Capitolul 2

Ca să vă pot povesti de familia Hamilton, a fost necesar să-mi bazez spusele pe lucruri auzite ici-colo, pe fotografii vechi, pe diferite povești ce circulă din gură în gură și pe amintiri confuze în care închipuirea își are partea ei.

N-au fost oameni de vază și există prea puține documente cu privire la ei, doar obișnuitele acte de naștere, de căsătorie, de proprietate asupra pământului și de deces.

Tânărul Samuel Hamilton era originar din nordul Irlandei, ca și soția lui. Era fiul unor mici fermieri, nici prea bogați, nici prea săraci, care au trăit pe un petec de pământ, într-o casă de piatră, multe sute de ani. Hamiltonii au reușit să primească o educație destul de bună și să fie oameni citiți; și așa cum se întâmplă adesea în această țară verde, erau legați și înrudiți atât cu oameni foarte sus-puși, cât și cu oameni foarte neînsemnați, așa încât un văr putea să fie baronet, iar alt văr cerșetor. Și, desigur, se trăgeau din vechii regi ai Irlandei, ca fiecare irlandez.

Nu știu de ce a părăsit Samuel casa de piatră și terenurile înverzite ale strămoșilor săi. N-a făcut niciodată politică, așa că e greu de crezut că a fost nevoit să plece fiindcă a fost cumva învinuit de răscoală, ba, mai mult, era scrupulos, de-o cinste nepătată, ceea ce face din capul locului ca poliția să nu poată fi socotită o pricină de plecare. În familia mea se șoptea — nici măcar nu era un zvon, ci mai curând un fel de simțământ nemărturisit — că dragostea l-a făcut să plece; dar nu dragostea pentru femeia cu care s-a căsătorit. Nu știu dacă a fost o dragoste prea împlinită sau a plecat jignit de o dragoste neîmpărtășită. Ne-a plăcut totdeauna mai degrabă să ne gândim la prima alternativă. Samuel era frumos, încântător și vesel. Este greu să-ți închipui că vreo țărancă irlandeză l-ar fi refuzat.

Când a venit în Valea Salinas, era un bărbat în plină putere și inimos, deosebit de energic și cu o mulțime de idei.

Avea ochi foarte albaștri și, când era obosit, unul din ei privea puțin sașiu. Era un munte de om, dar era în felul lui delicat. Deși munca de fermier te umple de praf, părea întotdeauna cum nu se poate mai curat. Avea mâini îndemânatice. Era un bun fierar, tâmplar și sculptor în lemn și putea să meșterească orice din bucățile de lemn și de metal. Descoperea mereu un alt fel de a face un lucru vechi, ba chiar mai bine și mai repede, dar toată viața lui nu s-a priceput niciodată să facă bani. Alți oameni, care aveau acest dar, luau sistemele lui Samuel, le vindeau și ajungeau bogați, în timp ce Samuel, toată viața lui, a dus-o de azi pe mâine.

Nu știu ce i-a îndreptat pașii spre Valea Salinas. Nu era un loc potrivit pentru un om venit dintr-o țară verde, dar a venit cu vreo treizeci de ani înainte de sfârșitul secolului și și-a adus cu el micuța soție irlandeză, o femeiușcă aspră, ce avea tot atât umor cât o găinușă. Avea idei severe, presbiteriene, și un cod moral ce condamna și alunga aproape toate plăcerile vieții.

Nu știu unde a întâlnit-o Samuel, cum a curtat-o și cum de s-au căsătorit. Cred că în inima lui se cuibărise altă fată, căci era un om dornic de dragoste, în timp ce soția lui nu era o femeie care să-și arate sentimentele. În ciuda tuturor acestor lucruri, în toți anii petrecuți în Valea Salinas, din tinerețe până la moarte, nimic n-a lăsat să se vadă că Samuel și-ar fi înșelat vreodată soția.

Când Samuel și Liza au venit în Valea Salinas, tot terenul neted, luncile bogate, micile văi roditoare dintre dealuri, pădurile, fuseseră de-acum împărțite, dar mai existau încă terenuri lăturalnice pe care se puteau întemeia ferme, și Samuel Hamilton și-a stabilit ferma pe dealurile golașe, spre răsărit de King City de astăzi.

El a mers pe calea obișnuită. A luat o parcelă pentru el, una pentru soție și, pentru că aceasta era însărcinată, a luat o parcelă și pentru copil. Cu timpul, s-au născut nouă copii, patru băieți și cinci fete, și cu fiecare naștere ferma se mărea cu câte o parcelă, până a ajuns la unsprezece parcele, adică o mie șapte sute șaizeci de acri.

Dacă pământul ar fi fost cât de cât bun, familia Hamilton ar fi fost bogată. Dar terenul era tare și uscat. Nu existau izvoare, iar pojghița de pământ negru era atât de subțire, încât răzbăteau prin ea bucățile de cremene. Până și salvia trebuia să lupte ca să trăiască, iar stejarii erau chirciți din lipsă de umezeală. Chiar în anii destul de buni, pământul acesta dădea atât de puțin nutreț, încât vitele, alergând după hrană, rămâneau costelive. De pe dealurile lor aride, Hamiltonii puteau să privească în jos, spre apus, unde se vedeau bogățiile din fundul văii și verdeața din jurul râului Salinas.

Samuel a ridicat casa cu propriile sale mâini, a construit un hambar și o fierărie. Și-a dat repede seama că, chiar dacă ar avea zece mii de acri de pământ deluros, tot n-ar putea să-și câștige existența pe terenul acela uscat, fără apă. Mâinile lui îndemânatice au construit un mecanism pentru săpat puțuri pe pământurile oamenilor mai norocoși. A inventat și a construit o mașină de treierat și, la vremea culesului, cobora la fermele din vale, unde treiera grânele pe care ferma lui nu le producea. În fierăria lui, ascuțea pluguri, repara grape, suda osii rupte și potcoave de cai. Oamenii din tot districtul îi aduceau unelte să le repare și să le îmbunătățească. În plus, le plăcea să-l audă pe Samuel vorbind despre lume și filozofia ei, despre poezia și filozofia care se dezvolta dincolo de Valea Salinas. Avea o voce plină, adâncă, potrivită atât la cântec, cât și la vorbă și, cu toate că nu avea accentul obișnuit prin partea locului, avea un ton, un ritm și o cadență în vorbire ce suna dulce în urechile tăcuților fermieri din fundul văii. Aduceau cu ei whisky și, când nu mai puteau să fie văzuți prin geamul de la bucătărie de ochiul plin de dojană al doamnei Hamilton, trăgeau înghițituri fierbinți din sticlă și apoi mestecau anason verde sălbatic, ca să le taie mirosul băuturii. Când nu erau cel puțin trei-patru oameni care să asculte ciocanul și discuțiile lui Samuel, în jurul foalelor, însemna că era o zi proastă. Oamenii spuneau despre el că e un geniu al râsului și, ajunși acasă, povesteau la rândul lor cele auzite de la el, mirându-se că aceste povești își pierdeau farmecul pe drum, căci, repetate în propriile lor bucătării, nu mai sunau niciodată la fel.

Cu utilajul său de forat puțuri, cu mașina de treierat și fierăria, Samuel ar fi putut fi bogat, dar nu se pricepea la afaceri. Clienții lui, care erau totdeauna în lipsă de bani, îi făgăduiau să-i plătească după cules, apoi după Crăciun, și tot așa îl amânau — până când, în cele din urmă, uitau. Samuel nu avea darul să le amintească. Așa că familia Hamilton a rămas săracă.

Copiii veneau unul după altul cu aceeași regularitate ca și anii. Puținii doctori, ce nu mai făceau față bolnavilor comitatului, nici nu ajungeau de obicei la ferme ca să ajute la o naștere, decât atunci când bucuria se transforma în coșmar și dura mai multe zile. Samuel Hamilton a fost de față la nașterea tuturor copiilor săi, le-a legat buricul așa cum se cuvine, i-a bătut la fund și a făcut curățenie. Când fiul său cel mai mic s-a născut sufocat și a început să se învinețească, Samuel a pus gura la gura pruncului, i-a suflat aer și apoi i l-a aspirat, până ce copilul a fost în stare să respire singur. Mâinile lui Samuel erau atât de îndemânatice și blânde, încât vecini de la douăzeci de mile distanță îl chemau să ajute la o naștere. Și era tot atât de priceput la iepe ca și la vaci sau femei.

Samuel avea la îndemână, pe un raft, o carte mare, neagră, cu litere de aur pe copertă, „Medicina în familie” de dr. Gunn. Unele foi, de mult ce fuseseră folosite, erau îndoite și rupte, în timp ce altele nici nu fuseseră deschise vreodată. Dacă arunci o privire prin cartea doctorului Gunn, afli istoria medicală a familiei Hamilton. Capitolele folosite sunt: oase rupte, tăieturi, lovituri, oreion, pojar, dureri de spate, scarlatină, difterie, reumatism, boli de femei, hernie și, bineînțeles, tot ce are legătură cu sarcina și nașterea copiilor. Hamiltonii au fost fie norocoși, fie morali, întrucât capitolele despre blenoragie sau sifilis nu fuseseră niciodată deschise. Samuel nu avea seamăn în ce privește potolirea crizelor de isterie și liniștirea unui copil speriat. O făcea cu vorba și cu blândețea sufletului său. Și pe cât de curat îi era trupul, pe atât de limpede îi era judecata. Bărbații ce veneau la fierăria lui ca să discute și să asculte lăsau la o parte câtva timp înjurăturile, nu din pricină că cineva i-ar fi oprit, ci de la sine, ca și cum nu-și aveau locul acolo.

Samuel și-a păstrat totdeauna aerul unui străin. Poate fiindcă vorbea rar, ceea ce făcea ca atât bărbații, cât și femeile să-i spună lucruri pe care nu le-ar fi spus rudelor sau prietenilor apropiați. Faptul că era puțin ciudat îl situa într-o categorie aparte și îl făcea tot atât de sigur ca și un mormânt.

Liza Hamilton era un tip de irlandeză cu totul diferit. Avea capul mic și rotund, cu idei mărunte și fixe. Avea nasul ca un nasture și o bărbie aspră și retezată, maxilare puternice ce exprimau hotărârea de a duce la capăt o acțiune chiar dacă cerul i s-ar fi împotrivit. Liza era o bucătăreasă bună, pricepută, iar casa ei — casa era întotdeauna a ei — era curățată, frecată și spălată. Chiar sarcina nu era pentru ea cine știe ce piedică — cel mult în ultimele două săptămâni trebuia să fie grijulie. Trebuie să fi avut bazinul din oase de balenă, căci a născut copii mari, unul după altul.

Liza avea un foarte dezvoltat simț al păcatului. Lenea era un păcat, ca și jocul de cărți care, pentru ea, era tot un fel de lene. Nu privea cu ochi buni plăcerile, fie că era vorba de dans, de cântec sau chiar de râs. Avea credința că oamenii care se distrează erau o pradă ușoară în fața satanei. Și aceasta era o rușine, pentru că Samuel era un om vesel, dar bănuiesc că Samuel era oricum o pradă ușoară în fața satanei. Soția lui îl apăra ori de câte ori putea.

Purta întotdeauna părul lins, dat spre spate și legat într-un coc strâns. Nu-mi amintesc cum se îmbrăca; se prea poate că purta haine ce i se potriveau întocmai. Nu avea nici pic de umor și rareori vădea o sclipire de inteligență.

Își înspăimânta nepoții fiindcă nu avea nicio slăbiciune. A suferit în viață cu curaj și fără să se plângă, convinsă că așa voia Dumnezeul ei să trăiască fiecare. Era încredințată că răsplata va veni mai târziu.

Când oamenii au venit prima dată în Vest, mai ales cei plecați de pe micile lor ferme din Europa, atât de aprig disputate, și când au văzut atâta pământ ce se putea căpăta doar prin semnarea unei hârtii și construirea unei fundații, s-a trezit în ei un fel de lăcomie pentru pământ. Voiau pământ mult, tot mai mult — pământ bun, dacă se putea, dar oricum, pământ. Poate le rămăsese în amintire ceva despre Europa feudală, unde marile familii ajungeau și rămâneau mari pentru că stăpâneau pământ. Primii coloniști au luat pământ de care n-aveau nevoie și pe care nu-l puteau folosi; au luat pământ fără valoare doar ca să-l stăpânească. Și toate raporturile s-au schimbat. Un om care, în Europa, putea s-o ducă bine cu zece acri, în California era sărac lipit chiar cu două mii de acri.

În scurt timp, tot terenul de pe colinele golașe de lângă King City și San Ardo a fost acaparat și peste dealuri se răspândiră familii sărace ce făceau tot ce le stătea în putință ca să-și scoată existența din solul subțire și pietros. Viața lor, ca și a coioților, se caracteriza prin iscusință, deznădejde și mizerie cruntă. Au debarcat fără bani, fără haine, fără unelte, fără credite și mai ales fără să cunoască nimic despre țara cea nouă și fără să știe cum să tragă foloase din ea. Nu știu dacă erau de o prostie divină sau erau stăpâniți de o mare credință ca să fie în stare să facă așa ceva. Cu siguranță că o asemenea aventură e greu de întâlnit astăzi pe lume. Și totuși, familiile au supraviețuit și s-au înmulțit. Se zice că aveau o unealtă sau o armă ce a dispărut de asemeni, sau poate e doar ascunsă deocamdată. Se spune că puternica lor credință într-un Dumnezeu bun și drept i-a ajutat să învingă greutățile și a făcut ca problemele mai mărunte să se rezolve de la sine. Dar eu cred mai degrabă că încrederea pe care o aveau în ei înșiși și respectul pe care și-l purtau unul altuia ca indivizi și, fără îndoială, conștiința că-și întemeiau viața pe o morală prețioasă și încrederea că aveau mari posibilități i-au făcut să-i atribuie lui Dumnezeu propriul lor curaj și demnitatea lor, pentru a le primi apoi îndărăt. Asemenea lucruri au dispărut pentru că oamenii nu mai au încredere în ei înșiși și, când li se întâmplă așa ceva, nu le mai rămâne nimic de făcut decât cel mult să găsească vreun bărbat puternic și sigur de sine și să se agațe de pulpana hainei lui, chiar dacă s-ar putea să greșească.

În timp ce mulți veneau în Valea Salinas fără un ban, alții, vânzând ce aveau în altă parte, veneau cu bani ca să înceapă o viață nouă. De obicei, aceștia cumpărau pământ, dar pământ bun, și își construiau casele din scânduri date la rindea, aveau covoare și geamuri din bucățele de sticlă colorată. Erau numeroase asemenea familii și ele au pus mâna pe pământul bun din vale, și în locul muștarului galben au plantat grâu.

Un astfel de om a fost Adam Trask.