Capitolul 45

1

După cum spunea chiar el, Joe Valery privea și asculta fără să se amestece în treburile altora. Își acumulase ura încetul cu încetul — începând cu maică-sa, care l-a neglijat, și cu taică-său, care ba îl bătea, ba plângea. I-a fost ușor să-și îndrepte ura ce-i creștea în suflet împotriva profesorului care îi cerea disciplină, a polițistului care-l urmărea și a preotului care-i ținea predici. Chiar mai înainte să dea ochi cu primul magistrat, Joe înmagazinase o uriașă ură față de lumea pe care o cunoștea.

Ura nu poate exista singură. Are nevoie de dragoste care să o declanșeze ca imbold sau stimulent. Joe prinse curând o dragoste protectoare, blândă, față de Joe însuși. Îl reconforta, îl lingușea și îl îndrăgea pe Joe. Ridică ziduri care să-l apere pe Joe de o lume dușmănoasă. Și treptat, Joe deveni imun la rău. Dacă Joe avea neplăceri, era din cauză că lumea se aliase într-o conspirație împotriva lui. Iar dacă Joe ataca lumea, asta însemna răzbunare și își meritau soarta — pui de cățele. Joe dădea mare atenție dragostei lui și puse la punct o serie de reguli care ar putea fi formulate astfel:

1. Să n-ai încredere în nimeni. Toți sunt ostili.

2. Ține-ți gura. Nu-ți băga nasul.

3. Destupă-ți urechile. Când ei fac o greșeală, pune mâna pe ea și așteaptă.

4. Toți sunt niște fii de cățele și orice le-ai face tu, o merită.

5. Atacă pe ocolite.

6. Nu avea încredere în femei în nicio privință.

7. Ai încredere în bani. Toată lumea îi dorește. Oricine se vinde pentru ei.

Mai erau și alte reguli, dar acelea erau rafinamente. Sistemul lui lucra bine și, întrucât nu cunoștea altul, Joe nu avea o bază de comparație cu alte sisteme. Știa că e nevoie să fii deștept și se considera deștept. Dacă reușea o lovitură, însemna că e deștept; dacă suferea un eșec, era doar ghinion. Lui Joe nu-i mergea prea grozav, dar trăia, și asta cu un efort minim. Kate îl ținea pentru că știa că ar face orice pentru bani sau din teamă. Nu avea iluzii în privința lui. În afacerile ei, tipi ca Joe sunt necesari. Când începu să lucreze pentru prima oară la Kate, Joe căută să descopere slăbiciunile ei de pe urma cărora să trăiască — vanitate, voluptate, neliniște sau conștiință, aviditate, isterie. Știa că ele trebuie să existe, pentru că era femeie. A fost un șoc puternic pentru el să-și dea seama că, dacă existau cumva, el nu putea să le descopere. Femeia aceasta gândea și acționa ca un bărbat — ba chiar mai dur, mai repede și mai inteligent. Joe făcu câteva greșeli și Kate i le scoase pe nas. Căpătă pentru ea o admirație bazată pe teamă.

Când constată că nu poate să o înșele în anumite privințe, începu să creadă că nu poate să o înșele cu nimic. Kate făcu din el un sclav, la fel cum făcuse întotdeauna sclave din femei. Îl hrănea, îl îmbrăca, îi dădea ordine, îl pedepsea.

Odată ce Joe recunoscu că e mai deșteaptă decât el, nu rămase decât un mic pas până la a crede că e mai deșteaptă decât oricine altcineva. Era încredințat că ea posedă cele două mari daruri: era inteligentă și avea noroc — nu puteai să-ți dorești mai mult. Era bucuros să-i facă treburile murdare — și se temea să nu le facă. „Kate nu face greșeli”, își spunea Joe. „Și dacă îi cânți în strună, Kate are grijă de tine.” Asta devenise pentru el o a doua natură, nu mai stătea să se gândească. Iar când aranjă expulzarea lui Ethel dincolo de granița comitatului, o consideră ceva firesc. Era treaba lui Kate, iar ea era deșteaptă, știa ce face.

2

Kate nu putea dormi bine când avea o criză de artrită. Aproape că simțea cum i se îngroașă încheieturile și devin noduroase. Uneori, încerca să se gândească la altceva, chiar la lucruri neplăcute, ca să-și alunge din minte durerea și degetele deformate. Uneori încerca să-și amintească fiecare amănunt dintr-o cameră pe care nu o văzuse de mult. Uneori privea în tavan și proiecta coloane de cifre, pe care le aduna. Alteori, evoca amintiri. Reconstituia chipul domnului Edwards, hainele lui și cuvântul care era marcat pe închizătoarea de metal a bretelelor lui. Nu-i dăduse niciodată atenție, dar știa că scria „Excelsior”.

Adesea, noaptea, se gândea la Faye, își amintea ochii ei, părul, tonul glasului și cum îi tremurau mâinile și bucățica de carne de lângă unghia degetului mic de la mâna stângă, o cicatrice de la o tăietură veche. Kate își analiză sentimentele față de Faye. O urâse sau o iubise? Îi fusese milă de ea? Îi părea rău că o omorâse? Kate își măsura propriile gânduri ca un vierme mișcător. Constată că nu avea sentimente față de Faye. Nici n-o iubise, nici n-o urâse, atât pe ea, cât și amintirea ei. Fusese o vreme, în timpul agoniei ei, când gălăgia și mirosul ei stârniseră furia lui Kate, încât se gândise s-o omoare mai repede, ca să se termine totul.

Kate își amintea cum arăta Faye ultima dată când o văzuse, culcată în coșciugul purpuriu, îmbrăcată în alb, având pe buze un zâmbet aranjat de cioclu și destulă pudră și ruj ca să-i acopere pielea palidă.

O voce în spatele lui Kate spusese:

— Arată mai bine decât în ultimii ani.

Iar o altă voce răspunse:

— Poate că același lucru mi-ar face și mie bine — și urmară două pufnituri.

Prima voce trebuie să fi fost Ethel, iar a doua Trixie. Kate își amintea propria ei reacție, pe jumătate comică. Se gândise că o târfă moartă arată la fel ca oricine altcineva.

Da, prima voce trebuie să fi fost Ethel. Ethel intra întotdeauna în gândurile nocturne și aducea întotdeauna cu ea o teamă paralizantă, curva asta proastă, neîndemânatecă, băgăreață — baba naibii. Se întâmpla adesea ca gândul lui Kate să-i șoptească:

„Stai nițel. De ce să fie ea baba naibii? Pentru că tu ai făcut o greșeală? De ce ai expulzat-o? Dacă te-ai fi gândit bine și ai fi reținut-o aici…”

Kate se întreba unde se afla Ethel. Ce-ar fi să folosească una din agențiile acelea ca s-o găsească pe Ethel — cel puțin să afle unde s-a dus? Da, atunci Ethel o să povestească despre noaptea aceea și o să arate sticla. Și atunci vor fi doi care să-și bage nasul în loc de unul. Da, dar cu ce ar schimba asta lucrurile? De fiecare dată când Ethel o să bea o bere, o să povestească cuiva. Dar cu siguranță că ei o să creadă că nu-i decât o bârfitoare bătrână și bețivă. Poate că un detectiv de la agenție — ba nu — mai bine fără agenție.

Kate își petrecu multe ore cu gândul la Ethel. Judecătorul își dăduse oare seama că era vorba de o înscenare — prea cusută cu ață albă? N-ar fi trebuit să fie exact o sută de dolari. Era clar. Dar șeriful? Joe a spus că au dus-o peste graniță, în comitatul Santa Cruz. Ce i-a spus Ethel adjunctului care a condus-o? Ethel era o puturoasă. Poate că a rămas la Watsonville. Acolo era Pajaro și era o secție a căilor ferate și mai era și râul Pajaro și podul spre Watsonville. O mulțime de muncitori circulau încoace și încolo, mexicani, indieni. Tâmpita aia de Ethel ar fi putut crede că o să-i meargă șmecheriile cu muncitorii de la căile ferate. N-ar fi caraghios să nu fi părăsit niciodată Watsonville, la numai treizeci de mile depărtare? Putea chiar să se strecoare peste graniță, să-și vadă prietenii, dacă voia. Poate că venea uneori la Salinas. Putea să fie în Salinas chiar în momentul acesta. Polițiștii nu se ocupau prea mult de ea. Poate ar fi o idee bună să-l trimită pe Joe la Watsonville, să vadă dacă Ethel nu e acolo. Poate s-a dus la Santa Cruz; Joe putea s-o caute și acolo. Nu i-ar lua prea multă vreme. Joe putea găsi orice femeie de stradă în orice oraș în câteva ore. Dacă o găsea, putea s-o aducă cumva înapoi. Ethel era o proastă. Dar poate că, atunci când o s-o găsească, ar fi mai bine să meargă Kate la ea. Să închidă ușa. Să pună un anunț: „Nu deranjați”. Ar putea să se ducă la Watsonville să-și facă treaba și să se întoarcă. Fără taxi. Cu autobuzul. Nimeni nu distinge o anumită persoană în autobuzele de noapte. Oamenii dorm fără pantofi și cu hainele împăturite sub cap. Brusc își dădu seama că s-ar teme să plece la Watsonville. Ar trebui totuși să facă un efort. Ar trebui să pună capăt tuturor întrebărilor acestora. Curios că nu se gândise mai înainte să-l trimită pe Joe. Era perfect. Joe era priceput la anumite lucruri, și imbecilul se credea deștept. Era tipul cel mai ușor de manevrat. Ethel era proastă. Asta o făcea însă mai greu de manevrat.

Pe măsură ce mintea și mâinile i se chirceau mai rău, Kate începu să se bizuie tot mai mult pe Joe Valery ca prim ajutor, ca intermediar și executant. Simțea o teamă instinctivă față de fetele din casă, nu că ar fi fost mai puțin demne de încredere decât Joe, dar isteria lor atât de prost ascunsă putea să iasă oricând la iveală, nesocotind prudența, sfărâmând simțul autoconservării și distrugându-le nu numai pe ele, ci și pe cei din jur. Kate fusese întotdeauna în stare să stăpânească acest pericol permanent, dar acum depozitarea lentă a calciului și creșterea lentă a fricii o făceau să aibă nevoie de ajutor și să-l caute pe Joe. Bărbații aveau, după câte știa ea, o pavăză ceva mai puternică împotriva autodistrugerii decât tipul de femei pe care le cunoștea.

Simțea că putea să aibă încredere în Joe, pentru că deținea în fișele ei o notă în legătură cu un oarecare Joseph Venuta, evadat dintr-o echipă de drumuri din San Quentin în cel de-al patrulea an al unei condamnări de cinci ani pentru furt. Kate nu-i amintise niciodată despre asta lui Joe Valery, dar gândea că faptul ar putea avea o influență calmantă asupra lui, dacă ar fi încercat să-i iasă din cuvânt.

Joe aducea în fiecare dimineață tava cu micul dejun — ceai verde chinezesc, frișcă și pâine prăjită. După ce o punea pe măsuța de lângă pat, își dădea raportul și primea ordinele pentru ziua respectivă. Știa că ea depinde tot mai mult de el. Iar Joe explora încet și liniștit posibilitățile de a prelua complet frânele. Dacă s-ar fi îmbolnăvit destul de grav, ar fi putut avea o șansă. Dar în străfundul lui, Joe se temea de ea.

— 'Neața — zise el.

— N-am de gând să mă ridic, Joe. Dă-mi doar ceaiul. Trebuie să mi-l ții.

— E rău cu mâinile?

— Da. Dar după ce trece criza, o să fie mai bine.

— Se pare că ați avut o noapte proastă.

— Nu — spuse Kate. — Am avut o noapte bună. Am o doctorie nouă.

Joe îi ținu ceașca la buze, ea bău ceaiul cu sorbituri mărunte, suflând peste el ca să se răcească.

— Ajunge — zise, când ceașca fu doar pe jumătate goală. — Cum a fost aseară?

— Era cât pe-aici să vin să vă spun aseară — zise Joe. — Venise un țărănoi din King City. Tocmai își vânduse recolta. A angajat toată casa. A lăsat șapte sute, fără să socotim ce le-a dat fetelor.

— Cum îl cheamă?

— Nu știu. Dar sper să mai vină.

— Trebuia să-l întrebi cum îl cheamă. Ți-am spus asta.

— Era viclean.

— Cu atât mai mult, trebuia să-l întrebi. Nu l-a buzunărit vreo fată?

— Nu știu.

— Află.

Joe simți la ea o ușoară bună dispoziție, și asta îl făcu să se simtă bine.

— O să aflu — o asigură el. — Mă pricep eu destul de bine.

Ochii ei îl scrutau, îl încercau, îl cercetau, iar el simți că urmează ceva.

— Îți place aici? — întrebă ea încet.

— Sigur. Îmi merge bine aici.

— Ar putea să-ți meargă mai bine — sau mai rău — spuse ea.

— Îmi place aici — zise el stânjenit, și în gând căuta să-și amintească unde greșise. — E chiar foarte plăcut aici.

Ea își umezi buzele cu limba în formă de săgeată.

— Tu și cu mine putem lucra împreună — zise ea.

— Cum doriți — spuse el slugarnic, și îl cuprinse un val de speranțe plăcute.

Așteptă răbdător. Ea lăsă să treacă mult timp până începu.

În cele din urmă spuse:

— Joe, nu-mi place să mi se fure ceva.

— Eu n-am luat nimic.

— N-am spus că tu.

— Dar cine?

— Am să ajung și la asta, Joe. Îți amintești de cucuveaua aia bătrână pe care a trebuit s-o alungăm?

— Vreți să spuneți de Ethel, parc-așa o cheamă?

— Da. Despre ea e vorba. A plecat cu ceva. N-am știut atunci.

— Ce anume?

În vocea ei pătrunse o răceală.

— Nu-i treaba ta, Joe. Ascultă-mă! Ești un tip deștept. Unde te-ai duce s-o cauți?

Mintea lui Joe lucră repede, nu rațional, ci din experiență, din instinct.

— Era destul de abătută. N-o să ajungă departe. O curvă bătrână nu merge departe.

— Ești deștept. Crezi c-ar putea fi la Watsonville?

— Acolo, sau poate la Santa Cruz. Oricum, aș pune pariu că n-a ajuns mai departe de San Jose.

Ea își mângâie degetele cu blândețe.

— Ai vrea să câștigi cinci sute, Joe?

— Vreți s-o găsesc?

— Da. Pur și simplu s-o găsești. Dar după aia nu-i spui nimic. Adu-mi doar adresa. Ai înțeles? Să-mi spui unde este și atâta tot.

— E-n regulă — făcu Joe. — V-a tras rău pe sfoară.

— Nu-i treaba ta, Joe.

— Da, doamnă. Vreți să plec imediat?

— Da. Grăbește-te, Joe.

— S-ar putea să fie cam greu — zise el. — A trecut mult timp.

— Asta depinde de tine.

— Mă duc la Watsonville astăzi după-masă.

— Bine, Joe.

Ea rămase pe gânduri. El știa că nu terminase încă și că se întreba dacă să continue. În cele din urmă se hotărî.

— Joe, a… a făcut ceva… special, atunci la judecătorie?

— La naiba, nu. A zis că e o înscenare, cum fac întotdeauna.

Și apoi își aminti ceva ce nu observase atunci. În memorie îi răsuna vocea lui Ethel spunând: „Domnule judecător, trebuie să vă vorbesc între patru ochi. Trebuie să vă spun ceva.”

Încercă să-și îngroape adânc amintirea ca să nu se observe ceva pe chipul lui.

Kate întrebă:

— Ei, ce s-a întâmplat?

Era prea târziu. Mintea lui căuta o salvare.

— E ceva — spuse el, ca să câștige timp. — Încerc să-mi amintesc.

Avea o voce ascuțită și îngrijorată.

— Păi… găsise ceva. Am auzit-o spunându-i polițistului… stați… i-a întrebat de ce n-o lasă să plece spre sud. Zicea că are rude în San Luis Obispo.

Kate se aplecă repede spre el.

— Da?

— Și polițiștii au zis că-i prea al naibii de departe.

— Ești isteț, Joe. Unde te duci mai întâi?

— Watsonville — făcu el. — Am un prieten la San Luis. O să caute el pentru mine. O să-i dau un telefon.

— Joe — spuse ea tăios — vreau să se facă în liniște.

— Cu cinci sute o să se facă în liniște și repede.

El se simți bine, deși ochii ei erau din nou pe jumătate închiși și scrutători. Următoarele ei cuvinte îi întoarseră stomacul pe dos.

— Joe, ca să nu schimbăm subiectul… numele Venuta îți spune ceva?

Încercă să răspundă înainte ca să i se strângă gâtlejul.

— Nu, nimic.

— Întoarce-te cât poți de repede — zise Kate. — Spune-i lui Helen să vină. O să-ți țină ea locul.

3

Joe își făcu bagajul, se duse la gară și cumpără un bilet pentru Watsonville. La Castroville, prima stație spre nord, se dădu jos și așteptă patru ore expresul Del Monte care venea de la San Francisco spre Monterey, capul de linie. La Monterey urcă scările hotelului „Central” și se înregistră ca John Vicker. Coborî și luă o friptură la Pop Ernst, cumpără o sticlă de whisky și se retrase în camera lui.

Își scoase pantofii, haina și vesta, își scoase și cravata și se trânti pe pat. Whiskyul și un pahar erau pe masa de lângă patul de alamă. Lumina lămpii de deasupra capului, care îl bătea în față, nu-l deranja. Nu o observase. Metodic, își dezmorți mintea cu o jumătate de pahar de whisky, apoi își puse mâinile sub cap, își încrucișă picioarele și începu să depene gânduri, impresii, percepții și impulsuri și să le interpreteze.

Fusese o slujbă bună și crezuse că reușise s-o prostească. O subestimase. Cum dracu o fi aflat că era urmărit? Se gândi că ar putea pleca la Reno sau poate la Seattle. Orașe, porturi — întotdeauna bune. Și apoi… stai nițeluș… Mai gândește-te.

Ethel nu furase nimic. Știa ceva. Kate se temea de Ethel. Cinci sute erau o grămadă de bani ca să descoperi o curvă bătrână. În primul rând, ceea ce Ethel a vrut să-i spună judecătorului era adevărat; în al doilea rând, Kate se temea de lucrul ăsta. Ar putea fi folosit. Drace! Și evadarea de care aflase. Joe n-avea de gând să-și termine osânda. Dar nu e rău să se gândească la asta. Ce-ar fi să riște patru ani contra — să zicem, zece miare. Era oare un pariu prost? Nu era nevoie să se hotărască. Ea știa dinainte și nu-l denunțase. Poate se gândea că e un câine bun.

Poate că Ethel e un atu. Stai… să ne gândim. Poate că e tocmai norocul. Poate trebuie să joace și să vadă ce se întâmplă. Dar ea e atât de a dracului de deșteaptă. Joe se întreba dacă e în stare să joace împotriva ei. Dar cum, dacă el joacă la întâmplare.

Joe se ridică și-și umplu paharul. Stinse lumina și ridică storul. În timp ce-și bea whiskyul, observă o femeie micuță și slabă, în halat de baie, care-și spăla ciorapii într-un lighean, într-o cameră din partea cealaltă a luminatorului. Și whiskyul i se urcă la cap.

Era poate norocul lui. Martor e Dumnezeu că Joe așteptase de ajuns. Martor e Dumnezeu că o ura pe cățeaua aceea cu dințișorii ei mici și ascuțiți. Nu era nevoie să se hotărască imediat.

Ridică geamul și aruncă tocul de pe masă în partea cealaltă a luminatorului. Se bucură văzând teama și neliniștea ce o cuprinse pe femeia cea slabă, înainte de a-și lăsa jos perdeaua.

Cu al treilea pahar de whisky, sticla se goli. Joe simți dorința să se ducă în stradă, să viziteze orașul. Dar disciplina deveni stăpână pe situație. Își făcuse o regulă și nu o călca: să nu-și părăsească niciodată camera când bea. În felul acesta, omul nu intră în bucluc. Bucluc înseamnă polițiști și polițiștii înseamnă controlul actelor, și asta înseamnă cu siguranță o călătorie la San Quentin, și de data asta nu mai exista echipa de drumuri pentru purtare bună. Își mută gândul de la stradă.

Joe avea o altă plăcere pe care o păstra pentru ocaziile când era singur, fără să-și dea seama că era o plăcere. Și-o oferi acum. Stătu culcat pe patul de alamă și se întoarse cu gândul înapoi, la copilăria lui tristă și mizerabilă, la adolescența necăjită și vicioasă. N-a avut noroc, n-a avut niciodată baftă. Ăia mari au baftă. Câteva mărunțișuri din care a scăpat, dar valiza cu bridge? Polițiștii au venit de-a dreptul la el acasă și au pus mâna pe ele. De atunci i-au făcut cazier și nu l-au mai lăsat în pace. La Daly City nu se putea ca cineva să fure o lădiță cu căpșuni dintr-un camion, fără ca să-l înhațe pe Joe. Nici la școală n-a avut noroc. Profesorii erau contra lui, directorul contra lui. Omul n-a putut suporta porcăria. A lăsat-o baltă.

Amintirea nenorocului îi încălzi sufletul și-l copleși de tristețe, iar Joe zgândări aceste gânduri triste cu și mai multe amintiri, până îl podidiră lacrimile, iar buzele îi tremurară de milă pentru băiatul pierdut și singuratic care a fost el.

„Și iată-l acum — priviți-l — pus sub urmărire, lucrează într-o casă rău famată în timp ce alți bărbați au case și mașini.” Erau în siguranță și fericiți, iar noaptea trăgeau obloanele împotriva lui Joe. Plânse liniștit până când adormi.

Joe se trezi la ora zece dimineața și mâncă un mic dejun monstruos la Pop Ernst. După-amiază, devreme, luă un autobuz spre Watsonville și jucă trei partide de biliard cu un prieten căruia îi telefonă și care venise să-l întâlnească. Joe câștigă ultima partidă și puse tacul la loc. Îi întinse prietenului două hârtii de zece dolari.

— La dracu — zise prietenul — nu vreau bani de la tine.

— Ia-i — spuse Joe.

— O faci de parcă ți-aș fi făcut un serviciu.

— Mi-ai făcut destul. Spui că nu-i aici, și tu ești cel mai în măsură să știi.

— Nu poți să-mi spui de ce ai nevoie de ea?

— Wilson, ți-am zis de la început și-ți zic și acum: nu știu. Nu fac decât o treabă pentru cineva.

— Asta-i tot ce pot să fac. Se pare că este un congres — al cui, nu știu — al dentiștilor, sau poate al masonilor din Owls. Nu știu precis dacă a zis că se duce sau e o închipuire a mea. Mi-a rămas în minte ca un cui. Dă o raită prin Santa Cruz. Cunoști pe cineva?

— Am câteva cunoștințe — spuse Joe.

— Caută-l pe H. V. Mahler, Hal Mahler. Ține o sală de biliard „La Hal”. În spate are o sală de joc.

— Mulțumesc — zise Joe.

— Joe, nu iau bani de la tine.

— Nu-s ai mei — cumpără-ți o țigară de foi.

Autobuzul îl lăsă la două case de „Hal”. Era ora mesei de seară, dar jocul continua. Trecu o oră până când Hal se ridică să se ducă la toaletă și Joe putu să-l urmeze, să intre în legătură cu el. Hal îl privi pe Joe cu ochi mari, de culoare deschisă, ce păreau uriași din pricina lentilelor groase. Își încheie încet pantalonii, își aranjă mânecuțele de alpaca neagră și își îndreptă cozorocul verde.

— Stai pe aici până se termină jocul — zise. — Vrei să joci?

— Câți joacă pentru tine, Hal?

— Unul singur.

— Voi juca pentru tine.

— Cinci dolari pe oră — făcu Hal.

— Și zece la sută dacă câștig?

— Bine. S-a făcut. Tipul ăla blond, Williams, este de-al casei.

La ora unu noaptea, Hal și Joe o porniră la bodega Berlow.

— Două costițe și cartofi prăjiți. Vrei supă? — îl întrebă Hal pe Joe.

— Nu. Și fără cartofi prăjiți. Îmi fac rău.

— Și mie — zise Hal. — Dar totuși mănânc. Nu fac destulă mișcare.

Hal era un om tăcut în afară de timpul când mânca. Rareori vorbea cu gura goală.

— Cu cât ieși? — întrebă el, mâncând friptura.

— Eu iau o sută și tu douăzeci și cinci — e-n regulă?

— E treabă bună!

— Ai nevoie de ceva dovezi — ceva hârtii?

— Nu. Ar fi bune, dar mă descurc și fără.

— A venit la mine și a vrut să lucreze. Nu era bună de nimic. Nu luam nici douăzeci pe săptămână de pe urma ei. N-aș fi știut ce s-a întâmplat cu ea, dar Bill Primus a văzut-o la mine în local și, când a găsit-o, a venit și m-a întrebat de ea. Simpatic tip Bill. Avem polițiști simpatici aici.

Ethel nu era o femeie rea — leneșă, murdară, dar cu inimă bună. Își dorea demnitate și prestanță. Nu era prea deșteaptă și nici prea drăguță și, din cauză că-i lipseau astea două, nu prea avea noroc. S-ar fi necăjit dacă ar fi știut că, atunci când au scos-o din nisip, unde o aruncaseră valurile, pe jumătate îngropată, fusta îi era ridicată. I-ar fi plăcut mai multă demnitate.

Hal spuse:

— Avem niște nebuni de marinari în flota pescuitorilor de sardele. S-au cherchelit și și-au pierdut mințile. Uite cum îmi închipui eu că s-a întâmplat: câțiva dintre marinarii ăștia de la sardele au luat-o cu ei și pur și simplu i-au făcut vânt peste bord. Altfel nu-mi explic cum a ajuns în apă.

— Poate că s-a aruncat de pe dig?

— Ea? — făcu Hal, mestecând cartofi. — La dracu'! Nu! Era prea puturoasă ca să se omoare. Vrei să verifici?

— Dacă zici că-i ea, e ea — spuse Joe și-i împinse peste masă două hârtii de zece și una de cinci.

Hal înfășură hârtiile ca pe niște țigări și le puse în buzunarul vestei. Tăie dreptunghiul de carne dintre oasele costiței și îl băgă în gură.

— Ea era — zise el. — Vrei o plăcintă?

Joe avea de gând să doarmă până la amiază, dar se trezi la șapte și rămase în pat mult timp. Plănui să nu se întoarcă la Salinas până după miezul nopții. Avea nevoie de mai mult timp de gândire.

Când se sculă, privi în oglindă și-și analiză mutra pe care avea de gând s-o afișeze. Voia să arate nemulțumit, dar nu prea. Kate era afurisit de deșteaptă. Să o lase să conducă ea. El doar să-i țină isonul. Era tot atât de deschisă ca un pumn. Joe trebui să admită că moare de frică față de ea.

Prudența îl îndemna:

— Du-te de-i spune și ia-ți cei cinci sute ai tăi.

Iar el îi răspunse sălbatic acestei prudențe:

— Am dat de o șansă. De câte ori am avut șansă? În parte, asta înseamnă să știi când apare o ocazie și să pui mâna pe ea. Doar n-o să rămân un pește nenorocit toată viața? Trebuie să joc strâns. S-o las pe ea să vorbească. Asta nu poate duce la rău. Dacă nu iese bine, pot să-i spun oricând mai târziu, ca și cum tocmai atunci am aflat.

— Poate să te bage într-o celulă în mai puțin de șase ore.

— Nu, dacă o joc strâns. Ce am de pierdut? Ce șansă am avut până acum?

4

Kate se simțea mai bine. Medicamentul cel nou se pare că îi ajuta. Durerea din mâini o mai lăsase și i se părea că degetele se mai îndreptaseră, încheieturile nu mai erau așa umflate. Dormise bine, pentru prima oară de multă vreme, și se simțea bine, chiar puțin emoționată. Își dori un ou fiert la micul dejun. Se sculă, își puse un halat și își aduse la pat o oglindă de mână. Stând sprijinită pe perne, își studie obrazul. Odihna făcuse minuni. Durerea îți contractă maxilarele și ochii capătă o strălucire falsă de îngrijorare, iar mușchii de la tâmple și pomeții și chiar mușchii mai slabi de lângă nas devin mai proeminenți. Așa arăta boala și urmările suferinței.

Deosebirea pe fața ei odihnită era uimitoare. Arăta cu zece ani mai tânără. Își desfăcu buzele și își privi dinții. Era timpul să se ducă să i se scoată piatra. Își îngrijea dinții. Puntea de aur, acolo unde îi lipseau molarii, era singura lucrare pe care o avea în gură. Arăta deosebit de tânără, gândi Kate. O noapte de somn și și-a revenit. Asta era încă un lucru care îi păcălea pe oameni. Credeau că e slabă și delicată. Își zâmbi ei înseși, delicată ca o cursă de oțel. Ce-i drept, se îngrijea întotdeauna de ea — băutură nu, droguri nu și recent suprimase și cafeaua. Merita. Avea o față de înger. Ridică nițeluș oglinda, ca să nu reflecte ridurile de la gât.

Gândul îi sări la celălalt chip de înger ce semăna atât de mult cu al ei — cum îl cheamă? — cum naiba îl cheamă — Alec? Parcă îl vedea, mergând încet, îmbrăcat în haină preoțească albă, mărginită cu dantelă, cu bărbia lui frumoasă în jos și cu părul strălucind la lumina lumânărilor. Ținea înclinat înainte bastonul de stejar cu crucea de alamă. Avea o frumusețe înghețată, neprihănită și de neatins. Oare pe Kate o atinsese cu adevărat ceva sau cineva — s-o rănească sau s-o murdărească? Desigur că nu. Doar învelișul exterior, aspru, fusese zgâriat de atingeri. Pe dinăuntru era intactă — la fel de curată și luminoasă ca băiatul acesta Alec — sau cum îl chema? Chicoti — mamă a doi băieți — și arată ca un copil. Și dacă cineva ar fi văzut-o alături de cel blond — ar fi putut avea vreo bănuială? Se gândi cum ar fi să stea lângă el în mulțime și să-i lase pe oameni să descopere ei înșiși. Ce ar face Aron, ăsta era numele — ce ar face el dacă ar ști? Fratele lui știa.

Deșteptul ăsta de fiu de cățea — nu-i un cuvânt potrivit — nu trebuie să-i spună așa. E prea adevărat. Unii oameni credeau. Și nici bastard — s-a născut dintr-o căsătorie. Kate râse tare. Se simțea bine. Se distra.

Cel deștept — cel smead — o neliniștea. Era ca Charles. Îl respectase pe Charles și Charles ar fi omorât-o, dacă ar fi putut.

Minunată doctorie — nu numai că i-a oprit durerile de artrită, dar i-a redat curajul. Curând ar putea să vândă casa și să plece la New York cum plănuise întotdeauna. Kate se gândi la teama ei de Ethel. Cât de bolnavă trebuie să fi fost sărmana, curva asta tâmpită și bătrână! Ce-ar fi dacă ar omorî-o cu blândețe? Când Joe o s-o găsească, de ce n-ar lua-o la New York? Să o țină aproape?

Lui Kate îi veni o idee năstrușnică. Ar fi o crimă plină de haz, și încă una pe care nimeni, în niciun caz, n-ar putea-o rezolva sau măcar suspecta. Bomboane de ciocolată — cutii întregi de ciocolată, fondante, șuncă prăjită-grasă, vin de porto, unt, totul să înoate în unt și în frișcă, fără legume și fructe — și nicio distracție. „Stai în casă, dragă. Am încredere în tine. Ai grijă de toate. Ești obosită. Du-te la culcare. Să-ți umplu paharul. Ți-am luat niște dulciuri noi. Vrei să iei cutia la pat? Dacă nu te simți bine, de ce nu iei o doctorie? Castanele prăjite sunt grozave, nu?” Baba s-ar umfla și ar crăpa în șase luni. Sau dacă ar folosi o tenie? Utilizează oare cineva tenia? Cine era ăla care nu putea să ducă apa la gură cu o sită — Tantal?

Buzele lui Kate zâmbeau dulce și o cuprindea veselia. Înainte de a pleca, poate ar fi bine să dea o petrecere pentru fiii ei. Doar o petrecere mică și simplă, urmată de un circ pentru dragii ei — pentru comorile ei. Apoi se gândi la chipul frumos al lui Aron, care semăna cu al ei, și pieptul îi fu cuprins de o durere — o ușoară durere amețitoare. El nu era deștept. El nu se putea apăra singur. Fratele cel smead putea fi periculos. Ea îi simțise caracterul, Cal o învinsese. Înainte de plecare i-ar da o lecție. Poate — ei, da, sigur — poate o ușoară blenoragie l-ar învăța minte.

Deodată își dădu seama că nu voia ca Aron să afle adevărul despre ea. Poate ar putea veni la ea, la New York. Ar crede că a trăit tot timpul într-o căsuță elegantă în East Side. L-ar duce la teatru, la operă, oamenii i-ar vedea împreună și s-ar minuna de drăgălășenia lor și i-ar lua fie drept frate și soră, fie drept mamă și băiat. Nimeni n-ar putea să nu observe asta. Ar putea merge împreună la înmormântarea lui Ethel. Va avea nevoie de un coșciug mai mare și de șase vlăjgani care să-l care. Kate era așa de amuzată de gândurile ei, încât nici nu-l auzi pe Joe bătând la ușă. El o crăpă nițeluș, se uită înăuntru și îi văzu fața veselă și zâmbitoare.

— Micul dejun — zise el și împinse ușa cu marginea tăvii acoperite cu șervetul. Închise ușa cu genunchiul. — Îl vreți dincolo? — întrebă el și făcu un gest cu bărbia spre camera cenușie.

— Nu. O să mănânc chiar aici. Vreau și un ou fiert și o prăjitură cu scorțișoară. Oul să fiarbă patru minute și jumătate. Ai grijă. Nu vreau să fie moale.

— Cred că vă simțiți mai bine, doamnă.

— Da — răspunse ea. — Doctoria aia nouă e minunată. Dar tu arăți rău, Joe. Nu te simți bine?

— Ba da — zise el și puse tava pe masă, în fața fotoliului mare, adânc. — Patru minute și jumătate?

— Da. Și dacă există un măr bun — crocant — poți să-l aduci.

— N-ați arătat așa de când vă cunosc — spuse el.

În bucătărie, așteptând ca bucătarul să fiarbă oul, se temea. Poate că ea știa. Trebuia să fie atent. Dar, la naiba, nu putea să-l urască pentru un lucru pe care nu-l știa. Asta nu e nicio crimă. Întors în camera ei, îi spuse:

— N-a avut mere. Mi-a dat o pară bună.

— Asta îmi place și mai mult — zise Kate.

O privi spărgând oul și băgând lingurița în el.

— Cum e?

— Perfect! — făcu Kate. — Chiar perfect.

— Arătați bine — spuse el.

— Mă simt bine. Tu arăți groaznic. Ce s-a întâmplat?

Joe începu cu prudență.

— Doamnă, nu e nimeni care să aibă mai mare nevoie de cinci sute decât mine.

Ea îl corectă în glumă:

— Vrei să spui — nimeni n-are nevoie mai mare…

— Cum?

— Lasă. Ce voiai să spui? N-ai găsit-o — așa-i? Dacă ai făcut o treabă bună căutând-o, o să capeți cei cinci sute. Povestește-mi.

Luă solnița și scutură câteva grăunțe de sare în oul desfăcut.

Joe arboră o veselie falsă.

— Mulțumesc. Sunt într-o încurcătură. Am nevoie de banii ăștia. Ei bine, am căutat la Pajaro și Watsonville. La Watsonville am dat de un fir, dar a plecat la Santa Cruz. Am mirosit-o și acolo, dar plecase.

Kate gustă oul și mai adăugă sare.

— Asta-i tot?

— Nu — zise Joe. — Acolo am mers pe orbecăite. M-am oprit la San Luis, fusese și pe acolo, dar plecase.

— Nicio urmă? Nicio idee unde a plecat?

Joe își mișca degetele. Toată combinația, poate toată viața lui depindeau de cuvintele următoare și nu-i venea să le rostească.

— Hai, dă-i drumul. Ai aflat ceva — ce?

— Nu-i cine știe ce. Nu știu ce să cred.

— Nu-i nevoie să crezi tu. Spune doar. De gândit, mă gândesc eu — spuse ea tăios.

— S-ar putea să nu fie adevărat.

— Pentru Dumnezeu! — exclamă ea furioasă.

— Am vorbit cu ultimul om care a văzut-o. Un tip pe care îl cheamă Joe, ca pe mine…

— Ai aflat și numele lui bunică-sa? — întrebă ea ironic.

— Tipul ăsta, Joe, zice că într-o noapte s-a îmbătat cu bere și a zis cum o să se întoarcă la Salinas pentru o afacere grasă. Apoi a dispărut. Tipul ăla, Joe, nu mai știa nimic.

Kate era atât de speriată, încât își pierdu stăpânirea de sine. Joe observă tresărirea, panica și apoi teama fără speranță și oboseala. Indiferent despre ce era vorba, Joe avea ceva la mână. În sfârșit, avusese și el o șansă. Ea își ridică privirea din poală și încetă să se uite la degetele diforme.

— S-o uităm pe scroafa aia bătrână — zise ea. — O să primești cele cinci sute, Joe.

Joe respira ușor, de teamă că orice zgomot ar putea s-o scoată din concentrarea ei. Îl crezuse. Mai mult decât atât, credea lucruri pe care el nici nu le spusese. Voia să iasă din cameră cât se putea de repede.

— Mulțumesc, doamnă — zise el, dar foarte încet, și se mișcă tăcut spre ușă.

Era cu mâna pe clanță când ea i se adresă cu un ton ce voia să pară firesc.

— Joe, apropo…

— Da, doamnă!

— Dacă mai auzi ceva despre ea, să mă anunți.

— Desigur. Vreți să mă interesez?

— Nu. Nu-ți bate capul. Nu e chiar atât de important.

În camera lui, cu ușa încuiată, Joe se așeză și-și încrucișă brațele. Zâmbi în sinea lui. Și deodată începu să-și stabilească planul pentru viitor. Hotărî să o lase să se frământe până săptămâna următoare, să zicem. Să o lase să se liniștească și apoi să readucă iar vorba despre Ethel. Nu știa ce armă deține sau cum o va folosi. Dar știa că era foarte ascuțită și era nerăbdător s-o folosească. Ar fi râs în gura mare dacă ar fi văzut cum Kate se dusese în camera cenușie și închisese ușa și se așezase nemișcată în fotoliul cel mare, cu ochii închiși.