era un ratat. Știa totul despre fiecare, de la începutul începuturilor.
În trecut, în perioada succesului lui, două feluri de oameni aveau acces în toate casele și la toate bârfele — croitoreasa și meseriașul priceput la toate.
Alf putea să-ți vorbească despre oricine de pe ambele părți ale lui Main Street. Era un bârfitor vicios, nesățios de curios și răzbunător, dar fără răutate.
Se uită la Joe și încercă să-și amintească de unde îl cunoștea.
— Te cunosc — zise. — Nu-mi spune de unde.
Joe se îndepărtă. Se temea de oamenii care îl cunoșteau.
— Așteaptă o clipă. Am găsit. Kate. Lucrezi la Kate.
Joe oftă ușurat. Îi trecuse prin minte că Alf l-ar fi cunoscut de mai înainte.
— Așa-i — zise el scurt.
— Nu uit niciodată chipurile. Te-am văzut când am construit cămăruța aia afurisită. La ce naiba a avut nevoie de asta? Fără fereastră.
— A vrut să fie întunecoasă — zise Joe. — O supără ochii.
Alf pufni. Cu greu era în stare să creadă un lucru simplu sau bun despre cineva. Puteai să-i spui bună-dimineața și Alf putea să interpreteze aceasta ca având o anumită semnificație. Era convins că toată lumea avea o viață secretă și că doar el era capabil să citească gândurile.
Făcu un semn cu capul spre capela Muller.
— S-a mai dus încă un jalon — zise el. — Aproape toți cei vechi s-au dus. Când s-o duce și Jenny, o să fie sfârșitul. Și Jenny îmbătrânește.
Joe era nerăbdător. Voia să plece, și Alf știa asta. Alf era expert în recunoașterea persoanelor care se fereau de el. Dacă mă gândesc bine, poate de asta avea el un sac cu povești. Nimeni nu voia să plece când avea șansa să asculte o poveste savuroasă despre cineva. Fiecare om e un bârfitor în sufletul lui. Alf nu era iubit pentru darul lui, în schimb era ascultat. Știa că Joe era gata să se scuze și să plece. Își aminti că nu aflase prea multe despre casa lui Kate. Joe putea să-i ofere ceva bârfe noi în schimbul altora vechi.
— Ce vremuri erau altădată — zise el. — Desigur, tu ești un copil.
— Trebuie să mă întâlnesc cu un tip.
Alf se făcu că nu aude.
— Faye, de pildă — zise el. — Ea a fost un caz. — Și în paranteză adăugă: — Știi că Faye conducea casa lui Kate. Nimeni nu știe cum a ajuns Kate proprietăreasă. A fost ceva misterios și unii aveau bănuielile lor.
Văzu cu satisfacție că tipul ăla pe care trebuia să-l întâlnească Joe avea să aștepte mult.
— De ce erau bănuitori? — întrebă Joe.
— La naiba, știi cum vorbesc oamenii. Probabil că nu era nimic adevărat. Dar am fost nevoit să admit că părea un lucru cam curios.
— Bei o bere? — întrebă Joe.
— Bună idee — făcu Alf. — Se spune că un bărbat sare din pat după înmormântare. Eu nu mai sunt tânăr cum eram. Înmormântările îmi provoacă sete. Negresa era o cetățeană onorabilă. Aș putea să-ți spun o mulțime de lucruri despre ea. Am cunoscut-o de treizeci și cinci de ani, ba nu, de treizeci și șapte de ani.
— Cum era Faye? — întrebă Joe.
Se duseră la localul lui Griffin. Domnului Griffin nu-i plăceau băuturile alcoolice și le ura de moarte. Ținea și conducea barul „Griffin” pe Main Street și era în stare sâmbătă seara să refuze să mai servească douăzeci de oameni, dacă considera că-și făcuse suma. Rezultatul era că făcea cele mai frumoase afaceri în localul lui răcoros, ordonat și liniștit. Era un bar în care se făceau contracte și se discuta calm, fără întreruperi.
Joe și Alf se așezară la o masă rotundă, în spate, și comandară câte trei beri pentru fiecare. Joe află totul, adevărat și neadevărat, întemeiat sau nu, fiecare împrejurare oribilă. Din asta ieși cu o confuzie totală și cu câteva idei. Ceva trebuia să fi fost în neregulă în privința morții lui Faye. Kate putea fi soția lui Adam Trask. Asta o puse deoparte repede — s-ar putea ca Trask să fie dispus să plătească. În ce privește povestea cu Faye — cu asta puteai să te arzi dacă o abordai. Joe trebuia să se gândească — singur.
După câteva ore, Alf deveni nerăbdător. Joe nu-i făcea jocul. Nu dăduse nimic în schimb, nicio singură informație sau presupunere. Alf se trezi gândind: un tip care-și ține gura așa închisă trebuie să aibă ceva de ascuns. Mă întreb cine o fi știind ceva despre el?
Alf zise în cele din urmă:
— Înțelegi, mie îmi place Kate. Din când în când, îmi dă câte o treabă și e generoasă și bună platnică. Probabil că toate palavrele despre ea nu-s adevărate. Totuși, dacă te gândești, e o femeie tare rece. Are un ochi rău? Ce crezi?
— Eu mă împac bine cu ea — spuse Joe.
Alf era furios de perfidia lui Joe, așa că îl înțepă.
— Am avut o idee năstrușnică — zise. — Atunci când am construit cămăruța fără fereastră. M-a fixat într-o zi cu ochiul acela rece și atunci mi-a venit ideea. Dacă ar fi știut tot ce auzisem despre ea și mi-ar fi oferit ceva de băut sau chiar o prăjitură — i-aș fi spus: „Nu, mulțumesc, doamnă”.
— Eu și cu ea ne înțelegem bine — repetă Joe. — Acum trebuie să mă întâlnesc cu un tip.
Joe se duse în camera lui să se gândească. Era stingherit. Se repezi sus, se uită la geamantan și deschise toate sertarele biroului. Se gândi că poate cineva îi controlase lucrurile. Așa i se năzări. Nu era nimic de găsit. Deveni nervos. Încercă să pună în ordine cele aflate.
Se auzi o bătaie în ușă și Thelma intră, cu ochii umflați și nasul roșu.
— Ce-a apucat-o pe Kate?
— A fost bolnavă.
— Nu asta. Eram în bucătărie și-mi făceam o băutură cu lapte și fructe și a venit înăuntru și m-a repezit.
— Poate că-l amestecai cu whisky.
— Pe dracu, nici vorbă. Doar esență de vanilie. N-are dreptul să se repeadă așa la mine.
— Și totuși a făcut-o.
— N-am să suport așa ceva.
— Ba da, ai să suporți — zise Joe. — Ieși afară, Thelma!
Thelma îl privi cu ochii ei negri, frumoși și triști și își recăpătă siguranța atât de necesară femeii.
— Joe, ești pur și simplu un fiu de cățea sau te prefaci doar? — întrebă ea.
— Ce-ți pasă? — făcu Joe.
— Nu-mi pasă. Fiu de cățea!
2
Joe își puse în gând să acționeze încet, cu grijă și numai după o matură chibzuință.
„Am dat de șansa asta, trebuie s-o folosesc cum se cuvine”, își spuse în sinea lui.
Intră să-și primească ordinele de seară, dar ea rămase cu spatele la el. Era la biroul ei, cu cozorocul verde tras în jos, și nu întoarse capul spre el. Îi ordonă, sec, ce avea de făcut și apoi continuă:
— Joe, mă întreb dacă îți vezi de treburi. Am fost bolnavă. Dar sunt din nou bine, sau aproape bine.
— S-a întâmplat ceva?
— Doar un simptom. Prefer ca Thelma să bea whisky decât extract de vanilie, și nu vreau să bea nici whisky. Cred că ai făcut o greșeală.
Mintea lui scormonea în căutarea unui ascunziș.
— Am fost ocupat — zise el.
— Ocupat?
— Sigur. Cu treaba aia de care spuneați.
— Care treabă?
— Știți — cu Ethel.
— Uit-o pe Ethel.
— Bine — făcu Joe. Apoi îi veni, fără să se aștepte: — Am întâlnit ieri un tip, mi-a zis că a văzut-o.
Dacă Joe n-ar fi cunoscut-o, n-ar fi observat mica pauză, cele zece secunde rigide de tăcere.
După această pauză, Kate întrebă încet:
— Unde?
— Aici.
Își răsuci încet scaunul turnant ca să-l privească în față.
— N-ar fi trebuit să te las să-i faci figura aia, Joe. E greu să-ți mărturisesc o greșeală, dar trebuie s-o fac. Nu trebuie să-ți amintesc că au expulzat-o pe Ethel din comitat. Credeam că mi-a făcut ceva.
Vocea îi deveni melancolică.
— Am greșit. Mi-am dat seama mai târziu. De atunci, am remușcări. Nu mi-a făcut nimic rău. Vreau s-o găsesc și să-mi răscumpăr greșeala. Probabil că ți se pare straniu că gândesc astfel.
— Nu, doamnă.
— Găsește-o, Joe. Mă voi simți mai bine dacă-mi răscumpăr greșeala — sărmana fată.
— O să încerc, doamnă.
— Și, Joe, dacă ai nevoie de bani, să-mi spui. Iar dacă o găsești, spune-i doar ce ți-am zis acum. Dacă nu vrea să vină aici, află unde îi pot telefona. Ai nevoie de ceva bani?
— Acum nu, doamnă. Dar va trebui să ies din casă mai mult decât ar fi cazul.
— Nu-i nimic, dă-i înainte. Asta-i tot, Joe.
Îi venea să se strângă în brațe. În hol, se apucă de cot și îl cuprinse bucuria. Începu să creadă că plănuise totul în întregime. Trecu prin salonul întunecat, în care se auzea murmurul conversației de început de seară. Ieși afară și se uită în sus la stelele care înotau în grup, printre norii mânați de vânt.
Joe se gândi la trântorul de tatăl său — și își aminti ceva ce-i spusese bătrânul.
— Păzește-te de femeia care face pe filantroapa — spusese tatăl lui Joe. — Uită-te bine la una din femeile acelea bune care întotdeauna face pe filantroapa față de cineva — să știi că urmărește ceva, să nu uiți asta.
Joe zise în șoaptă:
— Filantroapă! Credeam că-i mai deșteaptă.
Îi analiză din nou tonul și vorbele, ca să fie sigur că nu-i scăpase nimic. Nu făcea pe filantroapa. Și se gândi la vorbele lui Alf.
— Dacă mi-ar fi oferit ceva de băut sau măcar o prăjitură…
3
Kate ședea la biroul ei. Auzea vântul suflând în boschetele înalte din grădină, iar vântul și întunericul erau pline de Ethel — grasă, murdară, alunecoasă ca o meduză. O cuprinse o oboseală plicticoasă.
Se duse în cămăruța cea cenușie, închise ușa și se așeză în întuneric, simțind cum durerea i se strecoară înapoi în degete. Tâmplele îi zvâcneau. Pipăi capsula care atârna în tubul ei, pe lanțul de la gât. Frecă de obraz tubul de metal, încălzit la piept, și-i reveni curajul. Își spălă fața, se machie, se pieptănă și își tapă părul. Se duse în hol și se opri la ușa salonului ca întotdeauna, să asculte.
În dreptul ușii, două fete și un bărbat discutau. Kate intră și discuția încetă; în aceeași clipă Kate spuse:
— Helen, vreau să-ți vorbesc, dacă nu ești ocupată acum.
Fata o urmă jos în hol și în camera ei. Era o blondă palidă, cu pielea albă, ca un os curat lustruit.
— S-a întâmplat ceva, doamnă Kate? — întrebă ea speriată.
— Șezi. Nu, nu s-a întâmplat nimic. Ai fost la înmormântarea negresei?
— N-ați fi vrut să mă duc?
— Nu-mi pasă. Ai fost.
— Da, doamnă.
— Povestește-mi.
— Ce anume?
— Spune-mi ce-ți amintești — cum a fost.
Helen spuse cam enervată:
— Într-un fel a fost groaznic, și totuși într-un fel a fost frumos.
— Cum adică?
— Nu știu. Fără flori, fără nimic, dar totuși era un fel de — de demnitate. Negresa stătea culcată într-un sicriu negru de lemn cu niște mânere uriașe de argint. Te făcea să te simți — nu pot să mă exprim. Nu știu cum să spun.
— Poate că ai și spus. Ce purta?
— Ce purta, doamnă?
— Da, ce purta. Doar n-au îngropat-o goală?
Pe chipul lui Helen se citi un efort de concentrare.
— Nu știu — făcu ea în cele din urmă. — Nu-mi amintesc.
— Te-ai dus la cimitir?
— Nu, doamnă. Nimeni nu s-a dus în afară de el.
— Cine era?
— Bărbatul ei.
Kate spuse repede, aproape prea repede:
— Ai clienți obișnuiți în seara asta?
— Nu, doamnă. E în ajun de Thanksgiving. Slabă mișcare.
— Am uitat — zise Kate. — Du-te înapoi.
Se uită după fată cum iese din cameră și se întoarse neliniștită la biroul ei. În timp ce se uita la o notă de plată a instalatorului, mâna ei stângă se întinse spre gât și atinse lanțul. Era reconfortant și îi dădea siguranță.