1
Iarna 1917–1918 a fost o perioadă întunecată și groaznică. Nemții au distrus totul în calea lor. În trei luni, englezii au pierdut sute de mii de oameni. Multe unități ale armatei franceze s-au răsculat. Rusia ieșise din război. Diviziile germane din răsărit, odihnite și reechipate, au fost aruncate pe frontul de apus. Războiul părea fără speranță.
A venit luna mai până am reușit să avem douăsprezece divizii pe câmpul de luptă și a venit vara până ce trupele noastre au început să treacă masiv oceanul. Generalii aliați se certau între ei. Submarinele distrugeau vasele de transport.
Am învățat că războiul nu e o chestiune rapidă, eroică, ci o treabă lentă, necrezut de complicată. În lunile acelea de iarnă, starea noastră de spirit era proastă. Dispăruse valul de entuziasm și nu ne obișnuiserăm încă cu tenacitatea necesară unui război lung.
Ludendorff era de neînfrânt. Nimic nu-l putea opri. Lansa atac după atac asupra armatelor franceze și engleze epuizate. Ne trecu prin gând că am putea ajunge prea târziu, că în curând s-ar putea să ne trezim singuri în fața nemților invincibili.
Nu era neobișnuit ca oamenii să caute să uite de război, unii în fantezie, unii în viciu, iar alții într-o veselie nebunească. Prezicătoarele erau la mare preț, iar cârciumile făceau un dever grozav. Dar unii oameni se închideau în bucuriile și tragediile lor proprii, pentru a scăpa de teama și descurajarea din jurul lor.
Nu-i straniu că azi am uitat de toate astea? Ne amintim de Primul Război Mondial ca de o victorie rapidă, cu steaguri și fanfare, marșuri și glume, și soldați care se întorc, cu bătăi prin baruri și cu afurisiții ăia de englezi care își închipuiau că ei au câștigat războiul. Cât de repede am uitat că, în iarna aceea, Ludendorff nu putea fi bătut și că mulți oameni se pregăteau în sinea lor pentru un război pierdut.
2
Adam Trask era mai mult confuz decât trist. N-a fost nevoie să-și dea demisia din funcție. I s-a dat un concediu de boală. Stătea ore întregi și își freca dosul mâinii stângi. Îl freca cu o perie aspră și îl ținea în apă fierbinte.
— E din pricina circulației proaste — spunea el. — Îndată ce reușesc să-mi normalizez circulația, va fi bine. Ochii mă îngrijorează. N-am avut niciodată neplăceri cu ochii. Cred că va trebui să-mi fac un control la ochi, pentru ochelari. Eu cu ochelari! O să-mi fie greu să mă obișnuiesc cu ei. M-aș duce azi, dar mă simt puțin cam amețit.
Se simțea mai amețit decât voia să admită. Nu putea să se miște prin casă fără să se țină cu o mână de perete. Lee trebuia adesea să-l ajute să se ridice și să-i lege șireturile de la pantofi, pentru că nu putea să facă noduri cu mâna stângă amorțită.
Aproape în fiecare seară vorbea de Aron:
— Eu sunt în stare să înțeleg de ce vrea un tânăr să se înroleze. Dacă Aron ar fi stat de vorbă cu mine, poate aș fi încercat să-l conving de contrariul, dar nu i-aș fi interzis. Știi asta, Lee.
— Știu.
— Asta nu pot înțelege. De ce a plecat fără să spună un cuvânt? De ce nu scrie? Credeam că-l cunosc mai bine. I-a scris Abrei? Cu siguranță că ei o să-i scrie.
— Am s-o întreb.
— Așa să faci. Fă-o chiar acum.
— Instrucția e grea. Așa am auzit. Poate că nu-i lasă timp.
— Nu-ți ia mult timp să scrii o carte poștală.
— Când tu te-ai dus la armată, i-ai scris tatălui tău?
— Crezi că m-ai prins, nu-i așa? Nu, nu i-am scris, dar am avut un motiv. Eu n-am vrut să mă înrolez. Tata m-a obligat. Eram supărat. Vezi, așadar, că aveam un motiv temeinic. Dar Aron învăța atât de bine la universitate. Mi-au scris și au întrebat de el. Citește scrisoarea. Nici măcar nu și-a luat hainele. Nu și-a luat nici ceasul de aur.
— În armată n-are nevoie de haine și acolo nu le trebuie nici ceasuri de aur. Totu-i cenușiu.
— Cred că ai dreptate. Dar nu înțeleg. Trebuie totuși să fac ceva să-mi îngrijesc ochii. Nu pot să-ți cer să-mi citești totul.
Ochii îl îngrijorau cu adevărat.
— Văd literele, dar cuvintele se învârtesc.
De zece ori pe zi lua un ziar sau o carte, se uita la ele și le lăsa jos.
Lee îi citea ziarele ca să-l împiedice să fie nervos, și adesea, în mijlocul lecturii, Adam adormea.
Se trezea și spunea:
— Lee? Tu ești, Cal? Știi că n-am avut niciodată necazuri cu ochii. Chiar mâine mă duc să-mi controlez ochii.
Pe la mijlocul lui februarie, Cal intră în bucătărie și spuse:
— Lee, vorbește tot timpul despre asta. Hai să-i facem un control la ochi.
Lee fierbea caise. Se depărtă de mașina de gătit, închise ușa bucătăriei și se întoarse la sobă.
— Nu vreau să se ducă — zise el.
— De ce nu?
— Nu cred că-i vorba de ochi. Dacă află asta ar putea să se simtă neliniștit. Să-l lăsăm în pace un timp. A avut un șoc greu. Lasă-l să se facă mai bine. Am să-i citesc eu tot ce vrea.
— Ce crezi că e?
— Nu vreau să mă pronunț. M-am gândit că poate ar veni doctorul Edwards așa, prietenește — doar ca să-l salute.
— Fă cum vrei — spuse Cal.
Lee zise:
— Cal, ai văzut-o pe Abra?
— Bineînțeles că o văd. Îmi întoarce spatele.
— Nu poți s-o prinzi?
— Sigur — ba aș putea chiar s-o trântesc jos și să-i dau un pumn în mutră și s-o fac să-mi vorbească. Dar nu vreau.
— Poate că dacă ai rupe doar gheața. Uneori, bariera e atât de slabă, încât cade pur și simplu când o atingi. Oprește-o. Spune-i că vreau s-o văd.
— N-am să fac așa ceva.
— Te simți grozav de vinovat, nu?
Cal nu răspunse.
— Nu-ți place?
Cal nu răspunse.
— Dacă ții treaba asta închisă în tine, ai să te simți tot mai rău. Mai bine deschide-ți odată inima. Te previn. Mai bine deschide-ți inima.
Cal strigă:
— Vrei să-i spun tatei ce-am făcut? Am să-i spun, dacă zici tu.
— Nu, Cal. Acum nu. Dar când se face bine, va trebui. Va trebui, pentru tine însuți. Nu poți să duci singur povara asta. O să te ucidă.
— Poate că merit să fiu ucis.
— Încetează — spuse Lee sec. — Asta poate fi cel mai ieftin gen de îngăduință față de tine însuți. Încetează cu asemenea lucruri!
— Cum faci ca să uiți? — întrebă Cal.
Lee schimbă subiectul.
— Nu pot să înțeleg de ce Abra n-a mai venit pe aici — nici măcar o dată.
— Acum nu mai are motiv să vină.
— Nu stă în firea ei o asemenea purtare. S-a întâmplat ceva. Ai văzut-o?
Cal se încruntă.
— Ți-am spus că da. Ai înnebunit și tu. Am încercat de trei ori să-i vorbesc. Mi-a întors spatele.
— S-a întâmplat ceva. E o femeie bună — o adevărată femeie.
— E o fată. Sună caraghios când spui despre Abra că-i femeie — zise Cal.
— Nu — răspunse Lee blând. — Puține sunt femei din momentul când se nasc. Abra are drăgălășenia unei femei și curajul, și forța, și înțelepciunea. Ea înțelege lucrurile și le acceptă. Aș pune rămășag că nu poate să fie măruntă sau meschină, nici măcar îngâmfată, doar dacă îngâmfarea o face mai frumoasă.
— Văd că ai o părere bună despre ea.
— Destul de bună ca să mă gândesc că nu ne-ar părăsi. — Și continuă: — Îmi lipsește. Spune-i să vină să mă vadă.
— Ți-am spus că-mi întoarce spatele.
— Atunci fugi după ea. Spune-i că vreau s-o văd, îmi lipsește.
Cal întrebă:
— Acum vrei să revenim la ochii tatei?
— Nu — răspunse Lee.
— Vrei să vorbim despre Aron?
— Nu.
3
Toată ziua următoare, Cal încercă s-o găsească pe Abra singură și abia după terminarea școlii o zări în fața lui, mergând spre casă. O luă după colț, alergă pe strada paralelă, apoi înapoi și calculă timpul și distanța astfel încât îi ieși în față, în drumul ei spre casă.
— Bună — zise el.
— Bună. Mi s-a părut că te-am văzut în spatele meu.
— M-ai văzut. Am alergat pe partea cealaltă a clădirilor ca să ajung în fața ta. Vreau să-ți vorbesc.
Ea îl privi grav.
— Puteai s-o faci fără să alergi de jur-împrejur.
— Am încercat să-ți vorbesc la școală. Mi-ai întors spatele.
— Erai furios. Nu voiam să vorbesc cu tine atâta timp cât ești furios.
— De unde știi că eram?
— Am văzut după chipul tău și după felul cum mergeai. Acum nu mai ești furios.
— Nu, nu sunt.
— Vrei să-mi duci cărțile?
Ea zâmbi. El simți un val de căldură.
— Da, da, vreau.
Îi luă cărțile sub braț și merse alături de ea.
— Lee vrea să te vadă. M-a rugat să-ți spun.
Era încântată.
— Zău? Spune-i că voi veni. Cum se simte tatăl tău?
— Nu prea bine. Îl supără ochii.
Merseră în tăcere până când Cal nu mai putu suporta.
— Știi ceva de Aron?
— Da. — Făcu o pauză. — Caută în cartea de istorie, după prima foaie.
El răsfoi cărțile. Găsi o carte poștală ieftină. În ea scria: „Dragă Abra. Nu mă simt curat. Nu sunt demn de tine. Nu fi supărată. Sunt în armată. Nu te apropia de tata. La revedere. Aron.”
Cal închise cartea cu zgomot.
— Fiu de cățea — spuse în șoaptă.
— Ce-ai spus?
— Nimic.
— Am auzit ce-ai spus.
— Știi de ce-a plecat?
— Nu. Cred că aș putea să aflu — să pun lucrurile cap la cap. Dar nu vreau. Nu sunt gata s-o fac — adică, doar dacă tu vrei să-mi spui.
Deodată Cal întrebă:
— Abra, mă urăști?
— Nu, Cal, dar tu mă cam urăști pe mine. De ce?
— Eu — mi-e frică de tine.
— N-ai niciun motiv.
— Ți-am făcut mai mult rău decât îți închipui. Și ești prietena fratelui meu.
— Cum așa, mi-ai făcut rău? Și nu sunt prietena fratelui tău.
— Foarte bine — spuse el amar — am să-ți povestesc — dar nu vreau să uiți că tu mi-ai cerut. Mama noastră a fost o târfă. Ținea un bordel aici în oraș. Eu am descoperit asta de mult. De sărbătoarea Thanksgiving l-am luat pe Aron acolo și i-am arătat-o. Am…
Abra îl întrerupse nerăbdătoare.
— Și el ce-a făcut?
— S-a înfuriat — a înnebunit. A urlat la ea. Afară mi-a tras un pumn de m-a lăsat lat și a fugit. Iubita noastră mamă s-a sinucis; tata — el — s-a întâmplat ceva cu el. Acum știi totul despre mine. Acum ai un motiv să-mi întorci spatele.
— Acum știu totul despre el — spuse ea calm.
— Despre fratele meu?
— Da, despre fratele tău.
— El era bun. De ce am spus era? El este bun! El nu e meschin sau murdar ca mine.
Merseră foarte încet. Abra se opri, Cal se opri și el, iar ea îl privi drept în față.
— Cal, știam despre mama ta de mult, de foarte mult timp — spuse ea.
— Știai?
— I-am auzit pe părinții mei vorbind, când credeau că eu dormeam. Vreau să-ți mărturisesc ceva, e greu de spus, dar e bine s-o spun.
— Vrei tu asta?
— Da, trebuie. Nu e prea multă vreme de când am crescut și nu mai sunt o fetiță mică. Înțelegi ce vreau să-ți spun?
— Da — răspunse Cal.
— Ești sigur că înțelegi?
— Da.
— Bine. Atunci e greu de spus. Mai bine o spuneam atunci. Nu-l mai iubesc pe Aron.
— De ce?
— Am să încerc să-ți explic. Când eram mici, trăiam într-un basm pe care l-am creat noi. Dar când am crescut, basmul nu mai era suficient. Aveam nevoie de altceva, pentru că basmul nu mai era adevărat.
— Și atunci…
— Așteaptă — lasă-mă să spun tot. Aron nu s-a maturizat. Poate n-o să se maturizeze niciodată. El voia să trăiască basmul și voia să termine după gustul lui. Nu putea suporta să se termine altfel.
— Și tu?
— Eu nu vreau să știu cum o să se termine. Eu vreau să-l trăiesc. Și vezi tu, Cal, eram un fel de străini. Continuam așa pentru că eram obișnuiți cu asta. Dar eu nu mai credeam în basmul ăsta.
— Și Aron?
— El ar fi făcut să se termine așa cum dorea el, chiar dacă ar fi fost să smulgă lumea din rădăcini.
Cal stătea cu privirile în pământ.
Abra spuse:
— Mă crezi?
— Încerc să înțeleg totul.
— Când ești copil, ești în centrul tuturor lucrurilor. Totul se întâmplă pentru tine. Ceilalți oameni? Sunt doar niște fantome puse la dispoziția ta ca să le vorbești. Dar când crești, îți iei locul și îți capeți măsura și forma ta proprie. Anumite lucruri pornesc de la tine spre ceilalți și îți vin ție din partea altora. E mai rău, dar e și mult mai bine așa. Îmi pare bine că mi-ai vorbit de Aron.
— De ce?
— Pentru că acum știu că nu sunt doar eu de vină. Nu putea suporta să știe despre mama sa adevărul, pentru că el n-a vrut ca basmul să se desfășoare astfel — iar alt basm n-ar fi avut. Așa că a distrus lumea. În același fel m-a distrus și pe mine — Abra — când a vrut să se facă preot.
Cal zise:
— Trebuie să mă gândesc.
— Dă-mi cărțile. Spune-i lui Lee că voi veni. Acum mă simt liberă. Și eu vreau să mă gândesc. Cred că te iubesc pe tine, Cal.
— Eu nu sunt bun.
— Poate pentru că nu ești bun.
Cal se duse repede acasă.
— O să vină mâine — îi spuse lui Lee.
— Bine, dar ești grozav de emoționat — zise Lee.
4
Când ajunse acasă, Abra merse în vârful picioarelor. În hol se strecură pe lângă perete, unde podeaua nu scârțâia. Puse piciorul pe prima treaptă a scării acoperite cu covor, se răzgândi și se duse la bucătărie.
— Ai sosit. N-ai venit direct acasă — spuse maică-sa.
— A trebuit să mai rămân după ore. Tata e mai bine?
— Cred că da.
— Ce spune doctorul?
— Tot ce-a spus de la început — surmenaj. Are nevoie de odihnă.
— Nu părea obosit — spuse Abra.
Mama ei deschise o ladă, scoase trei cartofi de copt și îi duse la chiuvetă.
— Tatăl tău e foarte curajos, draga mea. Ar fi trebuit s-o știi. Lucrează foarte mult pentru război, în afară de munca lui. Doctorul spune că uneori un om se prăbușește dintr-odată.
— Să mă duc înăuntru să-l văd?
— Am impresia, Abra, că nu vrea să vadă pe nimeni. A telefonat judecătorul Knudsen și tata a spus să-i comunic că doarme.
— Pot să te ajut?
— Du-te și schimbă-ți rochia, draga mea. Doar nu vrei să-ți murdărești rochița asta frumoasă?
Abra trecu în vârful picioarelor prin fața ușii tatălui ei și se duse în camera sa. Albeața spoielii te tăia la ochi, tapetul era luminos. Pe birou erau fotografii înrămate ale părinților ei, pe pereți erau poezii înrămate, și în dulap — totul era la locul lui, podeaua era ceruită și pantofii stăteau cuminți unul lângă altul. Mama ei făcea totul, insista să fie așa — făcea planuri pentru ea, o îmbrăca. Abra renunțase de mult să mai aibă vreun lucru intim în camera ei, nici măcar un lucru personal. Arăta așa de atât de multă vreme, încât Abra nu considera camera ei ca un loc intim. Intimitățile ei erau de domeniul gândirii. Puținele scrisori pe care le păstra erau chiar în camera de zi, printre paginile celor două volume din „Memoriile” lui Ulysses S. Grant, care, după câte știa, nu fuseseră deschise de nimeni, de când ieșiseră din tipografie, în afară de ea.
Abra se simțea bine și nu căuta motivul. Știa unele lucruri fără să se îndoiască — și despre asemenea lucruri nu discuta. De exemplu, știa că tatăl ei nu era bolnav. Se ascundea de ceva. Tot atât de sigur știa că Adam Trask era bolnav; îl văzuse mergând pe stradă. Se întreba dacă mama ei știa că taică-su nu era bolnav.
Abra își scoase rochia și îmbrăcă o rochie de stambă făcută anume pentru treaba în casă. Își perie părul, trecu din nou în vârful picioarelor prin fața camerei tatălui ei și coborî. La capătul scării, desfăcu mapa de cărți și scoase cartea poștală a lui Aron. În camera de zi, scutură din volumul II de „Memorii” scrisorile lui Aron, le îndoi strâns și, ridicându-și fusta, le băgă sub elasticul care îi ținea pantalonașii. Pachetul o deforma puțintel. La bucătărie își puse un șorț mare, ca să-i ascundă umflătura.
— Poți să cureți morcovii. Apa e fierbinte? — întrebă mama.
— Tocmai începe să fiarbă.
— Pune în ceașca aia un cub de supă de carne, vrei? Doctorul spune că asta o să-l refacă pe taică-tău.
Când mama duse sus ceașca aburindă, Abra deschise soba de gaz în partea incineratorului, aruncă scrisorile și le dădu foc.
Mama se întoarse și spuse:
— Miroase a fum.
— Am aprins gunoaiele. Era plin.
— Altădată să mă întrebi când ai de gând să faci așa ceva — zise mama. — Păstrez gunoiul ca să încălzesc bucătăria mâine dimineață.
— Îmi pare rău, mamă. Nu m-am gândit.
— Ar trebui să încerci să te gândești la lucrurile astea. Mi se pare că în ultima vreme ai devenit cam nechibzuită.
— Îmi pare rău, mamă.
— Economia înseamnă câștig.
Telefonul sună în sufragerie. Mama se duse să răspundă. Abra o auzi spunând:
— Nu, nu-l puteți vedea. Așa a recomandat doctorul. Nu poate vedea pe nimeni — nu, pe nimeni.
Se întoarse la bucătărie.
— Iar judecătorul Knudsen — spuse ea.