Capitolul 19

1

Se pare că o țară nouă se naște cam în același fel. Mai întâi vin pionierii, puternici, curajoși și cam naivi. Ei pot să-și poarte de grijă în locuri pustii, dar sunt naivi și neajutorați în fața oamenilor, și poate tocmai de aceea au și fost primii care au pornit. Când noile pământuri sunt transformate în terenuri bune de lucru, apar oamenii de afaceri și oamenii legii care vin să ajute la dezvoltare — să rezolve problemele de proprietate, de cele mai multe ori molipsindu-se chiar ei de tentația proprietății. În cele din urmă, sosește cultura, care constă în distracții, relaxare, lucruri care te fac să uiți greutățile vieții. Iar cultura poate fi de un grad sau altul.

Biserica și bordelul au apărut simultan în Vestul îndepărtat. Și amândouă ar fi fost îngrozite la gândul că erau fațete diferite ale aceluiași lucru. Dar fără îndoială că amândouă urmăreau să realizeze același scop: cântecele, rugăciunile, poezia bisericii îl scoteau pe om pentru un timp din tristețea lui, la fel ca și bordelurile. Bisericile sectare au venit cu capul sus, mândre și pline de încredere. Ignorând legile datoriilor și plăților, au construit biserici care nu puteau fi plătite nici într-o sută de ani. E adevărat că sectele luptau împotriva răului, dar se luptau între ele cu o plăcere diabolică. Luptau în numele unei doctrine. Fiecare avea credința că toate celelalte erau sortite infernului. Și în ciuda trufiei lor, fiecare aducea cu sine același lucru: „Scriptura” pe care se bazează etica, arta, poezia și relațiile noastre. Trebuia să fii un om deștept ca să sesizezi în ce consta deosebirea dintre secte, dar oricine putea să vadă ce aveau în comun. Ele au adus muzica — poate nu cea mai bună, dar care avea forma și sunetul ei. Și au adus conștiința sau, mai curând, au trezit conștiința adormită. Ele nu erau pure, dar aveau o puritate potențială, ca o cămașă albă murdară. Și fiecare om putea să ia pentru sine ce aveau mai bun. Este adevărat că, după cum s-a dovedit, când l-au prins, reverendul Billing era hoț, adulter, libertin, zoofil, dar asta nu schimba faptul că el a transmis o serie de lucruri bune unui mare număr de oameni gata să le înțeleagă. Billing a fost trimis la închisoare, dar nimeni nu a pus în lanțuri lucrurile bune pe care el le-a răspândit. Și ce importanță are că el a urmărit ceva necurat? A folosit material bun, și sămânța răspândită de el a prins în parte. L-am folosit pe Billing doar ca pe un exemplu ieșit din comun. Predicatorii cinstiți aveau energie și erau ascultați. Luptau împotriva diavolului cu orice mijloace, chiar și loviturile de borcane sau pocnetul peste ochi erau permise. S-ar putea să vi se pară că adevărul și frumusețea sunau în gura lor așa cum sună imnul național într-o orchestră de circ. Dar o parte a adevărului și a frumuseții rămâneau, iar imnul se putea recunoaște. Totuși, sectele au făcut mai mult decât atât. Ele au clădit structura vieții sociale în Valea Salinas. Dineul luat în biserică este străbunicul clubului de la sate, după cum serile de poezie de joi, din subsolul de sub altar, au dat naștere micului teatru.

În timp ce bisericile, care aduceau sufletului dulcea aromă a pietății, au venit cu capul sus și făcând zarvă ca niște cai de berărie în sezonul berei de primăvară, sora cea vitregă, aducând salvarea și bucuria trupului, s-a fofilat pe tăcute, ștearsă, cu capul plecat și fața acoperită.

Poate că ați văzut palatele strălucitoare ale păcatului și dansului în Vestul înșelător al filmelor, și poate unele din ele au existat chiar — dar nu în Valea Salinas. Aici, bordelurile erau liniștite, ordonate și precaute. Într-adevăr, după ce auzeai țipetele extaziate ale convertitelor pe fundalul sunetelor de orgă și stăteai apoi sub ferestrele unui bordel ascultând glasurile șoptite și plăcute, puteai confunda identitățile celor două instituții. Bordelul era acceptat, dar nu era recunoscut.

Eu vă voi povesti despre solemnele case ale dragostei din Salinas. Erau aproape la fel ca și în alte orașe, dar strada Row din Salinas are legătură cu povestea aceasta.

Se mergea spre apus, pe Main Street, până la cotitură. Acolo Main Street se încrucișa cu strada Castroville. Acum strada Castroville se numește strada Pieței, Dumnezeu știe de ce. De obicei, străzile erau numite după locul unde duceau. Așa, de pildă, strada Castroville, dacă mergeai nouă zile de-a lungul ei, te ducea la Castroville, strada Alisal te ducea la Alisal, și așa mai departe.

Oricum, când ajungeai la strada Castroville, o luai la dreapta. Două colțuri mai jos, liniile ferate ale societății Southern Pacific în drum spre sud tăiau strada în diagonală, iar o stradă traversa strada Castroville de la răsărit spre apus. Pentru nimic în lume nu-mi amintesc numele străzii aceleia. Dacă o luai la stânga pe strada aceea și treceai linia ferată, ajungeai în cartierul chinezesc. Dacă o luai la dreapta, ajungeai pe Row.

Era o stradă cu argilă, cu noroi adânc, strălucitor iarna și tare ca fierul vara. Primăvara, pe margini creștea iarbă înaltă, ovăz sălbatic și muștar galben. În zorii zilei, vrăbiile ciripeau pe balegile de cal din mijlocul străzii.

Vă mai aduceți aminte, voi, bărbații mai vârstnici? Și vă mai amintiți cum vântul dinspre răsărit aducea din cartierul chinezesc mirosuri de porc prăjit, alcool, tutun negru și yen shi? Vă mai amintiți de sunetul adânc behăit al gongului de la Joss și cum ecoul lui stăruia îndelung în aer?

Vă mai amintiți de casele mici, nevăruite, nereparate? Păreau foarte mici și încercau să treacă neobservate, printr-o neglijență exterioară, iar curțile din față, cu ierburi sălbatice, încercau să le ascundă dinspre stradă. Vă mai amintiți că jaluzelele erau totdeauna trase, lăsând să străbată pe la margini dungi slabe de lumină galbenă? Dinăuntru abia se auzea un murmur. Apoi se deschidea ușa de la intrare, ca să lase înăuntru un tânăr de la țară, și se auzeau râsete sau poate sunetul blând și sentimental al unui pian deschis, pe ale cărui coarde era întins un lanț de closet, apoi ușa se închidea din nou peste toate astea.

Pe noroiul străzii se puteau auzi copitele cailor, iar Pet Bulene își mâna trăsura în fața unei case și din ea coborau patru sau chiar cinci bărbați bine îmbrăcați — oameni importanți, bogați sau oficialități, poate bancheri sau dintre cei de la tribunal.

Apoi Pet trăgea după colț și se așeza în trăsură să-i aștepte. Pisici mari traversau strada și dispăreau în iarba înaltă.

Și apoi, vă mai amintiți? — fluieratul locomotivei, o lumină supărătoare și un tren de marfă din King City trecea bocănind peste strada Castroville și intra în Salinas și îl auzeai gâfâind în gară. Vă amintiți?

Fiecare oraș își are „madamele” lui celebre, femei etern glorificate de-a lungul anilor. Pentru bărbați „madamă” era ceva foarte atrăgător. Ea îmbină inteligența unui om de afaceri, vigoarea unui sportiv de performanță, căldura unui prieten, umorul unui tragedian. În jurul ei se înfiripă legende și, destul de curios, nu legende voluptoase. Poveștile ținute minte și repetate despre o madamă se referă la orice domeniu afară de pat. Amintindu-și de ea, vechii clienți o descriu ca filantroapă, ca autoritate medicală, paznic al ordinii și poetă a emoțiilor trupești, fără a fi implicată în ele.

Timp de câțiva ani, Salinas a adăpostit două asemenea comori: Jenny, căreia i se mai spunea uneori Jenny-bășină, și Negresa, care era proprietăreasa și administratoarea de la Long Green. Jenny era o companie plăcută, deținea secrete și dădea împrumuturi pe sub mână. La Salinas exista o întreagă literatură de istorioare despre Jenny.

Negresa era o femeie drăguță, austeră, cu păr alb ca neaua și o demnitate întunecată și îngrozitoare. Ochii căprui, triști, adânciți în cap, priveau urâta lume exterioară cu o durere filozofică. Își conducea casa ca o catedrală dedicată unui Priap trist, dar în erecție. Dacă voiai să te înveselești și să mai capeți vreun pumn între coaste, te duceai la Jenny, și nu-ți părea rău după bani; iar dacă simțeai că în veșnica ta singurătate te cuprinde până la lacrimi toată tristețea lumii, atunci locul tău era la Long Green. Când ieșeai de acolo, simțeai că s-a petrecut ceva grav și important. Nu era o simplă joacă într-o căpiță de fân. Ochii negri, frumoși, ai negresei te urmăreau zile întregi.

Când Faye a descins din Sacramento și și-a deschis casa ei, a stârnit un val de animozitate din partea celorlalte două femei în cauză. Ele s-au aliat ca să o scoată de acolo pe Faye, dar au descoperit că nu le făcea concurență.

Faye era tipul matern, cu pieptul mare, cu șolduri late și calde. Era un piept la care să plângi, ea calma și mângâia. Sexualitatea primitivă a Negresei și bacanalele de tavernă ale lui Jenny își aveau devotații lor, și aceștia nu se duseră la Faye. Casa ei deveni refugiul tinerilor ajunși la pubertate, care își plângeau virtutea pierdută și doreau să mai piardă ceva din ea. Faye era aceea care consola soții nefericiți. Casa ei repara neglijența nevestelor frigide. Era ca bucătăria bunicii mirosind a scorțișoară. Dacă se întâmpla vreun act sexual la Faye, aveai impresia că a fost un accident care poate fi iertat. Casa ei îi ducea pe tineri pe calea spinoasă a vieții sexuale în modul cel mai rozaliu și blând cu putință. Faye era o femeie cumsecade, nu prea deșteaptă, foarte morală și ușor de șocat. Lumea avea încredere în ea și ea avea încredere în toți. Nimeni nu putea dori să-i facă vreun rău lui Faye după ce o cunoștea. Ea nu era o concurență pentru celelalte. Era o a treia fază.

Așa cum într-un magazin sau la o fermă angajații seamănă cu patronul, la fel și la un bordel, fetele se aseamănă cu madama, pe de o parte pentru că le angajează pe cele care au o asemenea fire, pe de altă parte, pentru că o adevărată madamă imprimă personalitatea ei întregii întreprinderi. Puteai să stai mult și bine la Faye fără să auzi rostind un cuvânt urât sau cu subînțeles. Circulația spre camere, plata, se făceau atât de simplu și firesc, încât păreau cu totul întâmplătoare. Într-un cuvânt, ținea o casă al naibii de bună, lucru pe care-l știa și șeful poliției, și șeriful. Faye contribuia substanțial la operele de binefacere. Fiindcă boala îi făcea silă, plătea pentru controlul medical regulat al fetelor. Mai degrabă contractai ceva neplăcut la profesoara de la școala duminicală decât la Faye. Curând, Faye a devenit o cetățeană solidă și invidiată a orașului Salinas, aflat în plină dezvoltare.

2

Kate a intrigat-o pe Faye — pentru că era tânără și drăguță, arăta ca o doamnă din lumea bună și era instruită. Faye o luă în dormitorul ei inviolabil și îi puse mult mai multe întrebări decât ar fi fost necesar dacă aceasta ar fi fost alt gen de fată. La ușa unui bordel, băteau mereu fel de fel de femei, iar Faye le caracteriza aproape pe toate într-o clipită. Le categorisea — leneșe, răzbunătoare, pline de dorințe, nesatisfăcute, lacome, ambițioase. Kate nu putea fi situată în niciuna din aceste categorii.

— Sper că nu te deranjează că-ți pun atâtea întrebări — spuse ea. — Mi se pare tare ciudat că ai venit aici. Puteai să ai un soț, o trăsură și o casă proprie în oraș fără prea mare greutate.

Faye își răsuci verigheta de mai multe ori pe degetul ei mic și gros.

Kate zâmbi timid.

— E foarte greu de explicat. Sper că nu veți insista să aflați. E în joc fericirea unei persoane foarte apropiate și dragi. Vă rog să nu mă întrebați.

Faye dădu din cap solemn.

— Am cunoscut asemenea lucruri. Am avut o fată care își întreținea copilul și multă, multă vreme nimeni n-a știut nimic. Fata aceea are o casă frumoasă și un bărbat în — auleu, eram gata să-ți spun unde. Mi-aș tăia limba înainte de a spune. Ai un copil, draga mea?

Kate privi în jos pentru a încerca să ascundă strălucirea lacrimilor din ochii ei. Când reuși să-și controleze vocea, șopti:

— Îmi pare rău, dar nu pot să vorbesc despre asta.

— Bine. Bine. Avem timp.

Faye nu era prea deșteaptă, dar era departe de a fi proastă. Se duse la șerif și îi explică totul. Nu avea rost să-și asume riscuri. Știa că ceva nu era în regulă cu Kate, dar dacă asta nu aducea prejudicii casei, nu era treaba ei.

Kate ar fi putut fi vreo escroacă, dar nu era. Se apucă imediat de lucru. Iar când clienții se întorc de mai multe ori și întreabă de o fată pe nume, știi că ai dat lovitura. Pentru așa ceva nu-i de-ajuns să ai un chip drăguț. Pentru Faye era clar că fata nu era novice în meserie.

Sunt două lucruri pe care e bine să le știi când angajezi o fată nouă: mai întâi — dacă o să facă treabă și în al doilea rând — dacă o să se înțeleagă cu celelalte fete? Nimic nu deranjează o casă mai mult decât o fată care nu știe să se stăpânească.

Faye nu trebui să-și facă mult timp probleme despre cel de-al doilea punct. Kate se strădui să fie amabilă. Le ajuta pe celelalte fete să deretice prin camere. Le servea când erau bolnave, le asculta necazurile, le dădea soluții în probleme de dragoste și le împrumuta bani, de îndată ce reuși să adune ceva. Nici nu puteai dori o fată mai bună. Deveni cea mai bună prietenă cu toată lumea din casă.

Kate se oferea să facă toate treburile neplăcute, nu se temea de nicio corvoadă și, în plus, învioră afacerile. Curând își alcătui grupul ei de clienți permanenți. Kate era și atentă. Își amintea de zilele onomastice și avea întotdeauna un cadou și un tort cu lumânări. Faye își dădea seama că dăduse peste o comoară.

Oamenii care nu se pricep își închipuie că-i ușor să fii madamă — n-ai altceva de făcut decât să stai într-un fotoliu mare, să bei bere și să iei jumătate din banii pe care îi câștigă fetele, așa își închipuie ei. Dar nu-i chiar așa. Trebuie să hrănești fetele — asta înseamnă piață și un bucătar. Spălatul rufelor este o problemă ceva mai complicată decât la un hotel. Trebuie să ai grijă ca fetele să fie sănătoase și cât se poate de fericite, iar unele din ele pot fi greu de stăpânit. Trebuie să faci în așa fel ca sinuciderile să se mențină la zero absolut, or prostituatele, în special cele care încep să îmbătrânească, folosesc cu ușurință lama; iar așa ceva aduce casei un prost renume.

Nu e chiar atât de ușor și, dacă ești risipitoare, poți să pierzi banii. Când Kate se oferi să ajute la făcut piața și la alcătuirea meselor, Faye fu mulțumită, deși nu știa când mai găsea fata timp. Dar ce să vezi, nu numai că mâncarea se îmbunătăți, dar cheltuielile de piață scăzură cu o treime în prima lună după ce Kate preluă treaba. Și cu spălătoria — Faye nu știa ce i-o fi spus Kate omului acela, dar notele de plată scăzură brusc cu douăzeci și cinci la sută. Faye nu înțelegea cum se descurcase până atunci fără Kate.

După-amiezile, înainte de a începe treaba, stăteau împreună în camera lui Faye și beau ceai. Era mult mai plăcut de când Kate vopsise lemnăria și pusese perdele de dantelă. Fetele își dădură seama că acum existau de fapt două patroane, nu una, și erau bucuroase deoarece cu Kate era mai ușor să te înțelegi. Le arăta multe trucuri noi, dar nu era meschină. Era un prilej să se veselească și să facă haz.

După un an, Faye și Kate păreau mamă și fiică. Iar fetele spuneau:

— Să vedeți că într-o zi ea o să fie stăpâna casei.

Mâinile lui Kate erau totdeauna ocupate, mai ales cu broderia pe cele mai fine batiste. Făcea inițiale frumoase. Aproape toate fetele purtau și păstrau cu grijă batiste făcute de ea.

Treptat, se petrecu un lucru firesc. Faye, esența maternității, începu să o considere pe Kate ca pe fiica ei. Simțea acest lucru în piept, în sentimentele ce i le purta, iar moralitatea ei înnăscută învinse. Nu voia ca fiica ei să fie o târfă. Era o consecință perfect rațională.

Faye se gândi mult cum să aducă vorba despre asta. Era o problemă delicată. Era caracteristic pentru Faye să nu atace orice subiect în mod direct. Nu putea să-i spună: „Vreau să te lași de meseria de târfă”.

Ea îi spuse:

— Dacă e un secret, să nu-mi răspunzi, dar am vrut întotdeauna să te întreb. Ce ți-a spus șeriful anul trecut? Dumnezeule, a trecut un an de atunci? Cum mai trece timpul! Tot mai repede, pe măsură ce îmbătrânești. A stat aproape o oră cu tine. Doar nu… bineînțeles că nu. E om cu familie. Se duce la Jenny. Dar nu vreau să mă amestec în treburile tale.

— Nu e niciun secret în asta — spuse Kate. — Ți-aș fi povestit. Mi-a zis că ar trebui să mă întorc la mine acasă. A fost foarte amabil. Când i-am explicat că nu pot, a fost foarte drăguț și înțelegător.

— I-ai spus motivul? — întrebă Faye geloasă.

— Bineînțeles că nu. Crezi că i-aș spune lui din moment ce nu ți-am spus ție? Nu fi ridicolă, dragă. Ești caraghioasă de parcă ai fi o fetiță.

Faye zâmbi și se cuibări mulțumită în fotoliul ei.

Chipul lui Kate era nemișcat, dar ea își amintea fiecare cuvânt din conversația aceea. De fapt, îi plăcuse șeriful. Era un om deschis.

3

Acesta închisese ușa odăii ei, aruncase o privire în jur cu ochiul profesional al unui bun polițist — nu se vedeau fotografii, nu se vedea nimic din obiectele personale care dau identitate omului, nimic în afară de haine și pantofi.

Se așezase pe micul ei balansoar împletit, și fundul i se revărsa pe ambele părți. Își lipise degetele ca niște furnici uriașe care stăteau de vorbă. Vorbise cu un ton lipsit de nuanțe, ca și când ceea ce spunea nu l-ar fi interesat prea mult. Poate tocmai asta o impresionase.

La început ea folosise privirea aceea ușor modestă, dar după ce el rosti câteva cuvinte, renunță la ea și îl sfredeli cu privirea, încercând să-i citească gândurile. Nu o privea drept în ochi, nici nu se ferea de privirea ei. Dar își dădea seama că și el o analiza, la fel cum ea îl analiza pe el. Simți că privirea lui alunecă peste cicatricea de pe frunte, de parc-ar fi atins-o.

— Nu vreau să întocmesc un cazier — spuse el, calm. — Sunt în postul ăsta de multă vreme. Încă o legislatură și mi-ajunge. Dacă ar fi fost acum cincisprezece ani, tânără doamnă, aș fi făcut niște cercetări și bănuiesc că aș fi descoperit niște lucruri destul de urâte.

Așteptă o reacție din partea ei, dar ea nu protestă. Dădu încet din cap. Spuse:

— Nu mă interesează. Vreau liniște în comitatul acesta, și asta înseamnă liniște sub toate aspectele, adică oamenii să poată dormi liniștiți noaptea. Nu l-am cunoscut pe soțul dumitale — spuse el, și ea simți că observase mișcarea nervoasă a mușchilor ei încordați. — Am auzit că e un bărbat foarte simpatic. Am mai auzit că e destul de grav rănit. — O privi în ochi o clipă. — Nu te interesează să știi cât de rău l-ai împușcat?

— Ba da.

— O să se facă bine. I-ai zdrobit umărul, dar o să se facă bine. Chinezul ăla îl îngrijește cum trebuie. Desigur, multă vreme n-o să poată ridica nimic cu mâna stângă. Un calibru patruzeci și patru face ravagii. Dacă nu s-ar fi întors chinezul, ar fi murit din pricina hemoragiei și dumneata ai fi stat în închisoare, lângă biroul meu.

Kate își ținea respirația așteptând vreo aluzie cu privire la ce avea să i se întâmple în viitor, dar nu auzi nimic.

— Îmi pare rău — zise ea încet.

Ochii șerifului se înviorară.

— De data asta e prima oară când dai greș. Nu-ți pare rău. Am cunoscut cândva o persoană ca dumneata — l-am spânzurat acum doisprezece ani în fața închisorii comitatului. Acolo obișnuiam să facem asemenea lucruri.

Camera micuță, cu patul de mahon negru, cu spălătorul cu placă de marmură, cu lighean și cană și o ușiță pentru oala de noapte, cu tapetul pe care se repetau la infinit trandafirași — camera micuță era liniștită, dispăruse orice zgomot. Șeriful se uită țintă la un tablou cu trei îngerași — doar capete cu păr creț și ochi limpezi, cu aripi de mărimea aripilor de porumbel pornind de acolo de unde ar fi trebuit să fie gâtul. Se încruntă.

— Curios tablou pentru un bordel — spuse el.

— L-am găsit aici — zise Kate.

Se pare că preliminariile se terminaseră.

Șeriful se îndreptă, își descleștă degetele și apucă brațele fotoliului. Chiar și fundul i se strânse nițeluș.

— Ai părăsit doi copii. Băieți. Liniștește-te. N-am să te trimit înapoi. Cred că mai curând aș face ceva ca să te împiedic să te întorci. Cred că te cunosc. Aș putea să te alung dincolo de granița comitatului și să-i cer celuilalt șerif să te alunge și el și tot așa, mereu, până când ai ajunge să te arunci în Oceanul Atlantic. Dar nu vreau să fac una ca asta. Nu-mi pasă cum îți duci viața, atâta timp cât nu-mi faci neplăceri. O târfă e o târfă.

Kate întrebă cu un glas egal:

— Și ce vrei să fac?

— Așa mai merge — spuse șeriful. — Uite ce vreau. Am văzut că ți-ai schimbat numele. Vreau să-ți păstrezi numele cel nou. Bănuiesc că ai inventat un loc de unde vii — ei, bine, acela să fie locul de unde ai venit. Și motivul — asta pentru cazul când ai putea să fii beată — să-ți ții motivul la vreo două mii de mile depărtare de King City.

Ea zâmbea și nu era deloc un zâmbet forțat. Începea să aibă încredere în omul acela și îi plăcea.

— Mă gândeam la un lucru — spuse el. — Ai cunoscut multă lume la King City?

— Nu.

— Am auzit de povestea cu andreaua — spuse el ca din întâmplare. — S-ar putea să vină pe aici cineva care te cunoaște. Asta ți-e culoarea naturală a părului?

— Da.

— Vopsește-l în negru pentru câtva timp. O mulțime de oameni seamănă între ei.

— Și cu asta? — Își atinse cicatricea cu degetul.

— Asta-i doar o — cum se spune? Nu-mi vine pe limbă afurisitul ăla de cuvânt. Azi dimineață îl știam.

— Coincidență?

— Asta-i, coincidență.

Părea că terminase. Scoase tutun și hârtie și își răsuci o țigară informă și noduroasă. Scoase un chibrit, îl frecă de cutie și îl ținu ceva mai departe, până când flacăra albastră deveni galbenă. Țigara începea să-i ardă strâmb, într-o parte.

Kate spuse:

— Nu e o amenințare? Vreau să zic, ce veți face dacă eu…

— Nu, nu este. Cred că aș putea găsi o soluție dacă am ajunge până acolo. Nu, nu vreau ca ceea ce ești, ceea ce faci sau ceea ce spui să-i facă vreun rău domnului Trask sau băieților. Închipuie-ți că ai murit și că acum ești altcineva și în cazul ăsta o să ne înțelegem bine.

El se ridică și se îndreptă spre ușă, apoi se întoarse brusc.

— Am un băiat — anul acesta împlinește douăzeci de ani; un tânăr înalt, drăguț, cu nasul rupt. Toată lumea îl îndrăgește. Nu vreau să vină aici. Am să-i spun și lui Faye. Lăsați-l să se ducă la Jenny. Dacă vine, spune-i să se ducă la Jenny.

Închise ușa după el.

Kate zâmbi privindu-și degetele.

4

Faye se suci în fotoliu ca să ajungă la prăjitura cafenie cu punci. În timp ce vorbea, avea gura plină de dulciuri. Kate se întrebă neliniștită dacă ea putea ghici gândurile altora, pentru că Faye spuse:

— Nici de data asta nu-mi place. Ți-am mai spus-o și ți-o spun din nou. Îmi plăceai mai mult blondă. Nu știu ce te-a apucat să-ți schimbi părul. Ai o față albă.

Kate apucă o șuviță de păr între unghiile de la degetul mare și cel arătător și o trase ușor afară. Era foarte deșteaptă. Spuse cea mai bună minciună — adevărul.

— N-am vrut să-ți spun. M-am temut să nu fiu recunoscută și să nu fac necazuri cuiva.

Faye se ridică din fotoliu, se duse la Kate și o sărută.

— Ce copil bun! Tare ești grijulie!

Kate spuse:

— Să bem ceaiul. Mă duc să-l aduc.

Ieși din cameră și, în hol, în drum spre bucătărie, își frecă locul unde fusese sărutată.

Faye se așeză din nou în fotoliul ei și alese o prăjitură în care se vedea o nucă întreagă. O băgă în gură și mușcă, dar dădu peste o bucățică de coajă de nucă. Fragmentul ascuțit și colțuros atinse un dinte cariat și-i zgândări nervul. Durerea o străpunse ca un fulger albastru. Fruntea i se umezi. Când Kate se întoarse cu ceaiul și ceștile pe o tavă, Faye se scormonea în gură cu un deget îndoit, văicărindu-se de durere.

— Ce s-a întâmplat? — strigă Kate.

— Dintele — o coajă de nucă.

— Să văd. Deschide și arată-mi.

Kate se uită în gura deschisă, se duse la masă și luă o scobitoare. Într-o fracțiune de secundă scoase coaja și o așeză în palma ei.

— Uite-o.

Nervul nu o mai înțepă și durerea se potoli.

— Asta-i toată? Credeam că-i cât casa. Draga mea, deschide sertarul al doilea, unde-i doctoria mea. Adu calmantul și o bucățică de vată. Vrei să mă ajuți să-mi pun la dinte?

Kate aduse sticla și, cu vârful scobitorii, băgă o bucățică de vată înmuiată în dinte.

— Ar trebui să-l scoți.

— Da, știu. O să-l scot.

— Mie îmi lipsesc trei dinți din partea asta.

— Nu se cunoaște. Mă simt slăbită. Adu-mi, te rog, sticla de Pinkham.

Bău o înghițitură din amestecul de plante și oftă ușurată.

— E o doctorie minunată. Femeia care a inventat-o a fost o sfântă.