1
În casa Trask toate luminile erau aprinse. Ușa era întredeschisă și înăuntru era frig. În camera de zi, Lee stătea chircit ca o frunză în fotoliul de lângă lampă. Ușa lui Adam era deschisă și din camera lui venea zgomot de glasuri.
Când intră, Cal întrebă:
— Ce se-ntâmplă aici?
Lee îl privi și își înclină capul spre masa pe care stătea telegrama deschisă.
— Fratele tău a murit — spuse el. — Tatăl tău a avut un atac.
Cal se îndreptă spre camera din celălalt capăt al holului.
Lee îl opri.
— Vino înapoi. Doctorul Edwards și doctorul Murphy sunt acolo. Lasă-i singuri.
Cal rămase pe loc, în fața lui.
— Cât e de rău? Cât e de rău, Lee, cât e de rău?
— Nu știu.
Vorbea de parcă și-ar fi amintit de un lucru de demult.
— A venit acasă obosit. Dar a trebuit să-i citesc telegrama. Era dreptul lui. Vreo cinci minute a repetat-o din nou, cu glas tare, pentru sine însuși. Apoi, parcă a pătruns în creierul lui și acolo a făcut explozie.
— E conștient?
Lee spuse obosit:
— Șezi jos și așteaptă, Cal. Șezi jos și așteaptă. Obișnuiește-te și cu asta. Eu încerc s-o fac.
Cal luă telegrama și citi înștiințarea, rece și plină de demnitate.
Doctorul Edwards ieși din cameră, cu geanta sub braț. Înclină scurt din cap și, plecând, închise repede ușa în urma lui.
Doctorul Murphy își puse geanta pe masă și se așeză. Oftă.
— Doctorul Edwards m-a rugat să vorbesc eu cu voi.
— Cum e? — întrebă Cal.
— Am să vă spun tot ce știm. Acum, Cal, tu ești capul familiei. Știi ce este un atac?
Nu așteptă răspunsul lui Cal.
— Atacul ăsta este o hemoragie de sânge în creier. Unele regiuni ale creierului sunt afectate. Mai avusese și înainte hemoragii, mai slabe. Lee știe asta.
— Da — zise Lee.
Doctorul Murphy îi aruncă acestuia o privire, apoi se adresă din nou lui Cal.
— Partea stângă e paralizată. Dreapta parțial. Probabil ochiul stâng nu mai vede, dar nu putem stabili precis. Cu alte cuvinte, tatăl tău e aproape fără speranță.
— Poate vorbi?
— Puțin — cu greutate. Nu-l obosiți.
Cal se străduia să vorbească.
— Se mai poate însănătoși?
— Am auzit de cazuri de absorbție în asemenea situație, dar n-am văzut niciunul.
— Vreți să spuneți că o să moară?
— Nu știu. Poate să trăiască o săptămână, o lună, un an, și chiar doi. Dar poate să moară și în noaptea asta.
— Mă va recunoaște oare?
— Asta trebuie s-o constați singur. Noaptea asta vă trimit o soră, apoi va trebui să angajați două în permanență.
Se ridică.
— Îmi pare rău, Cal. Fii tare. Va trebui să suporți asta. Mă surprinde mereu câte pot să suporte oamenii, întotdeauna suportă. Edwards va veni mâine. Noapte bună.
Întinse mâna ca să-i atingă umărul lui Cal, dar acesta se depărtă și se îndreptă spre camera tatălui său.
Capul lui Adam era ridicat pe perne. Avea chipul calm, pielea palidă, gura era dreaptă, nici zâmbitoare, nici supărată. Avea ochii deschiși, erau foarte adânci și limpezi ca și când ar fi putut vedea adânc în ei, iar ei ar fi putut vedea adânc în jurul lor. Ochii erau calmi, trezi, dar apatici. Când Cal intră în odaie, ochii i se întoarseră încet spre el, îi întâlniră pieptul, apoi se ridică spre fața lui și privirea îi rămase pironită acolo.
Cal se așeză pe scaunul cel drept de lângă pat.
— Îmi pare rău, tată — spuse el.
Ochii clipiră încet, cum clipesc broaștele.
— Mă auzi, tată? Mă înțelegi?
În ochi nu se vedea nicio mișcare.
— Eu sunt vinovat — strigă Cal. — Eu sunt răspunzător de moartea lui Aron și de boala ta. Eu l-am dus la casa lui Kate. I-am arătat-o pe maică-sa. De asta a plecat. Nu vreau să fac lucruri rele, dar totuși le fac.
Își lăsă capul în jos pe marginea patului, ca să scape de ochii aceia îngrozitori, și totuși continuă să-i vadă. Era conștient că vor fi alături de el, o parte din el, toată viața.
Se auzi clopoțelul de la ușă. Peste o clipă Lee veni în dormitor, urmat de o infirmieră — o femeie puternică, solidă, cu sprâncene negre, groase. Odată cu valiza, își deschise și gura într-o veselie prost plasată.
— Unde-i pacientul meu? Uite-l! Ei, dar arăți bine! Ce să fac eu aici? Poate ar fi mai nimerit să te dai jos din pat și să mă îngrijești tu pe mine, arăți grozav. Ai vrea să ai grijă de mine, om mare și frumos.
Vârî un braț musculos pe sub umărul lui Adam și îl ridică fără efort spre capul patului, și îl ținu așa cu brațul drept, în timp ce cu stângul bătu pernele, apoi îl lăsă iarăși jos.
— Pernele sunt reci — zise. — Nu vă plac pernele reci? Unde-i baia? Aveți o ploscă și un lighean? Puteți pune aici un pat pliant pentru mine?
— Fă-mi o listă — spuse Lee. — Și dacă ai nevoie de vreun ajutor pentru el…
— De ce să am nevoie de ajutor? O să ne împăcăm bine, nu-i așa, drăguțule?
Lee și Cal se retraseră în bucătărie. Lee zise:
— Înainte de a veni ea, voiam să te silesc să iei masa — știi, ca oamenii ăia care mănâncă în toate împrejurările, bune sau rele. Pun pariu că ea e una din astea. Poți să mănânci sau nu, cum dorești.
Cal îi surâse:
— Dacă ai fi încercat să mă obligi, mi s-ar fi făcut greață. Dar fiindcă ai luat-o așa, cred că o să-mi fac un sandviș.
— Nu-ți dau niciun sandviș.
— Aș dori unul.
— Așa e întotdeauna. Exact așa, până ia forme atroce. E aproape jignitor faptul că fiecare reacționează cam în același fel.
— Nu mai vreau sandviș — spuse Cal. — Au mai rămas tarte?
— O mulțime, în coșul de pâine. S-ar putea să se fi muiat puțin.
— Îmi plac cele moi — zise Cal.
Aduse toată farfuria și o puse în fața lui.
Infirmiera aruncă o privire în bucătărie.
— Astea arată bine — zise ea și luă una, mușcă din ea și vorbi mestecând: — Pot să telefonez la farmacia „Krough” pentru lucrurile de care am nevoie? Unde-i telefonul? Unde țineți rufele? Unde-i patul pliant pe care spuneați că o să mi-l aduceți? Ați terminat de citit ziarul? Unde ați spus că-i telefonul?
Mai luă o tartă și se retrase.
Lee întrebă încet:
— Ți-a vorbit?
Cal își clătină capul înainte și înapoi, de parcă nu se putea opri.
— Va fi îngrozitor. Dar doctorul are dreptate. Putem suporta orice. Din punctul ăsta de vedere, suntem niște animale minunate.
— Eu nu sunt.
Vocea lui Cal era plată și posomorâtă.
— Eu nu pot suporta — continuă Cal. — Nu, nu pot. N-o să fiu în stare. Va trebui — va trebui…
Lee îl apucă furios de încheietura mâinii.
— De ce, șoarece, javră scârboasă. Cu atâta bunătate în jurul tău — să nu îndrăznești nici măcar să sugerezi un lucru ca ăsta! Cu ce e mai nobilă durerea ta decât a mea?
— Nu e durere. I-am spus ce-am făcut. L-am ucis pe fratele meu. Sunt un ucigaș. El știe asta.
— A spus el? Spune adevărul — a spus el?
— N-a fost nevoie. Se vedea în ochii lui. A spus-o cu ochii. Nu pot să mă duc nicăieri ca să scap — nu există un asemenea loc.
Lee oftă și îi dădu drumul. Vorbi cu răbdare.
— Cal, ascultă-mă. Centrii din creierul lui Adam sunt atinși. Tot ceea ce vezi în ochii lui poate fi doar urmarea unei tensiuni mari în acea parte a creierului care dirijează vederea. Nu-ți amintești? — nu putea să citească. Nu era din cauza ochilor — era tensiunea. N-ai de unde să știi că te-a acuzat. N-ai de unde să știi.
— Ba m-a acuzat. O știu prea bine. A spus că sunt un ucigaș.
— Atunci o să te ierte. Îți promit.
Infirmiera stătea în dreptul ușii.
— Ce tot promiți acolo, Charley? Mi-ai promis o ceașcă de cafea.
— Ți-o fac acum. Cum se simte?
— Doarme ca un prunc. Aveți ceva de citit în casa asta?
— Ce ți-ar plăcea?
— Ceva care să mă facă să uit de picioarele astea care mă dor.
— Am să-ți aduc eu cafeaua. Am niște povești scabroase scrise de o regină franceză. Ar putea să fie prea…
— Adu-le odată cu cafeaua — zise ea. — Tu, copile, de ce nu tragi niște aghioase? Eu cu Charley ăsta o să stăm de veghe. Nu uita de carte, Charley.
Lee așeză percolatorul pe focul de gaz. Veni la masă și spuse:
— Cal!
— Ce vrei?
— Du-te la Abra.
2
Cal stătea în fața porții curate și ținu degetul pe sonerie până când lumina puternică de deasupra ei se aprinse, se trase zăvorul și doamna Bacon se uită afară.
— Vreau s-o văd pe Abra — spuse Cal.
— Ce anume vrei? — întrebă ea uimită.
— Vreau s-o văd pe Abra.
— Nu se poate. Abra s-a dus în camera ei. Pleacă.
— V-am spus că vreau s-o văd pe Abra — strigă Cal.
— Pleacă sau chem poliția.
Domnul Bacon strigă:
— Ce s-a întâmplat? Cine-i acolo?
— Nu te amesteca — du-te înapoi în pat. Ești bolnav. Mă ocup eu de asta.
Se întoarse spre Cal.
— Acum pleacă de la poartă. Dacă mai suni, telefonez la poliție. Hai, șterge-o!
Poarta fu trântită, zăvorul scârțâi, și lumina de deasupra ușii se stinse.
Cal rămase zâmbind în întuneric, pentru că se gândea la Tom Meek, pe care și-l închipuia cum urcă greoi și-i spune:
— Bună, Cal. Ce învârți acolo?
Doamna Bacon strigă dinăuntru:
— Te văd! Pleacă odată! Pleacă de la poartă!
Străbătu încet aleea și o porni spre casă, dar nu apucă să treacă nici de un cvartal, că Abra îl ajunse din urmă. Gâfâia, pentru că alergase.
— Am ieșit prin spate — zise ea.
— Vor vedea că ai plecat.
— Nu-mi pasă.
— Nu-ți pasă?
— Nu.
Cal spuse:
— Abra, mi-am ucis fratele și tata e paralizat din cauza mea.
Ea îi luă brațul și se agăță de el cu amândouă mâinile.
Cal întrebă:
— Nu m-ai auzit?
— Te-am auzit.
— Abra, mama mea a fost o târfă.
— Știu. Mi-ai spus. Tatăl meu e un hoț.
— Eu sunt sângele din sângele ei, Abra. Nu înțelegi?
— Eu sunt sânge din sângele lui — zise ea.
Merseră în tăcere, în timp ce el încerca să-și recapete echilibrul. Vântul era rece și grăbiră pasul ca să se încălzească. Trecură de ultima lampă de la marginea orășelului Salinas. Înaintea lor se întindea întunericul și drumul era nepavat și lipicios din pricina noroiului negru și lutos.
Ajunseră la capătul pavajului, se sfârșiseră felinarele. Drumul de sub picioarele lor era alunecos din cauza noroiului de primăvară și iarba care le atingea picioarele era udă de rouă.
Abra întrebă:
— Încotro mergem?
— Voiam să fug de ochii tatei. Îi am tot timpul în față. Chiar când închid ochii, tot îi văd. O să-i văd mereu. Tata va muri, dar ochii lui tot se vor uita la mine, și-mi vor spune că mi-am omorât fratele.
— Nu tu l-ai omorât.
— Ba da. Și ochii lui spun că eu am făcut-o.
— Nu vorbi așa. Încotro mergem?
— Puțin mai departe. Este un șanț și o fântână — și o salcie. Îți amintești salcia?
— Îmi amintesc.
El spuse:
— Ramurile se lasă în jos ca un cort și vârfurile lor ating pământul.
— Știu.
— După-amiezile, când era soare, tu și cu Aron dădeați la o parte ramurile și intrați înăuntru — nu vă vedea nimeni.
— Tu ne urmăreai?
— Bineînțeles. Vă urmăream. Vreau să intri cu mine sub salcie. Asta vreau să fac.
Ea se opri și mâna ei îl trase ca să se oprească.
— Nu — zise. — Nu-i drept.
— Nu vrei să intri înăuntru cu mine?
— Nu, dacă vrei să te ascunzi — nu, nu vreau.
— Atunci nu știu ce să fac. Ce să fac? Spune-mi ce să fac.
— Ai să mă asculți?
— Nu știu.
— Să mergem îndărăt.
— Îndărăt? Unde?
— Acasă, la tatăl tău — zise Abra.
3
Lampa din bucătărie îi lumina puternic. Lee aprinsese focul în sobă, să încălzească aerul rece.
— Ea m-a făcut să vin — spuse Cal.
— Bineînțeles. Știam că așa va face.
Abra zise:
— Ar fi venit și singur.
— Asta n-o vom ști niciodată — spuse Lee.
Ieși din bucătărie și în clipa următoare se întoarse.
— Tot mai doarme.
Lee așeză pe masă o sticlă de ceramică și trei ceșcuțe transparente de porțelan.
— Îmi amintesc de asta — spuse Cal.
— E firesc să-ți amintești.
Lee turnă băutura neagră.
— Soarbe și lasă să ți se plimbe pe limbă.
Abra își puse coatele pe masa de bucătărie.
— Ajută-l — spuse ea. — Tu, Lee, știi să accepți lucrurile. Ajută-l.
— Nu știu dacă pot sau nu să accept lucrurile — zise Lee. — N-am avut niciodată ocazia să încerc. M-am trezit întotdeauna în preajma unora — nu mai puțin nesiguri, dar mai puțin în stare să înfrunte nesiguranța. A trebuit să plâng singur.
— Să plângi? Tu?
— Când a murit Samuel Hamilton, lumea s-a stins ca o lumânare — zise el. — Am aprins-o din nou ca să-i văd creațiile lui frumoase și nu i-am văzut decât pe copiii lui măturați pe ici-colo, sfârtecați și distruși, ca și când s-ar fi răzbunat cineva. Lasă ng-ka-py-ul să-ți alerge pe limbă.
Continuă:
— A trebuit să descopăr singur prostiile mele. Iată prostiile mele. Credeam că cei buni sunt distruși în timp ce răii supraviețuiesc și prosperă.
Credeam că, odată, un Dumnezeu furios și dezgustat a turnat metal topit într-un creuzet pentru a distruge sau a purifica mica lui creație de lut.
Credeam că am moștenit atât arsurile focului, cât și impuritățile care au făcut necesar focul — că le-am moștenit pe toate, așa credeam, că le-am moștenit pe toate. Voi simțiți la fel?
— Cred că da — spuse Cal.
— Eu nu știu — spuse Abra.
Lee clătină din cap.
— Nu-i destul. Nu-i destul să gândești. Poate…
Și tăcu.
Cal simțea în stomac fierbințeala băuturii.
— Poate ce, Lee?
— Poate o să ajungi să știi și tu că fiecare om, din fiecare generație, trebuie să treacă peste proba focului. Oare un meseriaș, chiar la bătrânețe, își pierde ambiția de a face o ceașcă perfectă — subțire, rezistentă, transparentă?
Ținu ceașca în lumină.
— Toate impuritățile sunt arse și ceașca e gata pentru un alt lichid făinos, iar pentru asta e nevoie de și mai mult foc. Și atunci fie că zgura se adună, fie că apare acel ceva la care nimeni pe lume nu renunță cu totul, perfecțiunea.
Își goli ceașca și spuse cu glas tare:
— Cal, ascultă-mă. Poți să crezi că cel care ne-a creat, indiferent cine, o să renunțe la alte încercări?
— Nu pot să înțeleg ce spui — zise Cal. — Nu, acum nu pot.
Din camera de zi se auziră pașii grei ai infirmierei.
Apăru în ușă și se uită la Abra, care stătea cu coatele pe masă ținându-și obrajii în palmă.
Infirmiera întrebă:
— Aveți un urcior? Bolnavilor li se face sete. Îmi place să am la îndemână un urcior cu apă. Vedeți — explică ea — respiră pe gură.
— E treaz? — întrebă Lee. — Poftim un urcior.
— Da, e treaz, s-a odihnit. L-am spălat pe față și l-am pieptănat. E un pacient bun. A încercat să-mi zâmbească.
Lee se ridică:
— Vino cu mine, Cal. Vreau să vii și tu, Abra. Va trebui să vii.
Infirmiera își umplu urciorul și se grăbi s-o ia înaintea lor.
Când intrară cu toții în dormitor, Adam ședea sprijinit sus pe perne. Mâinile albe zăceau cu palmele în lături, vinele de la încheietura degetelor până la încheietura mâinii erau foarte vizibile. Fața era ca de ceară și trăsăturile lui ascuțite se ascuțiseră și mai mult. Respira încet, printre buzele palide. Ochii albaștri reflectau razele lămpii de noapte îndreptate spre capul lui.
Lee, Cal și Abra stăteau la picioarele patului, iar ochii lui Adam se mișcară încet de la un chip la altul și buzele i se mișcară ușor în chip de salut.
Infirmiera spuse:
— Ia uitați-vă. Nu arată bine? E copilașul meu. E scumpetea mea.
— Sst! — făcu Lee.
— N-o să vă las să-mi obosiți pacientul.
— Ieși afară din odaie — spuse Lee.
— O să-i spun asta doctorului.
Lee se răsuci spre ea.
— Ieși afară din odaie și închide ușa. Du-te și scrie-ți raportul.
— Nu obișnuiesc să primesc ordine de la un chinez.
— Ieși odată și închide ușa — spuse Cal.
Trânti ușa destul de tare ca să se vadă că e supărată. Zgomotul îl făcu pe Adam să clipească. Lee zise:
— Adam!
Ochii albaștri, mari, căutară vocea și în cele din urmă găsiră ochii căprui și strălucitori ai lui Lee.
— Adam — spuse Lee — nu știu ce poți să auzi sau să înțelegi. Când ți-era mâna amorțită și ochii tăi refuzau să citească, am aflat tot ce-am putut. Dar unele lucruri nu le poate ști nimeni, în afară de tine. S-ar putea ca înapoia ochilor tăi să fii vioi și conștient, sau să trăiești într-un vis confuz, cenușiu. S-ar putea, asemenea unui nou-născut, să nu percepi decât lumina și mișcarea. Creierul tău a fost atins și s-ar putea să te fi schimbat. Acum bunătatea ta ar putea deveni meschinărie, și cinstea ta nepătată să ajungă tulbure și să accepte orice. Nimeni nu știe lucrurile astea, afară de tine. Adam! Mă auzi?
Ochii albaștri șovăiră, se închiseră încet, apoi se deschiseră.
Lee spuse:
— Mulțumesc, Adam. Știu cât e de greu. Am să-ți cer să faci un lucru mult mai greu. Iată-l pe fiul tău — Caleb — singurul tău fiu. Privește-l, Adam!
Ochii palizi priviră până îl întâlniră pe Cal. Cal își mișcă gura uscată, fără să scoată niciun sunet.
Glasul lui Lee interveni:
— Nu știu cât vei mai trăi, Adam. Poate încă multă vreme. Poate o oră. Dar fiul tău va trăi. Se va căsători și copiii lui vor fi tot ce va rămâne din tine.
Lee își șterse ochii cu degetele.
— Adam, el a făcut un lucru la mânie, pentru că a crezut că tu l-ai respins. Urmarea mâniei lui este că fratele lui și fiul tău e mort.
Cal zise:
— Lee, n-ai dreptul.
— Trebuie — zise Lee. — Chiar dacă îl ucide, trebuie s-o fac. Eu am de făcut alegerea. — Zâmbi trist și cită cuvintele lui Samuel: „Dacă e greșit, iau vina asupra mea.”
Umerii lui Lee se îndreptară. Spuse apăsat:
— Fiul tău e împovărat de o greșeală care pornește din el însuși — din sine însuși — mult peste ce poate el să îndure. Dacă-l respingi, îl distrugi, Adam.
Respirația lui Lee era șuierătoare.
— Adam, dă-i binecuvântarea ta. Nu-l lăsa singur cu greșeala lui. Adam, mă auzi? Dă-i binecuvântarea ta!
O lumină teribilă străluci în ochii lui Adam și el îi închise și îi ținu închiși. Între sprâncene se formă o cută.
Lee spuse:
— Ajută-l, Adam — ajută-l. Oferă-i o șansă. Lasă-l să fie liber. Asta-i tot ce are omul mai presus de animal. Eliberează-l! Binecuvântează-l!
Tot patul părea că se clatină din pricina încordării. Adam răsufla repede din pricina efortului și apoi, încet, mâna lui dreaptă se ridică — se ridică câțiva centimetri și apoi căzu îndărăt.
Chipul lui Lee era răvășit. Se mișcă spre capul patului și șterse fața udă a bolnavului cu capătul cearșafului. Se uită în jos la ochii închiși.
— Îți mulțumesc, Adam — șopti el. — Îți mulțumesc, prietene. Poți să-ți miști buzele? Rostește cu buzele numele meu.
Adam își ridică privirea obosită, bolnavă. Buzele i se despărțiră și nu izbuti — și încercă din nou. Apoi, plămânii i se goliră de aer. Răsuflarea i se strecură printre buze, ca un oftat. Cuvântul lui, șoptit, părea că plutește în aer.
— *Timshel!*
Ochii i se închiseră și adormi.
*Sfârșit*