1
În mod obișnuit, la Salinas, luna februarie este umedă, rece și neplăcută. Atunci, cad cele mai mari ploi și, dacă râul are de gând să se umfle, atunci o face. În 1915, februarie a fost o lună ploioasă.
Familia Trask se aranjase bine la Salinas. Lee, după ce renunțase la visul său privind negoțul cu cărți, își făcu un locșor al lui în casa de lângă brutăria „Reynaud”. La fermă, lucrurile lui nu fuseseră cu adevărat despachetate, căci Lee trăise cu gândul să plece în altă parte. Aici, pentru prima oară în viață, își făcu un cămin al său, confortabil și permanent.
I s-a lăsat dormitorul cel mare de la ușa de la intrare. Lee umblă la economiile lui. Până atunci nu cheltuise niciun bănuț în vânt; toți banii fuseseră puși deoparte pentru librărie. Dar acum își cumpără un pat mic de lemn și un birou. Construi rafturi și își despachetă cărțile, luă un covor și puse gravuri pe pereți. Sub cea mai bună lampă de citit pe care o putu găsi, plasă un fotoliu Morris adânc și confortabil. În cele din urmă cumpără o mașină de scris și se apucă să învețe s-o folosească.
Renunță la spiritul său spartan, reînnoi și gospodăria familiei Trask, iar Adam nu se opuse. În casă își făcură apariția o mașină de gătit cu gaz, fire electrice și un telefon. Cheltui banii lui Adam fără remușcări — mobilă nouă, covoare noi, un boiler cu gaz pentru apă și un răcitor mare. În scurt timp, cu greu mai puteai găsi în Salinas o casă atât de bine înzestrată. Lee se apără în fața lui Adam spunând:
— Aveți o grămadă de bani. Ar fi o rușine să nu vă bucurați de ei.
— Nu mă plâng, protestă Adam. Aș vrea doar să cumpăr și eu ceva. Ce-aș putea să cumpăr?
— De ce nu vă duceți la magazinul muzical al lui Logan să ascultați fonografele cele noi?
— Cred că o să mă duc — răspunse Adam.
Și cumpără un fonograf Victor, un aparat mare de tip gotic, și se ducea regulat să vadă ce discuri au mai apărut.
Secolul, care se maturiza, îl scotea pe Adam din cochilia lui. Se abonă la „Atlantic Monthly” și la „National Geographic”. Intră în rândurile masonilor și manifestă interes pentru Ordinul Bunăvoinței. Răcitorul cel nou îl fascina. Cumpără o carte despre procesul de congelare și începu să o studieze. Adevărul era că Adam simțea nevoia să acționeze. Se trezise din somnul său cel lung și simțea nevoia să facă ceva.
— Cred că voi intra în afaceri — îi spuse el lui Lee.
— N-aveți nevoie. Aveți destul din ce trăi.
— Dar mi-ar plăcea să mă ocup de ceva.
— Asta-i altă problemă. Ce-ați vrea să faceți? Nu cred că sunteți prea priceput în afaceri.
— De ce nu?
— Asta-i părerea mea — spuse Lee.
— Lee, vreau să-ți dau să citești un articol. Scrie că au dezgropat un mastodont în Siberia. A stat în gheață mii de ani. Și carnea s-a păstrat încă bine.
Lee îi zâmbi:
— Vă trece ceva prin minte — spuse el. — Ce aveți în ceșcuțele alea mici din ghețar?
— Diferite lucruri.
— Asta-i afacerea? Unele ceșcuțe miros urât.
— Am și eu o idee — zise Adam. — Nu mă pot descotorosi de ea. Pur și simplu nu pot scăpa de ideea că poți păstra diverse lucruri dacă reușești să le răcești suficient.
— Să nu ținem carne de mastodont în ghețarul nostru — spuse Lee.
Dacă Adam ar fi născocit mii de idei, ca Sam Hamilton, poate că ar fi dispărut toate, dar el n-avea decât una singură. Mastodontul înghețat îi stăruia în minte. Ceșcuțele lui cu fructe, cu prăjituri, cu bucățele de carne gătită și crudă continuau să stea în ghețar. Cumpără toate cărțile despre bacterii și începu să comande reviste care publicau articole cu caracter oarecum științific. Și așa cum se întâmplă cu oamenii care au o singură idee, deveni obsedat.
Salinas avea o mică fabrică de gheață, nu mare, dar suficientă ca să aprovizioneze puținele case care aveau răcitoare și cofetăriile care serveau înghețată. Căruța cu gheață, trasă de cai, își făcea cursa în fiecare zi.
Adam începu să viziteze fabrica de gheață și curând își duse ceșcuțele în camerele de înghețare. Ar fi dorit din toată inima ca Sam Hamilton să fie în viață, să discute cu dânsul despre răcire. Sam ar fi examinat foarte repede toate laturile problemei, se gândi el.
Într-o după-amiază ploioasă, Adam se întorcea de la fabrică, gândindu-se la Sam Hamilton, când îl văzu pe Will Hamilton intrând în barul „Abbot House”. Îl urmă și se așeză la bar, alături de el.
— N-ai vrea să vii să cinezi cu noi deseară?
— Cu plăcere — spuse Will. — Am o afacere pe care încerc s-o închei. Dacă termin la timp, voi trece pe la voi. E ceva important?
— Ei, nu știu încă. M-am gândit la ceva și aș vrea să-ți cer sfatul.
Aproape toate propunerile de afaceri din comitat ajungeau, mai devreme sau mai târziu, în atenția lui Will Hamilton. Ar fi putut să găsească o scuză, dar își aminti că Adam era un om bogat. O simplă idee era bună, dar sprijinită cu bani gheață era cu totul altceva.
— Nu cumva faci o ofertă rațională în legătură cu ferma? — întrebă el.
— Băieților, mai ales lui Cal, le place locul. Cred că am să-l păstrez.
— Aș putea să vă găsesc cumpărător.
— Nu, e arendat, își scoate taxele. Am să-l păstrez.
— Dacă nu pot veni la cină, am să încerc să vin mai târziu — spuse Will.
Will Hamilton era un om de afaceri cu greutate. Nimeni nu știa în câte își băgase nasul, dar era cunoscut ca un om deștept și destul de bogat. Afacerea de care amintise nu exista. Dar făcea parte din tactica lui să pară întotdeauna ocupat.
Luă cina singur la „Abbot House”. După un timp, bine calculat, o luă după colț, pe Central Avenue și sună la casa lui Adam Trask.
Copiii se duseseră la culcare. Lee stătea cu un coș pe genunchi, reparând ciorapii lungi și negri cu care gemenii mergeau la școală. Adam citea „Scientific American”. Îi dădu drumul înăuntru lui Will și-i oferi un fotoliu în fața lui. Lee aduse cafetiera și se întoarse la reparat.
Will se instală în fotoliu, scoase o țigară de foi groasă, neagră, și o aprinse. Aștepta ca Adam să înceapă discuția.
— S-a făcut frumos. Ce face mama dumitale? — întrebă Adam.
— Bine. Întinerește cu fiecare zi. Băieții trebuie să fie mari.
— Oh, desigur. Cal o să joace într-o piesă la școală. E actor bun. Aron e cu adevărat un elev silitor. Cal vrea să se ocupe de agricultură.
— Nu e rău, dacă o faci așa cum trebuie. Comitatul are nevoie de niște fermieri cu idei înaintate.
Will aștepta stingherit. Se întrebă dacă nu cumva se exagera în legătură cu averea lui Adam. Nu cumva Adam intenționa să facă un împrumut? Will calculă repede cât ar putea da cu împrumut pe ferma lui Trask și cât ar putea primi pe ea. Cifrele nu erau aceleași și nici dobânda. Și totuși, Adam nu venea cu propunerea. Will deveni nerăbdător.
— Nu pot sta prea mult — zise el. — Am promis unui cetățean că mă întâlnesc cu el ceva mai târziu, astă-seară.
— Mai ia o ceașcă de cafea — sugeră Adam.
— Nu, mulțumesc. Mă ține treaz. Ai vrut să mă vezi pentru o treabă anume?
Adam spuse:
— Mă gândeam la tatăl dumitale și voiam să stau de vorbă cu un Hamilton.
Will se relaxă în fotoliu.
— Era un mare vorbăreț, bătrânul.
— Îi făcea pe oameni mai buni — zise Adam.
Lee își ridică ochii de la ciuperca lui de țesut:
— Poate că cel mai mare maestru al conversației din lume este acela care-i ajută pe alții să vorbească.
Will spuse:
— Știi, mi se pare curios să te aud folosind toate cuvintele astea lungi. Aș jura că te-am auzit vorbind în dialect chinezesc.
— Așa obișnuiam. Cred că o făceam din mândrie.
Îi zâmbi lui Adam și i se adresă lui Will:
— Ai auzit că undeva, în Siberia, au dezgropat un mastodont din gheață? Stătuse acolo o sută de mii de ani și carnea lui mai era încă proaspătă.
— Un mastodont?
— Da, un fel de elefant care nu mai trăiește pe pământ de multă vreme.
— Carnea mai era încă proaspătă?
— Fragedă, ca un cotlet de porc — făcu Lee.
Și băgă ciuperca de lemn în dreptul genunchiului rupt al unui ciorap negru.
— E foarte interesant — spuse Will.
Adam râse:
— Lee ăsta doar că nu mi-a șters încă nasul, dar o va face — zise el. — Mi se pare că mă învârt în jurul subiectului. Totul e din cauză că sunt obosit și stau așa fără să fac nimic. Vreau să găsesc ceva care să-mi ocupe timpul.
— De ce nu-ți lucrezi ferma?
— Nu. Nu mă interesează. Uite, Will, eu nu sunt ca omul care caută o slujbă. Eu caut ceva de lucru. Nu am nevoie de o slujbă.
Will ieși din rezerva sa.
— Și ce pot face pentru dumneata?
— M-am gândit să-ți împărtășesc o idee pe care o am și poate îmi dai o părere. Ești om de afaceri.
— Sigur — spuse Will. — Îți stau la dispoziție.
— M-am interesat de refrigerare. Am o idee și nu pot scăpa de ea. Mă culc și ea îmi revine în minte. Nimic nu mi-a dat vreodată atâta bătaie de cap. S-ar putea spune că e o idee importantă. Poate că are și destule lipsuri.
Will își îndreptă picioarele și-și trase pantalonul unde îl strângea:
— Continuă, te ascult. Dorești o țigară?
Adam nu auzi propunerea și nici nu-i cunoștea semnificația.
— Toată țara se transformă — zise Adam. — Oamenii nu vor mai trăi așa cum au trăit. Știi unde e cea mai mare piață pentru portocale, iarna?
— Nu, unde?
— La New York. Am citit asta. Nu crezi că în regiunile reci, iarna, oamenii ar dori alimente perisabile cum sunt mazărea, salata, conopida? Într-o mare parte a țării, nu au lucrurile astea luni de zile. Iar aici, în Valea Salinas, putem să le cultivăm tot anul.
— Aici-i aici și acolo-i acolo — zise Will. — Și care-i ideea pe care-o ai?
— Lee m-a făcut să cumpăr un răcitor mare și treaba asta a început să mă intereseze. Am pus în el diferite feluri de zarzavaturi. Și le-am aranjat în diverse moduri. Află, Will, că dacă spargi gheața mărunt și pui în ea o salată și o înfășori în hârtie cerată, se păstrează trei săptămâni și o scoți proaspătă și bună.
— Continuă — spuse Will prudent.
— Ei bine, după câte știi, căile ferate au construit vagoane pentru fructe. M-am dus și m-am uitat la ele. Sunt destul de bune. Știi că nu puteau transporta salată direct pe coasta de est în toiul iernii?
— Și ce amestec ai dumneata în treaba asta? — întrebă Will.
— Mă gândeam să cumpăr fabrica de gheață de aici, din Salinas, și să încerc să expediez câte ceva.
— Ar costa o grămadă de bani.
— Am bani destui — spuse Adam.
Will Hamilton își trase buza nervos:
— Nu știu de ce m-am băgat în treaba asta. Ba mai degrabă o știu prea bine.
— Ce vrei să spui?
— Ascultă-mă — spuse Will. — Când un om vine la mine să-l sfătuiesc cu privire la o idee, știu că nu vrea sfaturi. Vrea să fiu de acord cu el. Și dacă vreau să rămânem prieteni, îi spun că ideea lui e bună și s-o pună în aplicare. Dar dumneata îmi placi și ești un prieten al familiei mele, așa că îți voi spune părerea deschis.
Lee lăsă la o parte țesutul, mută coșulețul pe jos și își schimbă ochelarii. Adam ripostă:
— De ce te-ai supărat?
— Vin dintr-o familie întreagă de inventatori — răspunse Will. — La micul dejun ni se serveau idei. Mâncam idei, în loc de micul dejun. Aveam atâtea idei, încât uitam să câștigăm bani pentru băcănie. Când mai avansam nițeluș, tata sau Tom brevetau câte ceva. Eu sunt singurul om din familie, în afară de mama, care n-am avut idei și sunt singurul care a făcut vreodată un ban. Tom avea idei cum să ajute oamenii și unele din acestea erau al naibii de apropiate de socialism. Și dacă-mi spui că nu-ți pasă dacă obții vreun câștig, îți arunc ceașca asta de cafea drept în cap.
— La drept vorbind, nu prea îmi pasă.
— Oprește-te aici, Adam. Sunt sătul până-n gât. Dacă vrei să arunci repede vreo patruzeci, cincizeci de mii de dolari, n-ai decât să-ți pui în aplicare ideea. Dar îți spun — las-o baltă. Îngroap-o.
— Ce nu-i în regulă?
— Nimic nu-i în regulă. Oamenii din Est nu sunt obișnuiți să aibă zarzavaturi iarna. N-o să le cumpere. Vagoanele o să se oprească pe o linie moartă și o să-ți pierzi transportul. Piața e controlată. Ah! Doamne! Mă apucă nebunia când copiii încearcă să se apuce de afaceri mizând pe o idee.
Adam oftă:
— După cum vorbești, s-ar putea crede că Sam Hamilton a fost un criminal.
— Era tatăl meu și l-am iubit, dar zău c-aș fi dorit să lase ideile în pace.
Will se uită la Adam și-i citi în ochi uimirea și deodată se simți rușinat. Își clătină încet capul dintr-o parte într-alta.
— N-am vrut să-i vorbesc de rău pe ai mei — spuse el. — Erau oameni buni. Dar sfatul pe care ți l-am dat rămâne în picioare. Lasă în pace refrigerarea.
Adam se întoarse încet spre Lee.
— Mai avem din plăcinta cu lămâie de la prânz? — întrebă el.
— Nu cred — răspunse Lee. — Mi se pare că am auzit șoareci în bucătărie. Mi-e teamă că mâine dimineață o să fie spumă de ou pe pernele băieților. Dar aveți o jumătate de sticlă de whisky.
— Avem? Atunci de ce nu bem?
— M-am cam pornit — spuse Will și încercă să râdă în sinea lui. — Mi-ar face bine un păhărel.
Obrazul lui era roșu ca focul și avea vocea strangulată.
— Sunt prea gras — zise.
Bău două păhărele și se destinse. Șezând confortabil, îl instrui pe Adam.
— Unele lucruri nu-și schimbă niciodată valoarea — spuse el. — Dacă vrei să investești bani în ceva, uită-te la cei din jur. Războiul ăsta din Europa va continua încă mult timp. Nu vreau să fac profeții, dar nu m-ar mira dacă am intra și noi. Nu am încredere în Wilson ăsta — la el totul e teorie și vorbe mari. Și dacă o să intrăm și noi, o să se poată face avere din alimente neperisabile. Luați orez, porumb, grâu, fasole, astea n-au nevoie de gheață. Astea țin, iar oamenii pot să-și ducă viața cu ele. Dacă ai planta tot pământul cu fasole și ai pune-o deoparte, băieții dumitale n-ar mai trebui să-și facă griji de viitor. Fasolea face acum trei cenți. Dacă intrăm în război, nu m-ar mira dacă s-ar ridica la zece cenți. Păstrezi fasolea uscată și o ai aici și n-ai decât să aștepți piața. Dacă vrei să obții un câștig, plantează fasole.
Plecă, simțindu-se bine. Rușinea care îl cuprinsese dispăruse și știa că dăduse un sfat înțelept.
După ce Will plecă, Lee aduse o treime dintr-o plăcintă cu lămâie și o tăie în două.
— S-a îngrășat prea tare — zise Lee.
Adam se gândea.
— N-am spus decât că vreau să mă ocup de ceva.
— Și cum rămâne cu fabrica de gheață?
— Cred că am s-o cumpăr.
— Ați putea cultiva și ceva fasole — făcu Lee.
2
Spre sfârșitul anului, Adam făcu încercarea cea mare și asta stârni vâlvă într-un an și așa plin de senzații, atât pe plan local, cât și pe plan internațional. Când fu gata, oamenii de afaceri vorbeau despre el ca fiind clarvăzător, cu perspectivă, pătruns de ideile noi ale progresului.
Plecarea unui lot de șase vagoane încărcate cu salată împachetată în gheață avu loc sub auspicii oficiale. Camera de Comerț asistă la plecare. Vagoanele erau împodobite cu afișe mari pe care scria: „Salată din Valea Salinas”. Dar nimeni n-a vrut să facă investiții în acest proiect.
Adam descoperi energii pe care nici nu bănuia că le are. Era o treabă serioasă să aduni salata, să o cureți, să o bagi în lăzi și în gheață și s-o încarci. Nu existau mijloace pentru o asemenea treabă. Totul trebuia improvizat, trebuia angajată multă mână de lucru și pusă să învețe cum să lucreze. Toți dădeau sfaturi, dar nimeni nu dădea o mână de ajutor. Se aprecia că Adam cheltuise o avere cu ideea lui, dar cât de mult cheltuise nu știa nimeni. Nici Adam nu știa. Numai Lee știa.
Ideea părea bună. Salata era expediată, cu comision, unor negustori din New York, la preț bun. Apoi trenul plecă și toți se întoarseră acasă să aștepte. Dacă ar fi reușit, o mulțime de oameni ar fi fost dispuși să investească bani în această afacere. Chiar și Will Hamilton se întreba dacă nu cumva greșise cu sfatul lui.
Dacă evenimentele ce au urmat ar fi fost puse la cale de un dușman atotputernic și necruțător, rezultatele n-ar fi putut să fie mai rele. Când trenul ajunse la Sacramento, o avalanșă închise Sierra timp de două zile, și cele șase vagoane stătură pe linie moartă, cu gheața scurgându-se din ele. În a treia zi, încărcătura traversă munții și era o vreme neobișnuit de caldă în tot Middle Westul. La Chicago se petrecu o confuzie în dispoziții — nu era vina nimănui — așa cum se întâmplă uneori, și cele șase vagoane cu salată ale lui Adam stătură încă cinci zile în triaj. Era de-ajuns, nu era rost să mai intrăm în amănunte. La New York ajunseră șase vagoane de lături îngrozitoare, pentru care se percepu o taxă serioasă, iar încărcătura fu aruncată.
Adam citi telegrama de la firma de comision și se lăsă pe spate în fotoliul lui, cu un zâmbet straniu, care îi apăru pe față și nu mai dispăru.
Lee se ținu deoparte, ca să-l lase să-și revină. Băieții auziră comentariile din Salinas. Adam era un nebun. Visătorii ăștia care cred că știu totul au mereu necazuri. Oamenii de afaceri se felicitau pentru că fuseseră îndeajuns de prevăzători să nu se bage. Ca să fii om de afaceri, trebuie experiență. Oamenii care moștenesc averea se bagă întotdeauna în bucluc. Și dacă vreți o dovadă — uitați-vă cum și-a administrat Adam ferma. Un nebun își pierde întotdeauna banii. Poate asta o să-l învețe minte. Și dublase și producția fabricii de gheață.
Will Hamilton își aminti nu numai că a fost împotrivă, dar că prevăzuse în amănunt tot ce se va întâmpla. Nu simțea nicio bucurie, dar ce poți face când cineva nu vrea să primească sfaturi de la un om de afaceri experimentat? Și, martor e Dumnezeu că Will avea destulă experiență în privința ideilor apărute peste noapte. Indirect, își amintea că Sam Hamilton fusese și el un nebun. Cât despre Tom Hamilton, ăla fusese nebun de legat.
Când Lee simțise că lăsase să treacă destul de mult timp, n-o mai luă pe ocolite. Se așeză în fața lui Adam, ca să-i capteze și să-i rețină atenția.
— Cum vă simțiți?
— Bine.
— Nu cumva aveți de gând să vă ascundeți din nou într-o gaură?
— Ce te face să crezi asta? — întrebă Adam.
— Aveți figura pe care o aveați cândva. Și vă lucește în ochi lumina aceea de somnambul. V-am jignit cumva?
— Nu — răspunse Adam. — Singurul lucru la care mă gândeam este dacă sunt ruinat.
— Nu de tot — spuse Lee. — V-au rămas vreo nouă mii de dolari și ferma.
— Mai e o notă de două mii de dolari pentru curățirea gunoiului — zise Adam.
— Asta era înainte de cei nouă mii.
— Mai am niște datorii pentru noile mașini de la ghețărie.
— S-au plătit.
— Și mai am nouă mii?
— Și ferma — spuse Lee. — Poate vindeți fabrica de gheață.
Chipul lui Adam deveni aspru și zâmbetul vag îi dispăru.
— Tot mai cred că o să meargă treaba — spuse el. — Au fost o grămadă de accidente. Voi păstra fabrica de gheață. Frigul conservă lucrurile. În plus, fabrica produce ceva bani. Poate îmi mai vine vreo idee.
— Aveți grijă să nu mai fie o idee care costă bani — spuse Lee. — N-aș vrea să renunț la mașina de gătit cu gaz.
3
Gemenii au resimțit foarte puternic nereușita lui Adam. Aveau cincisprezece ani și știau tot timpul că erau copiii unui om bogat și era greu să pierzi acest sentiment. Dacă toată afacerea asta n-ar fi fost un fel de carnaval, n-ar fi fost chiar atât de rău. Își aminteau cu groază de marile afișe de pe vagoane. Dacă oamenii de afaceri își băteau joc de Adam, elevii erau și mai cruzi. Peste noapte deveni la modă ca băieții să fie porecliți „Aron și Cal salată” sau pur și simplu „Căpățână de salată”.
Aron discuta problema cu Abra.
— Acum e cu totul altfel — îi spuse el.
Abra se făcuse o fată frumoasă. Pieptul îi creștea odată cu vârsta, iar chipul ei avea calmul și căldura frumuseții. Trecuse de simpla drăgălășenie. Era bine făcută, sigură și feminină.
Privi chipul lui îngrijorat și întrebă:
— De ce e cu totul altfel?
— În primul rând, cred că suntem săraci.
— Oricum, tu ai fi muncit.
— Știi că vreau să mă duc la Universitate.
— Tot mai poți s-o faci. Am să te ajut eu. Tatăl tău a pierdut toți banii?
— Nu știu. Așa se spune.
— „Cine” spune? — întrebă Abra.
— Ei, toată lumea. Și poate că tatăl și mama ta n-o să mai vrea să te căsătorești cu mine.
— În cazul ăsta nici n-am să le spun — zise Abra.
— Ești foarte sigură pe tine.
— Da — răspunse ea. — Sunt foarte sigură pe mine. Vrei să mă săruți?
— Aici? Pe stradă?
— De ce nu?
— O să ne vadă lumea.
— Vreau să ne vadă — spuse Abra.
Aron zise:
— Nu. Nu-mi place să fac în public asemenea lucruri.
Ea se postă în fața lui și îl opri.
— Uită-te la mine, domnule! Sărută-mă acum.
— De ce?
Spuse încet:
— În felul ăsta va afla toată lumea că eu sunt doamna Căpățână de salată.
El îi dădu o sărutare grăbită, încurcat, și apoi o trase din nou lângă el.
— Poate ar trebui să renunț eu însumi — spuse el.
— Ce vrei să zici?
— Nu sunt destul de bun pentru tine, acum. Sunt un copil sărac, oarecare. Crezi că n-am văzut o schimbare la tatăl tău?
— Ești pur și simplu nebun — spuse Abra.
Și se încruntă ușor, pentru că și ea observase schimbarea la tatăl ei.
Se duseră la cofetăria Bell și se așezară la o masă. În tot anul acela era la modă sucul de țelină. Cu un an înainte, fusese la modă înghețata de ghimbar cu sifon.
Abra agita delicat bășicuțele cu paiul și se gândea cum se schimbase tatăl ei de când cu insuccesul salatei. Îi spusese:
— Nu crezi că ar fi bine să te întâlnești și cu altcineva, așa ca variație?
— Dar sunt logodită cu Aron.
— Logodită! îi aruncă el. De când se logodesc copiii? Mai bine te-ai mai uita în jurul tău. Mai sunt și alți băieți pe-aici.
Își aminti că de curând se făcuseră aluzii la onorabilitatea familiilor și odată înțelese că unii oameni nu vor putea ține mereu secret un scandal. Aceasta se întâmplase chiar ieri în vremea când se spunea că Adam pierduse toți banii.
Se aplecă peste masă:
— Știi că ceea ce am putea face e atât de simplu, încât o să-ți vină să râzi?
— Ce?
— Am putea administra ferma tatălui tău. Tata spune că e un pământ frumos.
— Nu — răspunse Aron repede.
— De ce nu?
— Eu nu vreau să fiu fermier și tu n-ai să fii soția unui fermier.
— Am să fiu soția lui Aron, indiferent ce este el.
— N-am de gând să renunț la universitate — spuse el.
— Am să te ajut — repetă Abra.
— De unde ai să iei banii?
— Am să-i fur.
— Vreau să plec din orașul ăsta, urmă el. Toată lumea rânjește la mine. Nu pot suporta asta aici.
— Vor uita în curând.
— Nu, nu vor uita. Nu vreau să mai stau doi ani până termin școala.
— Vrei să pleci de lângă mine, Aron?
— Nu. Oh, fir-ar să fie, de ce trebuie să se bage în treburi la care nu se pricepe?
Abra îl dezaprobă.
— Nu-ți învinui tatăl. Dacă ar fi reușit, toată lumea s-ar fi închinat în fața lui.
— Dar n-a reușit. În schimb, m-a aranjat pe mine. Nu mai pot să-mi țin capul sus. Dumnezeule! Îl urăsc.
Abra spuse sever:
— Aron! Nu mai vorbi așa!
— De unde știu că nu m-a mințit și cu privire la mama?
Fața Abrei se roși de mânie.
— Ar trebui să fii bătut — spuse ea. — Dacă nu ar fi lume de față, te-aș bate eu însămi.
Îi privi chipul frumos, schimonosit acum de furie și neputință, și deodată își schimbă tactica.
— De ce nu întrebi de mama ta? Întreabă-l deschis.
— Nu pot, ți-am promis.
— Ai promis doar că nu spui ce ți-am relatat eu.
— Dacă îl întreb, o să vrea să știe de unde am auzit.
— Ah, rău mai ești! Iată, te dezleg de promisiune. Întreabă-l.
— Nu știu dacă am s-o fac sau nu.
— Uneori aș vrea să te omor — zise ea. — Dar, Aron — te iubesc atât de mult. Te iubesc atât de mult.
De la scaunele din fața barului se auziră chicoteli. Vorbiseră mai tare, iar cei care-i spionau îi auziseră. Aron roși și în ochi îi apărură lacrimi de furie. Ieși în fugă din cofetărie și o luă în sus, pe stradă.
Abra, calmă, își luă geanta, își aranjă rochia și o netezi cu mâna. Se duse calm la domnul Bell și plăti sucurile de țelină. În drum spre ușă, se opri lângă grupul vesel.
— Lăsați-l în pace — spuse ea rece.
Ieși afară urmată de un falset:
— Ah, Aron, te iubesc atât de mult.
În stradă o luă la fugă, încercând să-l ajungă pe Aron, dar nu-l găsi. Îl chemă la telefon. Lee îi spuse că Aron nu a venit acasă. Dar Aron era în dormitorul lui, pradă resentimentelor sale — Lee îl văzuse strecurându-se înăuntru și închizând ușa în urma lui.
Abra umblă încoace și încolo pe străzile din Salinas, sperând să-l zărească. Era mânioasă pe el, dar era și înspăimântător de singură. Aron nu fugise de ea niciodată până atunci. Abra se dezobișnuise să mai fie singură.
Cal a fost nevoit să se învețe cu singurătatea.
Câtăva vreme încercase să se alăture Abrei și lui Aron, dar ei n-aveau nevoie de el. Era gelos și încerca s-o atragă pe fată de partea lui, dar nu reuși.
Studiile le considera ușoare și nu prea interesante. Aron trebuia să muncească mult ca să învețe, și din cauza asta simțea un sentiment mai profund de împlinire după ce învăța și începu să nutrească un deosebit respect pentru învățătură, mult prea mare însă față de calitatea acesteia. Cal era împrăștiat. La școală nu-l interesa sportul sau alte activități. Neastâmpărul lui crescând îl mâna afară noaptea. Crescu înalt și slab și era întotdeauna învăluit în întuneric.