Capitolul 8

1

Monștrii se pot naște și din părinți normali, așa cred. Pe unii îi poți vedea, sunt diformi și groaznici, cu capete mari și trupuri firave; unii se nasc fără brațe, fără picioare, alții cu trei mâini, unii cu coadă sau cu gura strâmbă.

Dar acestea sunt accidente, nu e vina cuiva, așa cum se credea odinioară. Cândva, erau considerați drept o pedeapsă vizibilă pentru păcate ascunse.

Și așa cum există monștri din punct de vedere fizic, nu s-ar putea cumva să se nască și monștri mintali sau psihici? Chipul și trupul le pot fi desăvârșite, dar dacă o genă imperfectă sau un spermatozoid diform pot produce monștri fizicește, de ce oare n-ar putea produce și un suflet schimonosit?

Monștrii constituie abateri mai mari sau mai mici de la o stare normală acceptată în general. La fel cum un copil se poate naște fără un braț, tot așa se poate naște fără bunătate sau incapabil de a avea conștiință. Un om care își pierde brațele într-un accident trebuie să ducă o luptă grea ca să se adapteze acestei situații, dar unul născut fără brațe suferă doar pe jumătate, doar de pe urma oamenilor care îl consideră straniu. Dat fiind că n-a avut niciodată brațe, nu le simte lipsa. Uneori, în copilărie, ne închipuim cum ar fi dacă am avea aripi, dar aceasta nu ne îndreptățește să presupunem că păsările simt la fel. Unui monstru, cei normali trebuie să-i pară monstruoși, pe când cei asemănători lui i se par normali. Pentru monstrul interior, lucrurile trebuie să fie și mai neclare, întrucât nu are niciun element vizibil cu care să se compare cu ceilalți. Unui om născut fără conștiință, un om torturat de conștiință trebuie să-i pară ridicol. Pentru un criminal, cinstea e o nebunie. Nu trebuie să uităm că un monstru nu este decât o abatere și că, pentru un monstru, normalul este monstruos.

Eu sunt încredințat că Cathy Ames s-a născut cu anumite înclinări sau lipsită de alte înclinări care au condus-o și i-au dat ghes toată viața. Un braț al balanței fusese construit greșit, o rotiță nu era la locul ei. Nu era la fel ca alți oameni, n-a fost niciodată, încă de la naștere. Și întocmai cum un infirm învață să se folosească de infirmitatea lui ca să devină mai abil decât cei normali într-un domeniu limitat, tot așa și Cathy, făcând uz de infirmitatea ei, a creat în jurul ei o agitație dureroasă și uluitoare.

Era o vreme când o femeie ca ea ar fi fost considerată posedată de diavol. Ar fi fost descântată, ca să se alunge spiritul răului, și după multe încercări neizbutite ar fi fost arsă pe rug, ca vrăjitoare, spre binele comunității. Singurul lucru care nu i se poate ierta unei vrăjitoare este capacitatea ei de a întrista oamenii, de a-i face să se simtă neliniștiți și stânjeniți, ba chiar invidioși.

Ca și când natura ar fi ascuns o cursă, Cathy a avut de la început un chip nevinovat. Părul auriu și frumos; ochii mari, căprui, cu pleoapele de sus lăsate, îi dădeau o privire misterios de somnoroasă. Avea nasul delicat și subțire, pomeții obrajilor, înalți și depărtați, se terminau într-o bărbie mică, ce dădea feței ei o formă de inimă. Avea gura bine conturată, cu buze pline, dar neobișnuit de mică — boboc de trandafir, cum i se spunea. Urechile îi erau foarte mici, fără loburi și atât de apropiate de cap, încât, chiar atunci când se pieptăna cu părul ridicat, abia puteau fi observate. Erau ca niște fluturași gingași lipiți de cap.

Cathy a avut întotdeauna o figură de copil, chiar și după ce a crescut, subțire, cu brațe și mâini delicate — mâini micuțe. Pieptul nu i s-a dezvoltat niciodată prea mult. Înainte de pubertate, sfârcurile îi erau rămase înăuntru. Când au început să o doară, pe la vârsta de zece ani, mama ei a trebuit să i le scoată, masându-le. Avea un trup de băiat, șolduri mici, pulpe zvelte, dar gleznele le avea subțiri și drepte, fără să fie fragile. Picioarele îi erau mici, rotunde și îndesate, cu pernițe la încheieturi, ca niște mici copite. A fost un copil drăguț și a devenit o femeie drăguță. Avea o voce cu răgușeli blânde și o putea face așa de dulce, încât să devină irezistibilă. Dar în gâtlejul ei trebuie să fi existat și o coardă de oțel, pentru că atunci când voia, vocea lui Cathy tăia ca o lamă.

Pe vremea când era copil, avea ceva care atrăgea atenția, oamenii întorceau capul, apoi o priveau din nou, tulburați de ceva straniu. Ochii ei exprimau ceva care dispărea când te uitai a doua oară. Se mișca ușor și vorbea puțin, dar nu se putea să intre într-o încăpere fără ca privirile tuturor să nu se îndrepte spre ea.

Făcea ca cei din jur să se simtă stânjeniți, dar nu atât încât să dorească să fugă de ea. Bărbați și femei voiau să analizeze, să se afle aproape de ea și să încerce să descopere ce anume stârnea acea tulburare pe care ființa ei o provoca atât de subtil. Și întrucât asta i se întâmpla dintotdeauna, Cathy nu găsea că e straniu.

Cathy se deosebea de alți copii în multe privințe, dar îndeosebi printr-un anumit lucru. Majorității copiilor le e groază de asemenea deosebiri. Ei vor să arate, să vorbească, să se îmbrace și să acționeze la fel ca toți ceilalți. Chiar dacă stilul îmbrăcămintei este absurd, pentru un copil este dureros și trist să nu poarte o asemenea absurditate. Dacă s-ar accepta coliere din cotlete de porc, copilul care n-ar purta cotlete de porc ar fi trist. Această sclavie față de grup se extinde firesc asupra oricărui joc, a oricărei acțiuni, sociale sau de alt gen. Copiii folosesc această uniformitate protectoare pentru siguranța lor.

Cathy n-avea nimic din toate astea. Nu era niciodată la fel cu ceilalți în îmbrăcăminte sau în comportare. Purta ce-i plăcea. Rezultatul era că adesea alți copii o imitau.

Când crescu mai mare, grupul, banda, oricum i-ai spune unei adunături de copii, începu să bănuiască ceea ce adulții simțeau, și anume că avea ceva straniu. După un timp nu i se mai alătură decât o singură persoană. Grupurile de băieți și fete se fereau de ea ca și când ar fi răspândit un pericol necunoscut.

Cathy era o mincinoasă, dar nu mințea așa cum mint majoritatea copiilor. La ea nu era vorba de minciuni născocite în imaginație, când lucrul închipuit este povestit și, ca să pară mai real, este înfățișat ca real. Aceasta nu este decât o abatere obișnuită de la realitatea exterioară. Eu cred că deosebirea dintre o minciună și o poveste este că povestea nu folosește capcanele și iluzia realității decât în interesul ascultătorului, ca și al povestitorului. O poveste nu conține în ea însăși nicio sursă de câștig sau de pierdere. În timp ce o minciună este un mijloc de profit sau de scăpare. Potrivit acestei definiții, un scriitor de povești e un mincinos — dacă obține succese financiare.

Minciunile lui Cathy nu erau niciodată nevinovate. Scopul lor era să o scape de pedeapsă, de muncă sau de răspundere, sau să-i aducă vreun profit. Cei mai mulți mincinoși sunt prinși fie pentru că uită ce au spus, fie pentru că minciuna lor este pusă deodată față în față cu un adevăr de necontestat.

Dar Cathy nu-și uita minciunile și născocise cea mai bună metodă de a minți. Se ținea destul de aproape de adevăr, așa încât să nu poți fi sigur niciodată.

Mai avea încă două metode — fie să împăneze minciunile cu adevăr, fie să spună un adevăr ca și cum ar fi spus o minciună. Dacă cineva este acuzat că a spus o minciună și se dovedește că a fost de fapt un adevăr, acest lucru reprezintă un precedent care va dăinui mult timp și care va acoperi multe alte neadevăruri.

Cathy fiind unicul copil, mama ei nu avea la îndemână în familie un termen de comparație. Credea că toți copiii erau ca al ei. Și întrucât toți părinții sunt îngrijorați de copiii lor, ea era convinsă că toți prietenii ei aveau aceleași probleme.

Tatăl lui Cathy nu era chiar atât de sigur. El conducea o mică tăbăcărie într-un oraș din Massachusetts, care îi asigura o viață îndestulată, cu condiția să muncească din greu. Domnul Ames avea prilejul să cunoască alți copii în afara locuinței și simțea că fata lui nu era la fel ca ceilalți copii. Era o treabă pe care mai degrabă o simțea decât o știa. Era neliniștit din pricina fiicei sale, dar n-ar fi putut să spună de ce.

Aproape oricine pe lumea asta are gusturi și impulsuri, emoții regulate, insule de egoism, pofte carnale de-abia ascunse. Iar majoritatea oamenilor, fie că-și stăpânesc asemenea tendințe, fie că le dau frâu pe ascuns. Cathy nu numai că știa de aceste impulsuri ale altora, dar știa cum să se folosească de ele. Se prea poate ca ea să fi crezut că acestea sunt singurele impulsuri ale ființelor umane, întrucât, pe cât de neobișnuit de ageră era în anumite privințe, pe atât era de oarbă în privința altora.

Cathy a învățat de foarte tânără că sexualitatea, cu tânjeala, durerile, geloziile și opreliștile care o însoțesc, este impulsul cel mai tulburător al oamenilor. Și pe vremea aceea, era și mai tulburător decât este acum, pentru că subiectul nu putea fi și nu era pomenit. Fiecare închidea în el acest mic iad, în timp ce în public pretindea că nu există — iar când era prins asupra faptului, se dovedea cu totul neajutorat. Cathy a învățat că prin mânuirea și folosirea acestei laturi a oamenilor putea căpăta și păstra puterea aproape asupra oricui. Era în același timp o armă și o amenințare. Era ceva irezistibil. Și întrucât se pare că ea nu a fost niciodată sclava unui asemenea sentiment de neajutorare oarbă, se prea poate să fi suferit puțin de pe urma lui și să fi simțit într-adevăr dezgust față de cei ce-l aveau. Și, dacă te gândești, avea și dreptate într-un fel.

Câtă libertate ar putea avea bărbații și femeile dacă nu ar fi în permanență păcăliți și atrași în cursă, stăpâniți și torturați de sexualitatea lor! Singurul defect al acestei libertăți este că, fără așa ceva, nu am fi oameni. Am fi niște monștri.

La vârsta de zece ani, Cathy află câte ceva despre forța impulsului sexual și începu să-l experimenteze. Ea prevăzu totul cu sânge rece, presimțind greutățile și pregătindu-se pentru ele.

Jocurile sexuale ale copiilor au existat dintotdeauna. Cred că orice băiat normal a înghesuit o fetiță într-un loc umbros, lângă o iesle, sub o salcie, într-un canal, sub un drum — sau măcar a visat să facă așa ceva. Aproape toți părinții sunt puși în fața acestei probleme, mai devreme sau mai târziu, și copilul este fericit dacă părinții își amintesc de propria lor copilărie.

În vremea copilăriei lui Cathy, era totuși mai greu. Părinții negau asemenea manifestări la ei înșiși și erau îngroziți când le descopereau la copiii lor.

2

Într-o dimineață de primăvară, când ultimele picături de rouă străluceau în soare pe iarba tânără, când căldura se strecura în pământ și făcea să crească păpădiile galbene, mama lui Cathy termina de întins pe frânghie rufele spălate. Familia Ames locuia la marginea orașului, iar în spatele casei erau un hambar, o remiză, grădina de zarzavat și un grajd pentru doi cai.

Doamna Ames își aminti că o văzuse pe Cathy îndreptându-se spre hambar. Ea o strigă și, neprimind niciun răspuns, se gândi că probabil i se păruse. Era gata să intre în casă, când auzi un chicotit din remiză.

— Cathy! — strigă ea.

Niciun răspuns. Fu cuprinsă de neliniște. Căută să-și amintească cum suna acel chicotit. Nu fusese glasul lui Cathy. Cathy nu era veselă.

Nu se știe cum și de ce se înspăimântă un părinte. Desigur că adeseori teama apare fără niciun motiv. Și asta se întâmplă cel mai des la părinții cu un singur copil, părinți care sunt îngroziți la gândul că s-ar putea să-l piardă.

Doamna Ames rămase nemișcată, ascultând. Auzi vorbe rostite în șoaptă și se îndreptă repede spre remiză. Ușa dublă era închisă. Murmurul vocilor venea dinăuntru, dar nu recunoștea vocea lui Cathy. Făcu un pas grăbit înainte, trase ușile și lumina soarelui năvăli înăuntru. Îngheță, cu gura căscată, la ceea ce văzu. Cathy stătea culcată pe podea, cu fusta trasă în sus. Era goală până la brâu, iar lângă ea stăteau în genunchi doi băieți de vreo paisprezece ani. Șocul luminii îi îngheță și pe ei. Ochii lui Cathy erau înspăimântați de groază. Doamna Ames îi cunoștea pe băieți și pe părinții lor.

Deodată, unul din băieți sări în sus, trecu ca săgeata pe lângă doamna Ames și o luă la fugă pe după colțul casei. Celălalt băiat, neajutorat, o ocoli pe femeie și, cu un strigăt, se repezi spre ușă. Doamna Ames îl înhăță, dar degetele îi alunecară de pe haină și băiatul dispăru. Putu să-i audă pașii care se îndepărtau în goană.

Doamna Ames încercă să vorbească, dar glasul ei era o șoaptă răgușită.

— Ridică-te!

Cathy își ridică ochii spre ea, dar privirea îi era ațintită în gol și nu făcu nicio mișcare. Doamna Ames văzu că mâinile lui Cathy erau legate cu frânghie groasă. Țipă, se aruncă jos și începu să tragă de noduri. O duse pe Cathy în casă și o băgă în pat.

Doctorul familiei, după ce o examină pe Cathy, nu putu să găsească nicio dovadă că fusese maltratată.

— Poți să-i mulțumești lui Dumnezeu că ai ajuns acolo la timp — îi repeta el întruna doamnei Ames.

Cathy nu vorbi multă vreme. Doctorul zicea că e din cauza șocului. Dar și după ce urmările acestui șoc trecură, Cathy refuză să vorbească. Când i se puneau întrebări, ochii i se lărgeau până ce albul ochilor înconjura pupilele și i se oprea răsuflarea, trupul i se făcea rigid, iar obrajii i se roșeau de mult ce-și ținea respirația.

La discuția cu părinții băieților fu de față doctorul Williams. Domnul Ames tăcu aproape tot timpul. Ținea frânghia cu care fusese legată Cathy. Avea ochii mirați. Erau lucruri pe care nu le înțelegea, dar nu vorbi despre ele.

Doamna Ames era cuprinsă de o isterie permanentă. Ea fusese de față — văzuse. Ea era autoritatea finală. În isteria ei, se zăreau coarnele unui demon sadic. Voia sânge. Simțea o anumită plăcere când cerea ca vinovații să fie pedepsiți. Orașul, țara trebuiau apărate. Pe această bază puse problema. Slavă Domnului, sosise la timp. Dar poate data viitoare nu va mai ajunge; ce vor simți alte mame? Și Cathy, care nu avea decât zece ani!

Pedepsele erau mai sălbatice pe vremea aceea decât acum. Oamenii credeau cu adevărat că biciul este un instrument al virtuții. Mai întâi fiecare pe rând și apoi împreună, băieții au fost biciuiți și biciuiți până la sânge.

Crima lor era destul de gravă, dar minciunile se dovediră a fi un rău pe care nici biciul nu l-a putut îndepărta. Iar apărarea lor a fost caraghioasă chiar de la început. Cathy, au spus ei, a început toată povestea, și i-au dat fiecare câte cinci cenți. Ei nu i-au legat mâinile. Spuneau că-și amintesc că se juca cu o frânghie.

Doamna Ames cea dintâi și apoi tot orașul, ca un ecou, s-au întrebat:

— Vor să spună că și-a legat singură mâinile? Un copil de zece ani?

Dacă băieții și-ar fi recunoscut crima, poate că ar fi scăpat de o parte din pedeapsă. Refuzul lor a provocat însă o furie a torturii nu numai la tații lor, care i-au biciuit, dar și la întreaga comunitate. Amândoi băieții au fost trimiși la o casă de corecție cu aprobarea părinților lor.

Doamna Ames le-a spus vecinilor:

— O obsedează povestea asta. Dacă ar putea vorbi despre ea, poate s-ar face bine. Dar când o întreb — e ca și când i s-ar întâmpla din nou și are iarăși un șoc.

Familia Ames nu i-a mai vorbit despre asta. Discuția a fost închisă. Domnul Ames uită curând rezervele pe care le avea. I-ar fi părut rău dacă băieții s-ar fi aflat la casa de corecție pentru un lucru pe care nu l-au făcut.

După ce Cathy se făcu bine de pe urma șocului, băieții și fetele o priveau de la distanță, apoi se apropiară fascinați de ea. Nu avea simpatii, ca toate fetele la doisprezece, treisprezece ani. Băieții nu voiau să riște să fie luați la rost de prietenii lor pentru că au condus-o acasă de la școală. Dar exercita o influență puternică atât asupra băieților, cât și a fetelor. Iar dacă vreun băiat se trezea singur cu ea, simțea că-l atrage cu o forță pe care nu o înțelegea și căreia nu i se putea împotrivi.

Era foarte delicată și dulce, și vocea ei era joasă. Făcea plimbări lungi de una singură și rareori se întâmpla ca din pădurice să nu iasă, ca din întâmplare, vreun băiat. Și în timp ce zvonurile se stingeau treptat, nimeni nu știa ce făcea Cathy. Chiar dacă s-o fi întâmplat ceva, nu s-au auzit decât vagi șoapte, și chiar acest lucru în sine este neobișnuit, la o vârstă când există multe taine și niciuna din ele nu este păstrată măcar atâta timp cât îi trebuie unui cozonac să crească.

Cathy și-a confecționat un mic zâmbet, doar o urmă de zâmbet. Avea un fel de a privi într-o parte și în jos, care dădea a înțelege băieților singuratici că puteau să-i împărtășească secretele.

În mintea tatălui ei miji o nouă întrebare, dar o alungă din adâncuri, simțindu-se necinstit chiar și pentru că se putea gândi la așa ceva. Cathy era deosebit de norocoasă — găsea diverse obiecte — un breloc de aur, bani, o gentuță de mătase, o cruce de argint cu pietre roșii, despre care se spune că erau rubine. A găsit multe obiecte, iar când tatăl ei dădu un anunț în săptămânalul „Courier” pentru cruce, nimeni nu s-a prezentat s-o ceară.

Domnul William Ames, tatăl lui Cathy, era un om închis. Rareori își dezvăluia gândurile. Nu ar fi îndrăznit să înfrunte privirea vecinilor săi. Păstră pentru sine bănuiala a cărei flacără pâlpâia în suflet. Era mai bine să nu știe nimic, era mai sigur, mai înțelept, și mult mai comod. Cât despre mama lui Cathy, aceasta era învăluită și prinsă într-o pânză fină de minciuni, care nu erau decât pe jumătate minciuni, adevăruri deformate, sugestii, toate împlântate în mintea ei de Cathy, încât n-ar fi putut să-și dea seama de adevăr, chiar dacă l-ar fi descoperit.

3

Cathy devenea din ce în ce mai drăguță. Pielea delicată, părul auriu, ochii mari, modești și totuși promițători, gura micuță și dulce atrăgeau atenția și o rețineau. Și-a terminat cele opt clase primare cu note atât de bune, încât părinții au înscris-o la unicul liceu, deși pe vremea aceea era neobișnuit ca o fată să-și continue studiile. Dar Cathy a spus că vrea să fie profesoară, ceea ce îi încântă pe mama și pe tatăl ei, aceasta fiind singura carieră demnă, deschisă unei fete de familie bună, dar fără avere. Părinții se simțeau onorați să aibă o fiică profesoară.

Cathy avea paisprezece ani când intră în liceu. Pentru părinții ei fusese întotdeauna un copil de neprețuit, dar odată intrată în sferele înalte ale algebrei și latinei, se ridică pe niște culmi pe care ei nu o puteau urma. O pierduseră. Simțeau că s-a ridicat într-o sferă mai înaltă.

Profesorul de latină era un tânăr palid cu privirea aprinsă, care fusese dat afară de la seminar, dar era suficient de instruit pentru a preda inevitabila gramatică, pe Cezar și Cicero. Era un tânăr liniștit care-și alina sentimentele eșecului. În sinea lui, simțea că a fost respins de Dumnezeu și că existau motive pentru asta.

Un timp s-a observat la James Grew o flăcăruie și un fel de forță care-i lucea în ochi. Nu a fost văzut niciodată cu Cathy și nu s-a bănuit nicio legătură între ei.

James Grew deveni bărbat. Mergea în vârful picioarelor și-și cânta singur. Scria scrisori atât de convingătoare, încât directorii seminarului se gândeau să-l reprimească.

Și atunci flacăra se stinse. Umerii, pe care și-i ținea sus și drept, căzură neputincioși. Ochii au început să-i ardă și mâinile îi tremurau. A fost văzut noaptea în biserică, în genunchi, mușcându-și buzele în rugăciuni. Lipsea de la școală și trimitea vorbă că e bolnav, deși se știa că se plimbă singur pe dealurile din spatele orașului.

Într-o noapte, târziu, bătu la ușa casei familiei Ames. Domnul Ames coborî din pat văitându-se, aprinse o lumânare, își aruncă o haină peste cămașa de noapte și se duse la ușă. În fața lui stătea un James Grew cu un aer sălbatic și nebun, cu ochii strălucitori și trupul tremurând.

— Trebuie să vă vorbesc — îi spuse el răgușit domnului Ames.

— Este trecut de miezul nopții — răspunse domnul Ames aspru.

— Trebuie să vă văd între patru ochi. Puneți ceva pe dumneavoastră și ieșiți afară. Trebuie să vă vorbesc.

— Tinere, cred că ești beat sau bolnav. Du-te acasă și culcă-te. E trecut de miezul nopții.

— Nu pot să aștept. Trebuie să vă vorbesc.

— Vino dimineață la tăbăcărie — spuse domnul Ames și trânti ușa în nasul musafirului care se clătina pe picioare, apoi rămase înăuntru trăgând cu urechea. Auzi vocea plângătoare:

— Nu pot să aștept. Nu pot să aștept.

Și apoi pașii se târâră încet pe trepte în jos.

Domnul Ames își feri ochii de lumina lumânării, acoperind-o cu mâna, și se întoarse în pat. I se păru că vede cum ușa lui Cathy se închide foarte încet, dar poate că lumânarea care pâlpâia îi înșela vederea, pentru că i se păru că se mișcă și o draperie.

— Ce mai era? — îl întrebă soția când se întoarse în pat.

Domnul Ames nu-și dădu seama de ce a răspuns așa cum a răspuns — poate ca să curme discuția.

— Un bețiv — zise el — a greșit casa.

— Nu știu unde o să mai ajungă și lumea asta — spuse doamna Ames.

Pe când stătea în întuneric, după ce stinsese lumina, în ochiul stâng îi stăruia cercul verde ce înconjura flacăra lumânării, iar în centrul învolburării și pulsațiilor acestuia văzu ochii înnebuniți și rugători ai lui James Grew. Multă vreme nu putu să adoarmă.

Dimineața, prin oraș, începu să circule un zvon deformat sau înflorit pe ici-colo, dar după-amiază povestea se lămuri. Paracliserul îl găsise pe James Grew întins pe podea în fața altarului. Partea de sus a capului era complet sfărâmată. Alături zăcea o pușcă, și lângă ea un băț cu care împinsese trăgaciul. Lângă el, pe podea, se afla un sfeșnic din altar. Una din cele trei lumânări mai ardea încă. Celelalte două nu fuseseră aprinse. Pe podea erau două cărți, una de imnuri și alta de rugăciuni, așezate una peste alta. După cum își închipuia paracliserul, James Grew își sprijinise pușca pe cărți ca s-o ducă la nivelul tâmplei. Reculul împușcăturii aruncase pușca de pe cărți.

Câțiva oameni își aminteau că au auzit o explozie în zori, înainte de a se face ziuă. James Grew n-a lăsat nicio scrisoare. Nimeni nu-și putea explica de ce o făcuse.

Primul imbold al domnului Ames fu să se ducă la procuror să-i povestească despre vizita de la miezul nopții. Apoi se gândi:

„La ce bun? Dacă aș ști ceva, ar fi altfel. Dar nu știu absolut nimic.”

Simți o greață în stomac. Își repeta întruna că nu era vina lui. „Ce puteam să fac? Nici măcar nu știu ce voia.” Se simțea vinovat și nefericit.

La masă, soția lui povesti despre sinucidere, iar el nu fu în stare să mănânce. Cathy stătea tăcută, dar nu mai tăcută ca de obicei. Mânca cu îmbucături mici, elegante, și își ștergea des gura cu șervetul.

Doamna Ames reluă în amănunt povestea cu trupul și cu pușca.

— Mai e ceva ce voiam să-ți spun — zise ea. — Bețivul acela care a bătut la ușă noaptea trecută — n-o fi fost tânărul Grew?

— Nu — zise el repede.

— Ești sigur? Ai putut să-l vezi în întuneric?

— Aveam o lumânare. Nu semăna cu el, avea o barbă mare.

— Nu-i nevoie să te repezi la mine — zise ea. — Am întrebat doar.

Cathy își șterse gura și, când își puse șervetul în poală, zâmbea.

Doamna Ames se întoarse spre fiica ei.

— Ți s-a părut trist? Tu îl vedeai în fiecare zi la școală, Cathy. În ultima vreme, ai observat ceva care putea să însemne…

Cathy se uită în farfurie, apoi în sus.

— Credeam că e bolnav — spuse ea. — Da, arăta rău. Toată lumea vorbea azi la școală. Și cineva — nu-mi amintesc cine — a spus că domnul Grew avea niște încurcături la Boston. N-am auzit ce fel de necazuri. Ne plăcea la toți domnul Grew.

Își șterse delicat buzele.

Asta era metoda lui Cathy. Nu trecuse nicio zi și toată lumea știa că James Grew avusese încurcături la Boston și nimeni nu-și putea închipui că numai Cathy a lansat povestea. Chiar și doamna Ames uitase de unde a auzit-o.

4

La puțină vreme după cea de-a șaisprezecea aniversare, se produse o schimbare în ce o privește pe Cathy. Într-o dimineață, nu se mai sculă să meargă la școală. Mama ei intră în cameră și o găsi în pat cu privirea ațintită în tavan.

— Grăbește-te, să nu întârzii. E aproape nouă.

— Nu mă duc.

Vocea ei nu avea vreo intonație deosebită.

— Ești bolnavă?

— Nu.

— Atunci scoală-te, iute!

— Nu mă duc.

— Trebuie să fii bolnavă. N-ai lipsit nicio zi.

— Nu mă duc la școală. Nu mă mai duc niciodată la școală — spuse Cathy calm.

Mama ei căscă gura.

— Cum adică?

— Niciodată — spuse Cathy și continuă să fixeze tavanul.

— O să vedem ce spune tatăl tău despre una ca asta! După toată strădania și cheltuielile noastre, și doar cu doi ani înainte de a-ți lua diploma! — Apoi se apropie de ea și spuse cu blândețe: — Nu cumva te gândești să te măriți?

— Nu.

— Ce carte ascunzi acolo?

— Uite-o, n-o ascund.

— „Alice în Țara minunilor”. Ești prea mare pentru asta.

— Pot să mă fac atât de mică de nici să nu mă mai vezi — zise Cathy.

— Ce tot spui?

— Nimeni nu mă poate găsi.

Mama spuse supărată:

— Termină cu glumele. Nu știu ce-ți trece prin cap. Și ce are de gând să facă domnișoara Fantezie?

— Încă nu știu. Cred că voi pleca.

— Bine, stai aici în pat, domnișoară Fantezie, și, când s-o întoarce tata, o să-ți spună el vreo două vorbe.

Cathy întoarse capul foarte încet și o privi pe maică-sa. Ochii îi erau goi și reci. Brusc, doamnei Ames i se făcu frică de fiica ei. Ieși tăcută și închise ușa. La bucătărie se așeză, își strânse mâinile în poală și se uită pe fereastră spre remiza părăginită.

Fiica ei îi devenise străină. Simțea așa cum simt cei mai mulți părinți într-un moment sau altul, că pierdea controlul, că hățurile cu care o mâna pe Cathy îi alunecau printre degete. Nu știa că nu avusese niciodată vreo putere asupra ei. Fiică-sa o folosise întotdeauna așa cum îi erau interesele. După un timp, doamna Ames își puse pălăria și se duse la tăbăcărie. Voia să-i vorbească soțului ei altundeva decât acasă.

După-amiază, Cathy se sculă distrată din pat și petrecu multă vreme în fața oglinzii.

În seara aceea, domnul Ames, deși nu-i plăcea treaba pe care o avea de făcut, îi ținu fiicei sale o predică. Îi vorbi de datoria ei, de obligația, de dragostea firească față de părinți. Spre sfârșitul predicii își dădu seama că ea nici nu-l ascultase. Aceasta îl enervă și trecu la amenințări. Îi vorbi despre autoritatea pe care Dumnezeu i-a dat-o asupra copilului său și că această autoritate naturală a fost întărită de către stat. Acum îi trezise atenția. Îl privea drept în ochi. Gura îi zâmbea nițeluș, și ochii păreau că nici nu clipesc. În cele din urmă, trebui să-și întoarcă privirea și acest lucru îl înfurie și mai mult. Îi porunci să înceteze cu prostiile. O amenință destul de vag cu biciul, dacă nu-i va da ascultare.

— Vreau să-mi promiți că mâine dimineață ai să te duci la școală și ai să termini cu prostiile, încheie el cu o notă de slăbiciune.

Cathy avea un chip lipsit de expresie. Gura mică îi era strânsă.

— Bine — spuse.

Mai târziu, în aceeași seară, domnul Ames îi spuse soției sale, nu cu prea multă siguranță:

— Vezi, era nevoie doar de puțină autoritate. Poate ai fost prea slabă. Dar a fost un copil bun. Cred că a uitat, pur și simplu, cine-i stăpânul. Puțină asprime nu strică nimănui.

Ar fi vrut să fie tot atât de convingător ca și vorbele sale.

Dimineața, fata plecase. Dispăruseră coșulețul împletit de voiaj și cele mai bune haine. Patul era făcut. Camera nu avea nimic care să arate că aici crescuse o fată. Nu erau fotografii, nici amintiri, nimic care să sugereze frământările creșterii. Cathy nu se jucase niciodată cu păpușile. Camera nu-i păstra amprenta.

În felul său, domnul Ames era un om inteligent. Își puse pălăria în cap și se duse repede la gară. Șeful gării dădu informații precise. Cathy luase trenul din zori. Cumpărase un bilet pentru Boston. Îl ajută pe domnul Ames să scrie o telegramă către poliția din Boston. Domnul Ames cumpără un bilet dus și întors și luă trenul de nouă cincizeci spre Boston. Era un om care se descurca bine în situații grele.

În noaptea aceea, doamna Ames șezu în bucătărie cu ușa închisă. Era palidă și se ținea cu mâinile de masă ca să-și stăpânească tremurul. Zgomotul loviturilor și apoi al țipetelor ajungeau clar până la ea prin ușile închise.

Domnul Ames nu se pricepea să biciuiască, pentru că nu o făcuse niciodată. O lovi pe Cathy peste picioare cu biciul de la șaretă, iar când o văzu stând liniștită și privindu-l cu ochi calmi și reci, își pierdu cumpătul. Primele lovituri erau de încercare, timide, dar văzând că nu scoate niciun țipăt, o lovi peste spate și umeri. Biciul lingea și tăia. În furia lui, nu reuși s-o nimerească de câteva ori sau se apropie prea mult, astfel încât biciul se înfășură în jurul trupului ei.

Cathy înțelese repede cum stau lucrurile. Îi descoperi slăbiciunea și, de îndată ce înțelese, începu să urle, se încovrigă, plânse, se rugă și simți cu satisfacție cum loviturile deveneau mai slabe.

Domnul Ames se sperie de zgomotul și durerea pe care le provoca. Se opri. Cathy se aruncă înapoi în pat, plângând. Dacă s-ar fi uitat, tatăl ei ar fi văzut că în ochii ei nu erau lacrimi, dar că mușchii gâtului erau încordați, iar sub tâmple, acolo unde mușchii maxilarelor se unesc, erau două umflături.

Spuse:

— Ai să mai faci asta vreodată?

— Nu, nu! Iartă-mă! — spuse Cathy.

Se răsuci în pat astfel încât tatăl ei să nu-i vadă răceala întipărită pe față.

— Să ții minte cine ești. Să nu uiți cine sunt eu.

Vocea lui Cathy se sparse. Scoase un geamăt sec.

— N-am să uit — zise ea.

La bucătărie, doamna Ames își frângea mâinile. Soțul ei îi puse degetele pe umăr.

— Nu mi-a făcut plăcere. Dar trebuia. Și cred că i-a făcut bine. Mi se pare cu totul altă fată. Poate n-am ținut-o destul din scurt. N-am folosit varga. Poate am greșit.

Își dădea seama că, deși soția lui insistase s-o biciuiască și ea fusese aceea care îl forțase s-o facă, totuși îl ura pentru că o făcuse. Îl cuprinse disperarea.

5

Fără îndoială că tocmai asta îi trebuia lui Cathy. După cum spunea domnul Ames, parcă a deschis-o într-un fel. Fusese întotdeauna supusă, dar acum devenise și săritoare. În săptămânile următoare, o ajută pe mama ei la bucătărie și se oferi să o ajute chiar mai mult decât era nevoie. Începu să tricoteze un șal pentru maică-sa, un proiect mare care ar fi durat luni de zile. Doamna Ames le povesti vecinilor.

— Are un simț al culorilor foarte fin — ruginiu și galben. A și terminat trei pătrate.

Pentru tatăl ei, Cathy avea un zâmbet pregătit dinainte. Îi atârna pălăria când venea acasă și îi așeza scaunul la lumină ca să-i fie mai ușor la citit.

Chiar și la școală se schimbase. Fusese întotdeauna o elevă bună, dar acum începu să facă planuri de viitor. Discută cu directorul despre examenul pentru diploma de profesoară, pe care voia să-l dea cu un an mai devreme. Iar directorul se uită la notele ei și se gândi că ar putea să încerce, cu sorți de izbândă. Îl vizită pe domnul Ames la tăbăcărie ca să discute problema.

— Nu ne-a vorbit despre așa ceva — zise mândru domnul Ames.

— Poate că n-ar fi trebuit să vă spun. Sper că n-am ratat o surpriză.

Domnul și doamna Ames credeau că au dat peste vreo minune care le-a rezolvat toate problemele. Au pus-o pe seama unei înțelepciuni inconștiente pe care o au numai părinții.

— N-am văzut în viața mea o asemenea schimbare la un om — spunea domnul Ames.

— A fost întotdeauna un copil bun — răspunse soția lui. — Ai văzut ce drăguță se face? E aproape frumoasă. Are niște obraji atât de colorați.

— Nu cred că o să fie prea multă vreme învățătoare, cu chipul ăsta al ei — zise domnul Ames.

Era adevărat: Cathy era înfloritoare. Cât au durat pregătirile, avea pe buze zâmbetul acela copilăresc. Avea timp destul. Curăță pivnița și astupă colțurile pardoselii cu hârtii, ca să nu fie curent. Când ușa de la bucătărie începu să scârțâie, unse balamalele, apoi lacătul care se închidea greu și, fiindcă tot avea în mână cana de ulei, unse și balamalele ușii de la intrare. Își luă asupra ei îngrijirea lămpilor, ca acestea să fie pline și curate. Inventă un sistem de a le scufunda într-un rezervor mare de petrol, pe care-l ținea în pivniță.

— Trebuie să vezi ca să crezi — spunea tatăl.

Și asta nu se întâmpla numai acasă. Înfruntă mirosul tăbăcăriei ca să-l viziteze pe tatăl ei. Abia trecuse de șaisprezece ani și, bineînțeles, el o considera un copil. Fu mirat de întrebările ei despre afaceri.

— E mai deșteaptă decât unii bărbați pe care aș putea să-i numesc — îi spuse el contramaistrului. — Poate că într-o zi o să conducă afacerea asta.

O interesa nu numai procesul tăbăcitului, ci și felul în care mergeau treburile. Tatăl ei îi explica cum e cu împrumuturile, cu scadențele, cu facturile și salariile. Îi arăta cum se deschidea casa de bani și fu încântat că, după prima încercare, ea ținu minte operația.

— Iată cum privesc eu lucrurile — îi spuse el soției. — Cu toții avem ceva de diavol în noi. N-aș vrea să am un copil fără simț practic. După părerea mea, este doar un fel de a-și cheltui energia. Dacă o stăpânești și o ții sub control, va merge pe drumul cel bun.

Cathy își repară toate hainele și își puse lucrurile în ordine.

Într-o zi de mai, se întoarse acasă de la școală și se duse direct la andrelele ei. Mama ei era îmbrăcată, gata de plecare.

— Trebuie să mă duc la cercul Altarului — spuse ea. — E în legătură cu vânzarea de prăjituri de săptămâna viitoare, în scopuri de binefacere. Sunt președintă. Tata se întreba dacă ai vrea să te duci la bancă să ridici banii de salarii și să-i duci la tăbăcărie. I-am spus despre vânzare și că eu nu mă pot duce.

— Mi-ar face plăcere — zise Cathy.

— Banii or să fie gata pregătiți într-o geantă — spuse doamna Ames și se grăbi să iasă.

Cathy lucră repede, dar fără grabă. Își puse un șorț vechi ca să-și ferească hainele. În pivniță găsi un borcan de dulceață cu capac și-l duse în remiză, unde se păstrau uneltele. În curtea de păsări prinse un pui, îi tăie capul și-l ținu cu gâtul chircit peste borcan, până când îl umplu cu sânge. Apoi duse puiul, care mai mișca încă, la grămada de îngrășăminte și-l îngropă acolo adânc. Întoarsă în bucătărie, își scoase șorțul, îl băgă în sobă și zgândări cărbunii până când pânza fu cuprinsă de flăcări. Se spălă pe mâini, își controlă pantofii și ciorapii și-și șterse o pată neagră de pe vârful pantofului drept. Se privi în oglindă. Obrajii îi erau luminoși și colorați, ochii îi străluceau și gura îi schița zâmbetul acela mic, copilăresc. În drum, ascunse borcanul sub ultima treaptă a scării de la bucătărie. Mama ei nu plecase nici de zece minute.

Cathy umblă ușor, aproape dansând, împrejurul casei și ieși în stradă. Copacii începeau să înfrunzească, iar pe pajiști apăruseră câteva păpădii cu flori galbene. Cathy se îndreptă veselă spre centrul orașului, unde se afla banca. Și era atât de proaspătă și drăguță, încât oamenii care se plimbau se întorceau și priveau după ea când trecea.

6

Focul izbucni pe la trei dimineața. Se ridică, prinse flacără, dudui, trozni și cuprinse totul înainte ca cineva să-și fi putut da seama. Când apărură pompierii voluntari trăgându-și pompa, nu mai avură altceva de făcut decât să ude acoperișurile caselor vecine, ca să nu ia foc.

Casa familiei Ames se mistuise ca o petardă. Voluntarii și spectatorii pe care îi atrage de obicei un incendiu priveau jur-împrejur la chipurile luminate, încercând să-i zărească pe doamna și domnul Ames și pe fiica lor. Deodată și-au dat cu toții seama că nu se aflau printre ei. Oamenii se uitau la patul cel mare ars tăciune, văzându-se pe ei înșiși și pe copiii lor în el, iar inimile începură să le bată sufocant. Voluntarii începură să arunce apă peste foc, ca și cum ar mai fi putut, chiar cu atâta întârziere, să salveze pe cineva din familie. În oraș se răspândi vestea îngrozitoare că întreaga familie Ames arsese.

La răsăritul soarelui, tot orașul era adunat grămadă în jurul mormanului negru care fumega. Cei din față trebuiau să-și acopere chipul ca să se apere de dogoarea flăcărilor. Voluntarii continuau să pompeze apă ca să răcească rămășițele arse. Pe la prânz, procurorul reuși să arunce scânduri ude pe jos și să scormonească cu o rangă prin mormanul de cărbuni muiați de apă. Rămăseseră destule urme din domnul și doamna Ames ca să fie sigur că fuseseră două corpuri. Vecinii apropiați arătau locul aproximativ unde era camera lui Cathy, dar cu toate că procurorul și ajutoarele lui au scormonit prin sfărâmături cu o greblă, n-au găsit niciun dinte sau un os.

Șeful voluntarilor găsi între timp clanțele și broasca ușii de la bucătărie. Se uită mirat la metalul înnegrit, neștiind însă ce-l uimește. Împrumută grebla procurorului și se apucă cu furie de treabă. Se duse la locul unde se aflase intrarea principală și greblă până când găsi broasca, îndoită și pe jumătate topită. În jurul lui se și adunase o mulțime care întrebă: „Ce cauți, George?” și „Ce-ai găsit, George?”

În cele din urmă, procurorul veni la el.

— La ce te gândești, George?

— Nu sunt chei în broaște — spuse șeful stânjenit.

— Poate au căzut.

— Cum?

— Poate s-au topit.

— Broaștele nu s-au topit.

— Poate că Bill Ames le-a scos.

— Pe dinăuntru?

Își ridică ambele trofee. Erau încuiate. Întrucât casa proprietarului arsese și era clar că și proprietarul arsese odată cu ea, muncitorii de la tăbăcărie nu s-au dus la lucru, din respect. Se învârteau pe lângă casa arsă, se ofereau să dea o mână de ajutor, se simțeau plini de importanță și, în general, încurcau locul.

Abia după-amiază, Joel Robinson, contramaistrul, se duse la tăbăcărie. Găsi casa de bani deschisă și hârtiile împrăștiate pe podea. Un geam spart arăta cum intrase hoțul.

Acum problema lua cu totul alt aspect. Deci nu era un accident. Teama luă locul emoției și al părerii de rău, iar furia, soră cu teama, se furișă printre oameni. Mulțimea începu să se răspândească.

Nu avură de mers prea departe. În remiză erau așa-numitele „urme ale luptei” — în cazul de față o cutie ruptă, o lampă de trăsură spartă, urme în nisip și paie pe jos. Poate că privitorii n-ar fi luat toate acestea drept semne de luptă, dacă pe podea nu ar fi fost o cantitate de sânge.

Agentul de poliție intră în acțiune. Era domeniul lui. Împinse și scoase toată lumea afară din remiză. Strigă la ei:

— Vreți să ștergeți toate urmele? Stați cu toții dincolo de ușă.

Controlă încăperea, ridică un obiect și, într-un colț, mai găsi încă ceva. Veni la ușă ținând în mână cele descoperite — o fundă albastră pentru păr, pătată de sânge, și o cruce cu pietre roșii.

— Recunoaște cineva lucrurile astea? — întrebă el.

Într-un orășel mic, unde toată lumea se cunoaște, este aproape imposibil să-ți închipui că una dintre cunoștințele tale ar putea să omoare pe cineva. De aceea, dacă semnele nu se îndreaptă cu destulă forță într-o anumită direcție, vinovatul trebuie să fie vreun străin misterios, vreun călător venit din altă parte, unde se întâmplă asemenea lucruri. În astfel de cazuri, sunt percheziționate taberele vagabonzilor, sunt interogați călătorii și sunt cercetate registrele hotelurilor. Bănuiala cade de la sine asupra fiecărui om necunoscut. Era luna mai, vă amintiți, și nomazii abia începuseră să o pornească pe drumuri, acum, când vremea care se încălzea le îngăduia să-și întindă corturile lângă orice curs de apă. Și țiganii o porniră și ei — o caravană întreagă se afla la mai puțin de cinci mile depărtare. Ce-au mai pățit sărmanii țigani!

Câteva mile în jur, terenul a fost cercetat ca să se găsească pământ proaspăt săpat, iar bălțile au fost dragate în căutarea trupului lui Cathy.

— Era atât de drăguță — spunea toată lumea, și oamenii dădeau să se înțeleagă că în sinea lor vedeau în asta un motiv pentru a o răpi pe Cathy.

În cele din urmă, fu adus la interogatoriu un prostănac bâlbâit și păros. Era un candidat potrivit pentru spânzurătoare, pentru că nu numai că nu putea să aducă vreun alibi, dar nu-și putea măcar aminti ce făcuse în vreun moment normal al vieții. Mintea lui slabă simțea că cei ce-l interogau voiau ceva de la el, și, fiind o creatură prietenoasă, încercă să le ofere ce voiau. Când i se puse o întrebare de momeală, el căzu fericit în capcană și fu mulțumit că polițaiul era bucuros. Încercă bărbătește să facă plăcere acestor oameni superiori. Avea ceva simpatic în el. Singurul necaz cu declarația lui era că mărturisise prea multe și în prea multe privințe. Trebuia să i se amintească mereu ceea ce presupunea că făcuse. Fu cu adevărat mulțumit când veni în fața unui juriu demn și speriat. Simțea că, în sfârșit, era și el cineva în lumea asta.

Existau și mai există unii bărbați care devin judecători și a căror dragoste pentru lege și pentru intențiile ei de a promova dreptatea se aseamănă cu dragostea pentru o femeie. Un asemenea om prezida cercetările dinaintea pledoariei — un om atât de curat și bun, încât a răscumpărat cu viața lui o mulțime de nedreptăți. Fără sugestiile cu care acuzatul fusese obișnuit, confesiunea lui apărea ca un nonsens. Judecătorul îi puse întrebări și constată că, deși suspectul încerca să urmeze niște instrucțiuni, pur și simplu nu putea să-și amintească ce făcuse, pe cine omorâse, cum și de ce. Judecătorul oftă trist, îl expedie afară din tribunal și făcu un semn cu degetul către polițist.

— Uite ce-i, Mike, n-ar trebui să faci una ca asta — spuse el. — Dacă sărmanul om ar fi fost doar nițeluș mai deștept, l-ați fi dus la spânzurătoare.

— El a declarat că a făcut-o.

Sentimentele polițistului erau rănite, pentru că era un om conștiincios.

— Ar fi mărturisit și că s-a urcat pe treptele de aur și i-a tăiat beregata Sfântului Petru cu o bilă de la popice — spuse judecătorul. — Fii mai atent, Mike. Legea a fost făcută să apere, nu să distrugă.

În asemenea tragedii locale, timpul acționează ca o pensulă udă trecută peste o acuarelă. Colțurile ascuțite se șterg, durerea dispare, culorile se amestecă între ele și din numeroasele linii separate apare o masă cenușie. După o lună, nu mai era atât de necesar ca cineva să fie spânzurat, iar după două luni, aproape toată lumea descoperi că nu există nicio dovadă reală împotriva cuiva.

Dacă n-ar fi fost uciderea lui Cathy, focul și furtul ar fi putut fi o coincidență. Apoi oamenii își dădură seama că, fără trupul lui Cathy, nu se putea dovedi nimic, chiar dacă se bănuia că ea era moartă.

Cathy lăsă în urma ei un parfum duios.