Capitolul 7

1

Următorii cinci ani, Adam și i-a petrecut făcând lucruri ce se fac în mod obișnuit în armată ca oamenii să nu înnebunească — lustruirea fără sfârșit a metalului și a tot ce era piele, paradă, instrucție, escortă, ceremonia trompetei și a drapelului, treburi pentru bărbați care nu fac nimic. În 1886 a izbucnit la Chicago marea grevă a lucrătorilor de la fabricile de conserve și regimentul lui Adam a fost îmbarcat în tren, dar greva s-a încheiat înainte de a fi nevoie de ei. În 1886, indienii seminoli, care nu semnaseră niciodată un tratat de pace, începură din nou să se agite și s-a făcut iarăși apel la cavalerie; dar seminolii s-au retras în mlaștinile lor și s-au potolit, iar asupra trupelor a pus din nou stăpânire rutina cea moleșitoare.

Dacă stai și te gândești, scurgerea timpului este o problemă stranie și contradictorie. Ar fi firesc să presupui că o perioadă de rutină sau un răstimp lipsit de evenimente trebuie să pară nesfârșit. Așa ar trebui să fie, dar nu este așa. Tocmai perioadele plicticoase, fără evenimente, nu au niciun fel de durată. O perioadă bogată în evenimente, marcată de tragedii, brăzdată de bucurii, o asemenea perioadă pare lungă în amintire. Și dacă ne gândim bine, e și firesc să fie așa. Lipsa de evenimente nu are jaloane care să marcheze durata. De la nimic la nimic nu se poate vorbi de vreo scurgere a timpului.

Cea de-a doua perioadă de cinci ani s-a terminat pentru Adam mai repede ca el să-și dea seama. Era spre sfârșitul anului 1890 și fusese eliberat cu gradul de sergent la Presidio, în San Francisco. Scrisorile dintre Charles și Adam deveniseră o raritate, dar Adam îi scrisese fratelui său chiar înainte de eliberare:

„De data asta, vin acasă”, și acesta a fost ultimul mesaj pe care l-a primit Charles de la el timp de trei ani.

În așteptarea primăverii, Adam hoinări pe râu în sus spre Sacramento, se opri în valea San Joaquin, iar la sfârșitul iernii nu mai avea bani. Strânse o pătură și o porni încet spre răsărit, umblând uneori pe jos, alteori călătorind împreună cu alți oameni pe tampoanele trenurilor de marfă. Noaptea se alătura nomazilor în taberele de la marginea orașelor. Învăță să cerșească, nu bani, ci doar de mâncare. Fără măcar să-și dea seama, devenise și el un vagabond.

Acum, asemenea oameni se găsesc mai rar, dar spre 1900 erau destul de mulți, nomazi, singuratici, care se simțeau bine în situația asta. Unii dintre ei fugeau de răspunderi, alții se simțeau pe nedrept scoși în afara societății. Lucrau câte ceva, dar nu pentru multă vreme. Mai furau câte ceva, dar numai hrană, iar uneori îmbrăcămintea de care aveau nevoie, de pe frânghiile de rufe. Erau oameni de tot felul — instruiți și fără carte, curați și murdari — dar aveau cu toții o trăsătură comună: neastâmpărul. Umblau după căldură, dar se fereau de arșiță și de ger. Primăvara o porneau spre răsărit, dar primul frig îi mâna spre apus și spre sud. Erau frați cu coioții care, fiind sălbatici, trăiesc prin apropierea omului și a cotețelor lui de găini: stăteau prin apropierea orașelor, dar nu în interiorul lor. Se asociau cu alți oameni câte o săptămână sau câte o zi și apoi o luau care încotro.

În jurul micilor focuri la care fierbea ciorba comună, se vorbea în toate felurile, dar niciodată la persoana întâia. Adam auzi despre crearea I.W.W.-ului și despre îngerii lui furioși. Ascultă discutându-se filozofie, metafizică, estetică, experiențe impersonale. Tovarășii lui de o noapte se nimereau să fie vreun ucigaș, vreun preot răspopit sau renegat, vreun profesor scos din slujba lui călduță de o facultate idioată, vreun om singuratic care fugea de amintiri, vreun arhanghel decăzut, vreun diavol în misiune, iar fiecare din ei contribuia la discuția din jurul focului cu frânturi de gânduri, la fel cum contribuiau la ciorbă cu morcovi, cartofi, ceapă și carne. Adam învăță tehnica bărbieritului cu o bucată de sticlă spartă și cum să-și facă o părere despre o casă înainte de a bate la ușă și a întinde mâna. Învăță să se ferească de poliția ostilă sau să se înțeleagă cu ea și să aprecieze o femeie pentru căldura inimii.

Lui Adam îi plăcea noua lui viață. Când toamna scutură frunzele copacilor, ajunsese tocmai până la Omaha și, fără să-și pună vreo întrebare, fără motiv și fără să se gândească, o porni spre apus și spre sud, trecu munții și ajunse răsuflând ușurat în sudul Californiei. Rătăci pe litoral de la granița de nord până la San Luis Obispo și învăță să pescuiască moluște și țipari, scoici și bibani în bălțile lăsate de maree, să dezgroape scoici de râu din nisip și să prindă un iepure printre dune, cu un laț făcut din undiță. Și zăcea pe nisipul încălzit de soare, numărând valurile.

Primăvara îl mână din nou spre răsărit, dar mai încet decât înainte. Vara era răcoroasă în munți, iar muntenii erau buni ca toți oamenii singuratici. Se angajă la o văduvă în apropiere de Denver, împărți cu ea masa și patul, plin de modestie, până ce gerul îl mână din nou spre sud. Merse pe lângă Rio Grande, trecu de Albuquerque și El Paso și se îndreptă prin Big Bend, prin Laredo spre Brownsville. Învăță cuvinte spaniole privitoare la mâncare și plăceri și mai învăță că, și atunci când oamenii sunt foarte săraci, au totuși ceva de dat și doresc s-o facă. Căpătă o dragoste pentru cei săraci, pe care nici nu și-ar fi putut-o închipui dacă n-ar fi fost el însuși sărac. Devenise un vagabond experimentat, folosind umilința ca un principiu de existență. Era slab și ars de soare și se putea depersonaliza într-atât, încât să nu trezească nicio umbră de furie sau gelozie. Vocea îi devenise moale și contopise în limbajul său atâtea accente și dialecte, încât vorba lui nu părea nicăieri străină. În aceasta constă marea siguranță a vagabondajului, vălul lui protector. Se urca rareori în trenuri, pentru că aici se manifesta o furie crescândă față de vagabonzi, datorită violenței pline de mânie a I.W.W.-ului, la care se adăugau măsurile aspre luate împotriva lor. Adam a fost arestat pentru vagabondaj. Brutalitatea bruscă a poliției și a prizonierilor l-a speriat și l-a îndepărtat de grupurile de vagabonzi. De atunci încolo, călătorea singur și avea grijă să fie bărbierit și curat.

Când veni din nou primăvara, o porni spre nord. Simțea că perioada de liniște și pace trecuse. Se îndrepta spre nord, spre Charles și spre amintirile din copilărie care începeau să se piardă.

Adam trecu repede peste interminabilul Texas de răsărit, prin Louisiana, pe la hotarele Mississippi-ului și Alabamei și pe la marginea Floridei. Simți că trebuie să se grăbească. Negrii erau destul de săraci ca să fie primitori, și nu puteau să aibă încredere în niciun alb, oricât de sărac ar fi fost, iar albii săraci se temeau de străini.

Aproape de Tallahassee fu arestat de oamenii șerifului, condamnat ca vagabond și pus să muncească la drumuri. Așa s-au construit șoselele. Pedeapsa lui era de șase luni. Fu eliberat și închis imediat din nou, tot pe șase luni. Învăță de data asta cum pot unii oameni să-i privească pe alții ca pe niște animale și că cel mai simplu mijloc de a o scoate la capăt cu asemenea oameni era să te porți ca animalele. Un chip curat, o față deschisă, o privire cinstită — toate acestea băteau la ochi și atrăgeau după sine pedeapsa. Adam gândea că un om care săvârșește un lucru urât sau brutal își face rău sie însuși, și pentru asta trebuie să arunce vina asupra cuiva. A fi păzit în timpul lucrului de oameni înarmați, a fi legat cu lanțul de gleznă noaptea, erau simple măsuri de prevedere, dar biciuirile sălbatice la cel mai mic semn de împotrivire, la cea mai mică urmă de demnitate sau rezistență, toate acestea arătau că paznicilor le era teamă de prizonieri, iar Adam știa din armată că un om înfricoșat este un animal periculos. Și Adam, ca oricine în lume, se temea de bici atât în privința trupului, cât și a sufletului. Trase o perdea în jurul său. Își șterse orice expresie de pe față precum și lumina din priviri și nu mai vorbi. Mai târziu nu se mai mira chiar atât de cele ce i se întâmplaseră, cât mai degrabă pentru că putuse să le îndure cu atât de puțină durere. Acum totul i se părea mult mai îngrozitor decât atunci când i se întâmplase. E un triumf al stăpânirii de sine să vezi un om biciuit până ce mușchii de pe spinarea lui se întrevăd printre tăieturi, albi și strălucitori, și să nu dai totuși niciun semn de milă, de furie sau de interes. Și Adam a învățat și asta.

Pe oameni mai curând îi simți la început decât îi vezi. În timpul celei de-a doua condamnări la lucru la drumurile din Florida, Adam și-a redus la minimum personalitatea. Nu făcea nicio mișcare, nu sufla o vorbă, devenise aproape nevăzut, atât cât era cu putință. Iar atâta vreme cât paznicii nu-i simțeau prezența, nu se temea de ei. I-au dat misiunea de a curăța tabăra, de a împărți prizonierilor lăturile, de a umple gălețile cu apă.

Adam așteptă până cu trei zile înainte de a doua eliberare. Imediat după amiază, în ziua aceea, își umplu gălețile cu apă și se întoarse la pârâu să mai ia. Acolo își umplu gălețile cu bolovani și le scufundă, apoi se lăsă în apă și înotă mult și bine în josul curentului, se odihni și înotă mai departe. Merse și iar merse prin apă până pe înserat, când își găsi o ascunzătoare sub un mal acoperit cu tufișuri. Nu ieși din apă.

Târziu, noaptea, auzi trecând câini polițiști care cercetau ambele maluri ale râului. Își frecase tare părul cu frunze verzi, ca să acopere mirosul de om. Ședea în apă doar cu nasul și ochii afară. Dimineața, câinii se întoarseră fără a adulmeca nimic, iar oamenii erau prea obosiți ca să cerceteze malurile temeinic. După ce trecură, Adam scoase din buzunar o bucată de friptură de porc muiată în apă și o înfulecă.

Se învățase să nu se grăbească. Majoritatea oamenilor erau prinși pentru că se grăbeau. Lui Adam i-au trebuit cinci zile ca să traverseze mica distanță până în Georgia. Nu se lăsă la voia întâmplării, își stăpâni nerăbdarea cu o voință de oțel. Se și mira de ce e în stare.

La intrarea în Valdosta, Georgia, stătu ascuns până târziu după miezul nopții, pătrunse în oraș ca o umbră, se târî până în spatele unei prăvălii ieftine, forță încet o fereastră și scoase din lemnul putred șuruburile care țineau lacătul. Apoi puse lacătul la loc, dar lăsă fereastra deschisă. Trebui să lucreze la lumina lunii care se strecura prin geamurile murdare. Fură o pereche de pantaloni ieftini, o cămașă albă, pantofi negri, pălărie neagră și o haină de ploaie impermeabilă, și probă fiecare articol ca să i se potrivească. Înainte de a se cățăra din nou pe fereastră, se strădui să se asigure că nimic nu era mișcat din loc. Nu se atinsese de ceea ce nu se găsea în cantitate mare. Nici nu căutase măcar sertarul cu bani. Închise cu grijă fereastra și alunecă din umbră în umbră, la lumina lunii.

În cursul zilei stătu ascuns, iar noaptea o porni să-și caute de mâncare — napi, câțiva porumbi dintr-o iesle, câteva mere căzute din pom — tot lucruri de a căror lipsă nu puteai să-ți dai seama. Își frecă pantofii cu nisip ca să nu se vadă că erau noi și își mototoli haina de ploaie ca să pară veche. S-au scurs trei zile până ce căzu ploaia de care avea nevoie.

Ploaia începu târziu după masă. Adam se ascunse sub impermeabil, așteptând să se lase întunericul, și atunci o porni prin noaptea ploioasă spre orașul Valdosta. Își trăsese pălăria neagră pe ochi, iar impermeabilul galben era strâns în jurul gâtului. Se îndreptă spre gară și privi printr-o fereastră încețoșată de ploaie. Șeful gării, cu vizieră verde și mâneci de alpaca negre, stătea aplecat pe ghișeul de bilete și vorbea cu un prieten. Trecură douăzeci de minute până ce prietenul plecă. Adam îl văzu pășind pe peron. Trase aer în piept ca să se liniștească și intră.

2

Charles primea foarte puține scrisori. Uneori nu mai trecea pe la poștă săptămâni întregi. În februarie 1894, când îi sosi o scrisoare voluminoasă de la un birou de avocatură din Washington, șeful poștei se gândi că ar putea fi ceva important. Se duse la ferma Trask, îl găsi pe Charles tăind lemne și îi predă plicul. Și întrucât își dăduse atâta osteneală, așteptă să audă despre ce era vorba în scrisoare.

Charles îl lăsă să aștepte. Citi foarte încet cele cinci pagini, se întoarse și le citi din nou, mișcându-și buzele la fiecare cuvânt. Apoi o împături și se îndreptă spre casă.

Șeful poștei îi strigă:

— S-a întâmplat ceva rău, domnule Trask?

— A murit tata — spuse Charles și intră în casă închizând ușa.

— A fost o grea lovitură pentru el — povesti șeful poștei în oraș. — A fost cu adevărat o lovitură. Om tăcut. Nu vorbește mult.

În casă, Charles aprinse lumina, deși nu se întunecase încă. Puse scrisoarea pe masă și se spălă pe mâini înainte de a se așeza să o mai citească o dată.

Nu se găsise nimeni să-i trimită o telegramă. Avocații îi găsiseră adresa printre hârtiile tatălui. Le părea rău — îi transmiteau condoleanțe. Erau însă și foarte emoționați. Când au întocmit testamentul lui Trask, și-au închipuit că s-ar putea întâmpla să aibă câteva sute de dolari de lăsat fiilor săi. După cum arăta, cam așa credeau ei că stau lucrurile. Dar când au controlat conturile lui la bancă, au constatat că avea peste nouăzeci și trei de mii de dolari în bancă și în plus obligațiuni în valoare de zece mii. Atunci și-au schimbat părerea despre domnul Trask. Oameni cu asemenea sume de bani erau bogați. Nu vor avea niciodată griji. Era suficient să întemeieze o dinastie. Avocații îl felicitau pe Charles și pe fratele său Adam. Conform testamentului, trebuiau să împartă egal. În afară de bani, mai era și o listă a obiectelor personale lăsate de decedat: cinci săbii de paradă date lui Cyrus la diferite congrese ale G.A.R.-ului; un ciocan lucrat în lemn de măslin cu o placă de aur pe el, o insignă masonică încrustată cu diamante, dinții de aur pe care și-i scosese când și-a pus plăcile, un ceas (de argint), un baston cu măciulie de aur și așa mai departe.

Charles mai citi de două ori scrisoarea și își prinse capul în palme. Se gândea la Adam. Voia ca Adam să fie acasă.

Charles era încurcat și supărat. Făcu focul, puse tigaia să se încingă și aruncă în ea bucăți groase de carne de porc sărată. Apoi se întoarse și se uită la scrisoare. Deodată o luă și o puse în sertarul mesei de la bucătărie. Hotărî ca un timp să nu se mai gândească la problema asta.

Bineînțeles că nu se putea gândi la altceva, dar un gând i se tot învârtea mereu în minte: de unde strânsese atâta?

Când două evenimente au ceva comun prin natura lor, prin timpul sau locul unde se petrec, ajungem bucuroși la concluzia că sunt asemănătoare, iar din aceasta închipuim minuni pe care le ținem minte ca să le povestim și altora. Charles nu primise niciodată până atunci scrisori aduse la fermă. Câteva săptămâni mai târziu, un băiat alergă până aici cu o telegramă. Charles făcu o legătură între scrisoare și telegramă, așa cum facem legătură între două decese anticipându-l pe al treilea. Alergă la gară cu telegrama în mână.

— Ascultă aici — îi spuse el telegrafistului.

— Am citit-o.

— Zău?

— Vine prin cablu — spuse telegrafistul. — Eu am scris-o.

— A! Da, sigur. „Am nevoie urgent telegrafic de o sută de dolari. Vin acasă. Adam.”

— Plata la destinatar — spuse telegrafistul. — Face șaizeci de cenți.

— Valdosta. Georgia. N-am auzit niciodată de locul ăsta.

— Nici eu, dar există.

— Spune, Carlton, cum se face să telegrafiezi bani?

— Îmi aduci mie o sută de dolari și șaizeci de cenți și eu trimit o telegramă la operatorul din Valdosta care îi plătește lui Adam o sută de dolari. Îmi datorezi și șaizeci de cenți.

— Am să plătesc — dar, ia spune, de unde știu eu că e chiar Adam? Cine îl poate împiedica pe vreun altul să-i ridice?

Telegrafistul zâmbi cu superioară îngăduință.

— Iată cum se procedează: îmi dai o întrebare la care nimeni altcineva n-ar cunoaște răspunsul. Eu transmit și întrebarea și răspunsul. Telegrafistul îi pune întrebarea și, dacă acesta nu poate răspunde exact, nu primește banii.

— Nu zău, știi că asta-mi place. Trebuie să mă gândesc la una bună.

— Mai bine gândește-te să aduci cei o sută de dolari până când bătrânul Breen nu închide ghișeul.

Charles era încântat de joc. Se întoarse cu banii în mână.

— Am găsit întrebarea — spuse.

— Sper că nu-i al doilea nume de botez al mamei. Mulți oameni nu și-l mai amintesc.

— Nu, nu-i asta. Iată: „Ce i-ai dat tatei de ziua lui, înainte de a pleca în armată?”

— E o întrebare bună, dar e lungă al dracului. Nu poți s-o scurtezi la zece cuvinte?

— Cine plătește? Răspunsul este: „un cățel”.

— Nimeni n-ar ghici asta — zise Carlton. — La urma urmei, tu plătești, nu eu.

— Ar fi nostim să fi uitat — zise Charles. — N-ar mai ajunge niciodată acasă.

3

Din oraș, Adam veni pe jos. Cămașa i se murdărise, iar hainele cele furate erau mototolite și pătate, deoarece dormise în ele o săptămână întreagă. Între casă și hambar se opri și trase cu urechea să audă unde-i frate-său, iar după o clipă îl auzi ciocănind la ceva în hambarul cel mare și nou pentru tutun.

— Hei, Charles! — strigă Adam.

Ciocănitul încetă și se făcu liniște. Adam avu impresia că fratele lui îl analizează prin crăpăturile hambarului. Apoi Charles ieși repede și se grăbi spre Adam să-i strângă mâna.

— Cum te simți?

— Bine — spuse Adam.

— Dumnezeule, ce slab ești!

— Bănuiesc că da. Am și îmbătrânit.

Charles îl măsură din cap până-n picioare.

— Nu arăți prea înfloritor.

— Nici nu sunt.

— Unde ți-e bagajul?

— N-am.

— Isuse! Unde-ai fost?

— M-am cam plimbat peste tot.

— Ca un vagabond?

— Ca un vagabond.

Deși trecuseră atâția ani de viață care făcuseră să apară zbârcituri pe fața lui Charles și să i se roșească ochii negri, Adam știa din aduceri-aminte că Charles se gândea la două lucruri — la întrebare și la încă ceva.

— De ce n-ai venit acasă?

— Am vrut să hoinăresc. Nu m-am putut opri. Îmi intrase în sânge. Ai într-adevăr o cicatrice urâtă, aici.

— Asta-i cea despre care ți-am scris. Se face din ce în ce mai urâtă. De ce n-ai scris? Ți-e foame?

Charles își vâra mâinile în buzunare, le scotea, își pipăia bărbia, se scărpina în cap.

— Poate o să dispară. Am văzut odată un cetățean — un barman — avea una care semăna cu o pisică. Era un semn din naștere. Porecla lui era Pisică.

— Ți-e foame?

— Da, desigur.

— De-acum încolo ai de gând să stai acasă?

— Eu — cred că da. Vrei să vorbim despre asta acum?

— Eu — cred că da — făcu Charles ca un ecou. — Tata a murit.

— Știu.

— De unde naiba știi?

— Mi-a spus șeful gării. De cât timp a murit?

— De vreo lună.

— Dar ce-a avut?

— Pneumonie.

— E îngropat aici?

— Nu. La Washington. Am primit o scrisoare și niște ziare. L-au dus pe un afet cu un steag deasupra. Era de față vicepreședintele, iar președintele a trimis o coroană. Scrie totul în ziare. Sunt și fotografii — o să ți le arăt. Le am pe toate.

Adam studia chipul lui Charles până când acesta își întoarse privirea.

— Ești supărat de ceva? — întrebă Adam.

— De ce să fiu supărat?

— Mi s-a părut…

— N-am niciun motiv să fiu supărat. Hai să-ți dau ceva de mâncare.

— Bine. A zăcut mult?

— Nu. A fost o pneumonie galopantă. S-a stins repede.

Charles ascundea ceva. Voia să spună, dar nu știa cum. Se tot ascundea după vorbe. Adam se cufundă în tăcere. Poate așa era mai bine, să tacă și să-l lase pe Charles să se frământe și să se învârtă până când va răbufni.

— Nu prea cred în mesajele din lumea cealaltă — spuse Charles. — Și totuși, de unde poți să știi? Unii pretind că au primit mesaje — bătrâna Sarah Whitburn. Se jură. Nici nu mai știi ce să crezi. Tu n-ai primit niciun mesaj, nu-i așa? Spune, ce naiba, ți-ai înghițit limba?

Adam spuse:

— Mă gândeam și eu.

Și se gândea cu mirare: „De ce nu mă mai tem de fratele meu? Eram speriat de moarte și acum nu mai sunt. De ce oare? Să fie armata? Sau munca forțată? Sau poate moartea tatei? S-ar putea — dar nu înțeleg.” Lecuit de teamă, știa că poate spune orice voia, pe când înainte își alegea cuvintele ca să nu provoace scandal. Era o senzație plăcută, aproape ca și când el însuși ar fi murit și ar fi înviat.

Intrară în bucătărie; și-o amintea și nu prea. I se părea mai mică și mai întunecoasă. Adam spuse aproape vesel:

— Charles, am stat și te-am ascultat. Vrei să-mi spui ceva și te învârtești ca un câine în jurul cozii. Mai bine dă-i drumul și zi-i ce ai pe suflet.

Ochii lui Charles străluciră de furie. Își ridică capul. Puterea lui dispăruse. „Nu mai pot să-l pocnesc, nu mai pot”, gândi el cu tristețe.

Adam chicoti:

— Poate că nu se cade să te simți bine când abia ți-a murit tatăl, dar știi, Charles, niciodată în viață nu m-am simțit mai bine. Niciodată nu m-am simțit atât de bine. Dă-i drumul, Charles. Nu te lăsa copleșit.

Charles întrebă:

— L-ai iubit pe tata?

— Nu-ți răspund până nu știu unde vrei să ajungi.

— L-ai iubit sau nu?

— Ce legătură are asta cu tine?

— Spune-mi.

Îndrăzneala cea nouă, creatoare, îl cuprindea tot mai mult pe Adam.

— Ei bine, am să-ți spun. Nu. Nu l-am iubit. Uneori mă speria. Uneori — da, uneori îl admiram, dar cea mai mare parte a timpului îl uram. Acum spune-mi de ce voiai să știi.

Charles privea în jos, la mâinile sale.

— Nu înțeleg — spuse. — Nu-mi intră în cap. Te iubea mai presus de orice pe lume.

— Nu cred asta.

— Nici nu trebuie. Îi plăcea tot ce-i aduceai tu. Pe mine nu mă plăcea. Nu-i plăcea nimic din ce-i dădeam eu. Îți amintești darul pe care i l-am făcut, briceagul? Am tăiat și am vândut o groază de lemne ca să obțin briceagul ăla. Nici nu l-a luat măcar cu el la Washington. Mai e și acum în biroul lui. Și tu i-ai dat un cățel. Nu te-a costat nimic. Am să-ți arăt o fotografie a cățelului. Era și el la înmormântare. Îl ținea în brațe un colonel — era orb, nu putea să umble. L-au împușcat după funeralii.

Adam era mirat de tonul violent al fratelui său.

— Nu înțeleg — zise. — Nu înțeleg unde vrei să ajungi.

— Eu l-am iubit — spuse Charles.

Și pentru prima oară de când și-l amintea Adam, Charles începu să plângă. Își lăsă capul pe brațe și plânse.

Adam era gata să se îndrepte spre el, când o rămășiță din vechea teamă se trezi din nou. „Nu — se gândi — dacă îl ating, va încerca să mă omoare.” Se duse spre ușa deschisă și privi afară, în timp ce din spate îl auzea pe frate-său smiorcăindu-se.

Acea parte a fermei aflată în jurul casei nu era frumoasă — nici nu fusese vreodată. Pretutindeni se vedeau gunoaie, domnea neglijența, dezinteresul, lipsa de ordine, nici urmă de flori, iar bucăți de hârtie și țăndări de lemn erau împrăștiate pe tot terenul. Nici casa nu era drăguță. Era o clădire bine construită pentru adăpostit și gătit. O fermă tristă și o casă tristă, lipsită de dragoste și neprimitoare. Nu era însă un cămin, un loc de care să-ți fie dor sau la care să te întorci. Deodată, Adam se gândi la mama lui vitregă — la fel de lipsită de dragoste ca și ferma, curată și utilă în felul ei, fără să fie totuși o soție, așa cum nici ferma nu constituia un cămin.

Plânsul fratelui său conteni. Adam se întoarse. Charles privea drept înainte, în gol.

— Povestește-mi despre mama — spuse Adam.

— A murit, ți-am scris.

— Vorbește-mi despre ea.

— Ți-am spus. A murit. E atât de mult de-atunci. Nu era mama ta.

Zâmbetul pe care i-l surprinsese odată Adam pe chipul ei îi reveni în minte. Chipul îi apăru aievea.

Vocea lui Charles pătrunse însă prin această imagine și o sfărâmă.

— Vrei să-mi spui un lucru — nu te grăbi — gândește-te înainte să-mi răspunzi, poți chiar să nu-mi răspunzi dacă nu vrei să-mi spui adevărul.

Charles mișcă buzele înainte de a pune întrebarea:

— Crezi că tatăl nostru ar fi putut să fie necinstit?

— Ce vrei să spui?

— Nu-i destul de limpede? Am spus clar. E un singur înțeles pentru cuvântul necinstit.

— Nu știu — spuse Adam. — Nu știu. Nimeni n-a spus una ca asta, niciodată. Uită-te ce-a ajuns. Rămânea peste noapte la Casa Albă. Vicepreședintele a venit la funeraliile lui… Arată asta a un om necinstit? Haide, Charles, zi ce-ai vrut să-mi spui din clipa când am ajuns aici — se rugă el.

Charles își umezi buzele. Parcă sângele i se scursese din vine și, odată cu el, toată energia și cruzimea. Vocea îi deveni monotonă.

— Tata a făcut un testament. Ne-a lăsat totul pe din două, mie și ție.

Adam râse.

— Oricum, putem trăi din fermă. Cred că nu vom muri de foame.

— E vorba de peste o sută de mii de dolari — continuă vocea monotonă.

— Ești nebun. Cel mult o sută de dolari. De unde să aibă atâția?

— Nu-i nicio greșeală. Salariul său în Armată era de o sută treizeci și cinci de dolari pe lună. Își plătea camera și masa. Când era în deplasare, primea cinci cenți la fiecare milă și cheltuieli de hotel.

— Poate că i-a avut tot timpul și noi n-am știut.

— Nu, nu i-a avut tot timpul.

— Atunci de ce să nu scriem la G.A.R. să întrebăm? Cineva de acolo trebuie să știe.

— Nu îndrăznesc — spuse Charles.

— Ascultă! Nu te înfierbânta! Există ceva care se numește speculație. Mulți oameni s-au îmbogățit peste noapte. El cunoștea oameni influenți. Poate că a căpătat o informație bună. Gândește-te la oamenii care s-au dus în California în goană după aur și s-au întors bogați.

Pe chipul lui Charles se citea nefericire. Vocea lui era atât de scăzută, încât Adam aproape trebui să se aplece ca să-l audă. Suna monoton ca un raport.

— Tatăl nostru a intrat în Armată în iunie 1862. Trei luni a făcut instrucție aici, în statul acesta. Asta înseamnă septembrie. A pornit spre sud. La 12 octombrie a fost lovit în picior și trimis la spital. A venit acasă în ianuarie.

— Nu înțeleg unde vrei să ajungi.

Vocea lui Charles era slabă și bolnăvicioasă.

— N-a fost la Chancellorsville. N-a fost la Gettysburg sau la Wilderness, nici la Richmond sau la Appomattox.

— De unde știi?

— Foaia de demobilizare. Era împreună cu celelalte hârtii.

Adam oftă adânc. Un soi de bucurie părea să-l izbească în piept cu pumnii. Clătină din cap, aproape că nu-i venea să creadă.

Charles spuse:

— Cum i-au mers oare toate astea? Cum dracu a reușit să-i păcălească? Nimeni nu i-a pus vreodată vreo întrebare. Tu i-ai pus? Eu i-am pus? Mama i-a pus? Nimeni nu i-a pus. Nici măcar la Washington.

Adam se ridică.

— Ce ai de mâncare prin casă? Să încălzesc ceva.

— Am tăiat aseară un pui. O să-l frig dacă poți să aștepți.

— Dar ceva care se face mai repede?

— Niște porc sărat și ouă câte vrei.

— Asta să-mi dai — zise Adam.

Abandonară subiectul, îl ocoliră mintal, trecură peste el. Cuvintele lor îl ignorau, dar gândurile lor nu-l părăseau deloc. Voiau să discute despre asta, dar nu puteau.

Charles fripse carne de porc sărată, încălzi fasolea și prăji ouă.

— Am arat pășunea. Am semănat secară — spuse el.

— Cum a mers?

— Bine, după ce am scos pietroaiele. — Își atinse fruntea. — Asta am căpătat-o încercând să scot un bolovan.

— Mi-ai scris despre asta. Nu știu dacă ți-am spus că scrisorile tale însemnau foarte mult pentru mine.

— N-ai scris niciodată prea multe despre ce făceai — zise Charles.

— Cred că nu voiam să mă gândesc la asta. În general erau lucruri destul de urâte.

— Am citit în ziare despre campanii. Tu ai participat la ele?

— Da. Nu voiam să mă gândesc la ele. Nici acum nu vreau.

— Ați omorât indieni?

— Da, am omorât indieni.

— Cred că nu fac nici două parale.

— Tot ce se poate.

— Nu e neapărat necesar să vorbești despre asta dacă n-ai chef.

— N-am chef.

Și-au luat masa la lumina lămpii de petrol.

— Am avea mai multă lumină dacă m-aș învrednici să șterg sticla asta de lampă.

— Am s-o șterg eu — zise Adam. — E greu să te gândești la toate.

— O să fie bine că ești din nou aici. Ți-ar plăcea să mergem la han după masa de seară?

— Ei, om vedea. Poate aș prefera să stau doar așa, un timp.

— Nu ți-am scris în scrisori, dar la han au fete. Nu știam dacă o să vrei să mergi cu mine acolo. Se schimbă la fiecare două săptămâni. Nu știam dacă o să vrei să mergi să le vezi.

— Fete?

— Da, sunt la etaj. La îndemână. M-am gândit acum, abia întors acasă…

— Nu în seara asta. Poate mai târziu. Cât iau?

— Un dolar. Fete drăguțe, cele mai multe.

— Poate mai târziu — spuse Adam. — Mă miră că le lasă.

— Și eu m-am mirat la început. Dar au găsit un sistem.

— Te duci des?

— La două, trei săptămâni. E cam plicticos aici, ca bărbat, să trăiești singur.

— Mi-ai scris odată că te gândești să te însori.

— Da, mă gândeam. Cred că n-am găsit fata potrivită.

Frații se tot învârteau în jurul subiectului principal. Din când în când, erau gata să-l atace, dar băteau repede în retragere și ajungeau din nou la recolte, la bârfele locale, la politică și sănătate. Știau că vor reveni la el mai devreme sau mai târziu. Pe Charles, dorința de a atinge miezul subiectului îl frământa mai mult, dar avusese timp să se gândească la el, în vreme ce pentru Adam era un teren nou de gândire și simțire. Înclina să-l amâne pentru altă dată, dar, în același timp, știa că fratele lui nu-i va îngădui.

La un moment dat îi spuse deschis:

— Cealaltă problemă s-o discutăm după o noapte de somn.

— Desigur, dacă așa vrei tu — răspunse Charles.

Treptat, nu mai avură la îndemână subiecte lipsite de importanță. Se ocupaseră de toate cunoștințele și de toate evenimentele locale. Discuția lâncezise și timpul trecea.

— N-ai vrea să ne culcăm? — întrebă Adam.

— Într-o clipă.

Tăcură, și noaptea se tot foia neliniștită în jurul casei, le dădea ghes și îi grăbea.

— Mi-ar fi plăcut să asist la funeralii — spuse Charles.

— Trebuie să fi fost impresionant.

— Ai vrea să vezi tăieturile din ziare? Le am pe toate la mine în cameră.

— Nu. Nu în seara asta.

Charles își întoarse scaunul și-și puse coatele pe masă.

Spuse nervos:

— Trebuie să privim lucrurile în față. Putem să amânăm cât vrem, dar, la naiba, trebuie să vedem ce avem de făcut.

— Știu asta. Voiam doar să am puțin timp să mă gândesc.

— La ce bun? Eu am avut timp, o grămadă de timp, și m-am învârtit în loc. Am încercat să nu mă mai gândesc la asta, dar tot m-am învârtit în loc. Crezi că timpul o să ne ajute?

— Cred că nu. Cred că nu. Despre ce vrei să vorbim mai întâi? Cred că putem să intrăm în miezul problemei. Tot nu ne gândim la nimic altceva.

— Banii. Sunt peste o sută de mii de dolari — o avere — spuse Charles.

— Ce-i cu banii?

— De unde sunt?

— De unde să știu eu? Ți-am spus că se poate să fi făcut speculații. Poate i-o fi dat cineva vreo informație bună acolo, la Washington.

— Tu crezi în așa ceva?

— Eu nu cred nimic — spuse Adam. — Nu știu, așa că ce pot să cred?

— E o grămadă de bani — răspunse Charles. — E o avere care ne-a rămas nouă. Putem să trăim toată viața din ea sau să cumpărăm o groază de pământ și să-l facem rentabil. Poate că nu te-ai gândit la asta, dar suntem bogați. Suntem mai bogați decât oricine din împrejurimi.

Adam râse.

— O spui de parcă ar fi o condamnare la închisoare.

— De unde îi avea?

— Ce-ți pasă? — întrebă Adam. — Poate ar trebui, cel mult, să ne hotărâm să profităm de ei.

— N-a fost la Gettysburg. N-a fost la nicio afurisită de bătălie în tot războiul. A fost lovit în timpul unei hărțuieli. Tot ce a povestit erau numai minciuni.

— Unde vrei să ajungi? — spuse Adam.

— Mă gândesc că a furat banii. M-ai întrebat, asta-i ce cred eu — zise Charles amărât.

— Știi de unde i-a furat?

— Nu.

— Atunci de ce crezi că i-a furat?

— A spus minciuni despre război.

— Ei și?

— Vreau să zic că, dacă a mințit în privința războiului, putea să și fure.

— Cum?

— A avut funcții la G.A.R. — funcții importante. Poate că a vârât mâna în casa de bani sau a falsificat acte.

Adam oftă:

— Păi, dacă asta-i ce gândești tu, de ce nu le scrii să le spui? Să controleze actele. Dacă e adevărat, putem da banii înapoi.

Fața lui Charles se schimonosise, iar cicatricea de pe frunte ajunsese neagră.

— Vicepreședintele a venit la funeraliile lui. Președintele a trimis o coroană. Era un șir de mașini de o jumătate de milă și sute de oameni care mergeau pe jos în urma lui. Știi cine erau cei ce purtau coșciugul?

— Unde vrei să ajungi?

— Să presupunem că descoperim că e un hoț. Atunci o să se afle că nu a fost niciodată la Gettysburg sau în altă parte. Atunci toată lumea o să știe că a fost un mincinos și că toată viața lui a fost o mare minciună. Atunci, chiar dacă a spus vreodată adevărul, nimeni nu va crede că a fost adevărat.

Adam stătu nemișcat. Ochii lui nu erau tulburați, dar era atent.

— Credeam că-l iubești — spuse calm.

Se simțea ușurat și liber.

— L-am iubit. Îl mai iubesc. De asta urăsc toată povestea — toată viața lui distrusă — distrusă. Și mormântul — ar putea chiar să-l dezgroape și să-l arunce afară. — Avea vocea răgușită de emoție. — Nu l-ai iubit deloc? — strigă el.

— N-am fost sigur până acum — zise Adam. — Nu știam nici eu ce simt. Nu, nu l-am iubit.

— Atunci nu-ți pasă dacă viața lui e mânjită și sărmanul lui trup dezgropat și… ah! Doamne, Dumnezeule!

Mintea lui Adam se străduia să găsească cuvinte în stare să dea glas sentimentelor sale.

— Nu trebuie să-mi pese.

— Nu, nu trebuie — spuse Charles cu amărăciune. — Nu, dacă nu l-ai iubit, nu trebuie să-ți pese. Poți face să fie mânjit și mai mult.

Adam își dădea seama că fratele său nu mai era primejdios. Nu-l mai îmboldea gelozia. Toată povara tatălui său atârna asupra lui, dar era tatăl lui și nimeni nu-l putea elibera de asta.

— Cum o să te simți când o să ieși în oraș, după ce toată lumea o să știe? Cum o să privești în ochii oamenilor? — întrebă Charles.

— Ți-am spus că nu-mi pasă. N-are de ce să-mi pese, pentru că eu nu cred una ca asta.

— Ce nu crezi?

— Nu cred că a furat banii. Eu cred că în război a făcut exact ceea ce a spus și a fost exact acolo unde a zis că a fost.

— Dar dovada — cum rămâne cu ordinul de demobilizare?

— Nu ai nicio dovadă că a furat. Ai inventat asta doar pentru că nu știi de unde provin banii.

— Actele lui din armată…

— Ar putea să fie greșite. Cred că sunt greșite. Am încredere în tatăl meu — spuse Adam.

— Nu știu cum e posibil.

Adam râse:

— Lasă-mă să-ți explic. Sunt dovezi foarte puternice că nu există Dumnezeu, dar pentru numeroși oameni ele nu sunt atât de puternice ca sentimentul că El există.

— Dar ai spus că nu l-ai iubit pe tata. Cum poți să ai încredere în el dacă nu l-ai iubit?

— Poate că asta-i pricina — spuse Adam rar, căutându-și cuvintele. — Poate că dacă l-aș fi iubit, aș fi fost gelos pe el. Tu erai. Poate — poate că dragostea te face bănuitor și nesigur. Nu-i adevărat că, dacă iubești o femeie, nu ești niciodată sigur de ea, pentru că nu ești sigur de tine însuți? Acum înțeleg destul de clar. Înțeleg cât de mult îl iubeai și ce însemna pentru tine. Eu nu l-am iubit. Poate că el m-a iubit pe mine. M-a pus la încercare, și m-a rănit, și m-a pedepsit, și în cele din urmă m-a trimis ca pe un sacrificiu, poate ca să se răscumpere pentru ceva. Dar pe tine nu te-a iubit, așa că a avut încredere în tine. Poate că… ei, poate că e un fel de balanță.

Charles îl privi mirat.

— Nu înțeleg — zise.

— Eu încerc. E un gând nou pentru mine. Mă simt bine. Mă simt mai bine decât m-am simțit vreodată în viață. M-am eliberat de ceva. Poate cândva am să simt și eu ce simți tu, dar acum nu simt.

— Nu înțeleg — repetă Charles.

— Poți să înțelegi că eu nu cred că tata a fost un hoț? Nu cred că era un mincinos.

— Dar actele…

— Nu mă uit la acte. Actele n-au nicio legătură cu încrederea mea în tata.

Charles respira greu.

— Atunci ai să primești banii?

— Bineînțeles.

— Chiar dacă i-a furat?

— Nu i-a furat. Nu putea să-i fure.

— Nu înțeleg — spuse Charles.

— Nu înțelegi? Se pare că asta-i toată taina. Uite, n-am pomenit niciodată de ce spun acum — îți amintești când m-ai bătut, exact înainte de a pleca la armată?

— Da.

— Îți mai amintești ce-a urmat? Ai venit înapoi cu o toporișcă să mă omori.

— Nu-mi amintesc prea bine. Trebuie să fi fost nebun.

— Atunci nu știam, dar acum știu — îți apărai dragostea.

— Dragostea?

— Da — spuse Adam. — O să folosim banii cum trebuie. Poate o să rămânem aici. Poate o să plecăm — poate în California. Va trebui să ne gândim ce să facem. Și, bineînțeles, trebuie să-i ridicăm tatei un monument — unul mare.

— N-aș putea pleca niciodată de aici — zise Charles.

— O să vedem cum merge. Nu e nicio grabă. Instinctul o să ne spună.