1
În timpul orelor de școală din ziua următoare, Abra era bucuroasă că se va duce să-l vadă pe Lee. Îl întâlni pe Cal în hol în timpul unei recreații.
— I-ai spus că vin?
— Pregătește un fel de tarte — zise Cal.
Era îmbrăcat în uniformă — un guler înalt care-l strângea, o tunică ce nu era pe măsura lui și jambiere înfășurate pe picioare.
— Tu ai pregătire militară — spuse Abra. — Așa că eu voi ajunge înaintea ta. Ce fel de tarte?
— Nu știu. Dar lasă-mi și mie câteva, vrei? Miroseau parcă a fragi. Lasă-mi doar două.
— Vrei să vezi ce dar am pentru Lee? Iată. — Desfăcu o cutioară de carton. — E un tip nou de curățător de cartofi, ia jos doar coaja. E practic. L-am luat pentru Lee.
— S-au dus tartele mele — zise Cal și apoi adăugă: — Dacă ajung ceva mai târziu, nu pleci până nu vin, nu-i așa?
— Ai să mă conduci acasă?
— Da — spuse Cal.
Îl privi lung, drept în ochi, până ce el își coborî privirea, apoi o porni spre clasa ei.
2
Adam începuse să doarmă până târziu, sau, mai bine zis, începuse să doarmă foarte des — somnuri scurte, atât noaptea, cât și ziua. Lee intra de câteva ori până să-l găsească treaz.
— În dimineața asta mă simt bine — spuse Adam.
— Dacă se poate numi dimineață. E aproape unsprezece.
— Dumnezeule! Trebuie să mă scol.
— Pentru ce? — întrebă Lee.
— Pentru ce? Într-adevăr, pentru ce? Dar mă simt bine, Lee. Aș putea să mă duc până la birou. Cum e afară?
— Urât — spuse Lee.
Îl ajută pe Adam să se scoale. Nasturii, șireturile, îmbrăcatul așa cum trebuie îi dădeau de furcă lui Adam.
În timp ce Lee îl ajuta, Adam îi zise:
— Am avut un vis — foarte real. L-am visat pe tata.
— Un bătrân cu adevărat domn, pe câte am auzit. Am citit mapa aceea cu tăieturi pe care a trimis-o avocatul fratelui dumitale. Trebuie să fi fost un adevărat domn, bătrânul.
Adam îl privi calm pe Lee.
— Știai că a fost un hoț?
— Probabil că ai visat — zise Lee. — E înmormântat la Arlington. Într-o tăietură era scris că la funeralii a fost chiar vicepreședintele și ministrul de război. Și s-ar putea ca „Salinas Index” să vrea să scrie ceva despre el — suntem în timp de război, știi doar. N-ai vrea să răsfoiești puțin materialele?
— A fost un hoț — spuse Adam. — Pe timpuri n-o credeam, dar acum da. A furat de la Armată.
— Nu cred — zise Lee.
Ochii lui Adam erau în lacrimi. Foarte adesea, în aceste zile, lacrimile apăreau brusc în ochii lui Adam. Lee îi spuse:
— Acum șezi aici și o să-ți aduc micul dejun. Știi cine vine să ne vadă astăzi după-amiază? Abra.
Adam zise:
— Abra? A, da, Abra. E o fată drăguță.
— Mi-e dragă — spuse Lee simplu.
Îl așeză pe Adam în fața măsuței de jos din dormitor.
— Vrei să te distrezi cu acest puzzle până-ți pregătesc micul dejun?
— Nu, mulțumesc. Nu azi-dimineață. Vreau să mă gândesc la vis până nu-l uit.
Când Lee aduse tava cu micul dejun, Adam adormise în fotoliu. Lee îl trezi și îi citi din „Salinas Journal” în timp ce el mânca, apoi îl ajută să se ducă la toaletă.
Bucătăria avea o aromă de tarte, câțiva fragi se revărsaseră în cuptor și arseseră, făcând un miros ascuțit, dulce-amărui, plăcut și astringent.
Lee simțea că-l cuprinde o bucurie calmă. Era bucuria schimbării. „Timpul devine tot mai scurt pentru Adam”, gândi el. „Probabil că timpul devine mai scurt și pentru mine, dar eu nu simt asta. Mă simt nemuritor. Cândva, când eram foarte tânăr, mă simțeam muritor — dar acum nu. Moartea s-a îndepărtat.” Se întreba dacă era normal să ai asemenea simțăminte.
Oare ce înțelegea Adam când spunea că tatăl lui a fost hoț? Poate făcea parte din vis. Apoi, mintea lui Lee se puse în mișcare așa cum făcea adesea. Să presupunem că era adevărat — în cazul ăsta, omul cel mai cinstit pe care ți-l poți închipui a trăit toată viața din bani furați. Lee râse în sinea lui — și acum acest al doilea testament, și Aron, a cărui puritate înclina nițeluș spre îngăduința față de sine însuși, să trăiască toată viața din profiturile unei case de toleranță. Era oare asta un fel de glumă sau exista o balanță a lucrurilor astfel încât, dacă cineva mergea prea departe într-o direcție, greutatea aluneca automat în cealaltă direcție a balanței, pentru a restabili echilibrul?
Se gândi la Sam Hamilton. El bătuse la atâtea uși. Avea cele mai multe idei și planuri, dar nimeni nu voia să-i dea bani. Avea însă, bineînțeles, o altă bogăție. Nu i se putea da mai mult. Se pare că bogățiile se adună la cei săraci în spirit, la cei lipsiți de preocupări și bucurii. Cu alte cuvinte — cei foarte bogați sunt o sărmană bandă de bastarzi. Se întreba dacă nu cumva era adevărat. Uneori acționau în felul acesta.
Se gândi la Cal care arsese banii ca să se pedepsească. Iar pedeapsa nu l-a durut atât de rău cât l-a durut crima. Lee își spuse:
„Dacă există cumva un loc unde, într-o bună zi, m-aș putea întâlni cu Sam Hamilton, aș avea să-i povestesc niște istorioare grozave.” Și gândul lui continuă: „Dar și el va avea.”
Lee intră la Adam și îl găsi încercând să deschidă cutia în care se aflau tăieturile din ziare despre tatăl său.
3
Sufla un vânt rece în după-amiaza aceea. Adam insistă să se ducă să arunce o privire pe la biroul de recrutare. Lee îl înfofoli și îl conduse la plecare.
— Dacă te simți câtuși de puțin slăbit, așază-te, oriunde ai fi — spuse Lee.
— Bine — acceptă Adam. — Astăzi n-am simțit deloc amețeală. Poate mă opresc la Victor să-mi controleze ochii.
— Așteaptă până mâine, o să merg cu tine.
— O să vedem — spuse Adam și ieși, mișcându-și brațele cu curaj.
Abra sosi cu ochii strălucitori și nasul înroșit de vântul cel rece și aduse atâta voie bună, încât Lee chicoti încetișor când o văzu.
— Unde sunt tartele? — întrebă ea. — Să le ascundem de Cal. — Se așeză în bucătărie. — Tare îmi pare bine că m-am întors.
Lee începu să vorbească și se înecă, dar apoi i se păru că ceea ce voia să spună merita să fie spus, dar spus cu grijă. Se învârti în jurul ei.
— Știi că nu mi-am dorit multe lucruri în viață — începu el. — Am învățat foarte devreme să nu-mi doresc anumite lucruri. Dorințele îți aduc doar dezamăgiri binemeritate.
Abra spuse cu veselie:
— Dar acum îți dorești ceva. Ia spune — ce?
Lăsă să-i scape:
— Aș dori să fii fiica mea…
Era el însuși izbit de cuvintele sale. Se duse la sobă și închise gazul de la ceainic, apoi îl aprinse din nou.
Ea spuse blând:
— Și eu aș fi dorit să fii tatăl meu.
Lee îi aruncă o privire, apoi și-o retrase.
— Ai dori, într-adevăr?
— Da.
— De ce?
— Pentru că te iubesc.
Lee ieși repede din bucătărie. Se așeză în camera lui, ținându-și mâinile strânse, până își recăpătă suflul. Se ridică și luă de pe biroul lui o mică cutie de abanos sculptată. Pe cutie era un dragon ridicându-se spre ceruri. Duse cutia la bucătărie și o puse pe masă, între mâinile Abrei.
— E pentru tine — spuse el cu o voce lipsită de nuanță.
Ea deschise cutia și se uită înăuntru la o mică broșă de jad verde-închis, pe care era sculptată o mână dreaptă, o mână frumoasă cu degetele curbate, în repaos. Abra ridică broșa, o privi, apoi o umezi cu vârful limbii și o plimbă ușor peste buzele-i pline și apăsă piatra rece pe obraz.
Lee spuse:
— A fost unica podoabă a mamei mele.
Abra se ridică, îl îmbrățișă și-l sărută pe obraz, și aceasta era pentru prima dată în viața lui când i se întâmpla.
Lee râse:
— Mi se pare că m-a părăsit calmul meu oriental. Lasă-mă să fac ceaiul, draga mea. În felul acesta o să-mi recapăt cumpătul, draga mea. — Apoi, de lângă sobă, spuse: — N-am mai folosit niciodată cuvântul ăsta — nici măcar o dată, față de nimeni pe lumea asta.
— Azi-dimineață m-am trezit veselă — zise Abra.
— Și eu la fel. Știam de ce sunt bucuros. Veneai tu.
— Și eu eram bucuroasă de asta, dar…
— Te-ai schimbat — zise Lee. — Nu mai ești deloc o fetiță. Poți să-mi spui ce s-a întâmplat?
— Am ars toate scrisorile lui Aron.
— Ți-a făcut ceva rău?
— Nu. Cred că nu. În ultima vreme nu m-am simțit destul de bună. Am vrut mereu să-i explic că nu eram bună.
— Și acum, din moment ce nu trebuie să mai fii perfectă, poți să fii tu însăți. Așa-i?
— Cred că da. Poate că asta-i.
— Ai aflat despre mama băieților?
— Da. Știi că n-am gustat nici măcar o tartă? — spuse Abra. — Mi-e gura uscată.
— Bea puțin ceai, Abra. Ți-e drag Cal?
— Da.
— E plin până-n gât de toate calitățile și de toate defectele — zise Lee. — M-am gândit că o singură persoană ar putea, doar mișcând din deget…
Abra își coborî fruntea deasupra ceaiului.
— Mi-a cerut să merg la Alisal când înfloresc azaleele sălbatice.
Lee își puse mâinile pe masă și se plecă înainte.
— N-are rost să te întreb dacă te duci — zise el.
— Nici nu-i nevoie — spuse Abra. — Mă duc.
Lee ședea în fața ei, la masă.
— Nu te ține departe de casa asta prea mult timp — zise el.
— Mama și tata nu vor să vin aici.
— I-am văzut doar o dată — zise Lee. — Păreau oameni buni. Uneori, Abra, cele mai stranii doctorii pot fi de folos. Mă întreb dacă n-ar fi bine să știe că Aron a moștenit de curând peste o sută de mii de dolari.
Abra dădu din cap cu gravitate și abia se stăpâni să-și oprească râsul.
— Cred că ar fi bine — zise ea. — Mă întreb însă cum aș putea să le aduc la cunoștință vestea.
— Draga mea, dacă eu aș auzi o asemenea veste, cred că primul meu impuls ar fi să telefonez cuiva. Și poate nimerești la un număr greșit.
Abra dădu din cap.
— Ai spune și de unde provin banii?
— Asta nu — răspunse Lee.
Ea privi la pendula agățată într-un cui de perete.
— E aproape cinci. Trebuie să plec. Tata nu se simte prea bine. Nu știam cât o să țină instrucția.
— Să mai vii cât de curând — zise Lee.
4
Când ieși, îl întâlni pe Cal la poartă.
— Așteaptă-mă — spuse el și intră în casă să-și lase cărțile.
— Ai grijă de cărțile Abrei — îi strigă Lee din bucătărie.
Noaptea de iarnă se lăsă cu vânt rece, iar lămpile de pe stradă, ce răspândeau funingine, se clătinau neliniștite și făceau ca umbrele să se miște înainte și înapoi ca un alergător care încearcă să fure la start. Oamenii care veneau de la lucru își înfundau bărbia în paltoane și se grăbeau spre căldură. În liniștea nopții, muzica monotonă care se răspândea de la patinoar se auzea de la o distanță de câteva cvartale.
Cal spuse:
— Abra, vrei să ții o clipă cărțile? Vreau să-mi desfac gulerul. Îmi taie gâtul, nu alta.
Își desfăcu copcile și oftă ușurat.
— M-a ros de tot — spuse el și luă înapoi cărțile.
Ramurile palmierului din grădina lui Berges foșneau cu un zgomot sec, iar o pisică mieuna întruna, la nesfârșit, la ușa unei bucătării, care rămânea închisă.
Abra zise:
— Eu cred că n-ai fi un bun soldat. Ești prea independent.
— Poate. Instrucția asta cu bătrânul Krag Jorgensens mi se pare ridicolă. Când va veni sorocul și o să mă intereseze, o să fiu soldat bun.
— Tartele au fost minunate — spuse Abra. — Ți-am lăsat și ție una.
— Mulțumesc. Pun rămășag că Aron e un bun soldat.
— Da, cred — și cel mai frumos soldat din armată. Când mergem după azalee?
— La primăvară.
— Să mergem devreme și să luăm și mâncare cu noi.
— S-ar putea să plouă.
— Să mergem oricum, indiferent dacă plouă sau e frumos.
Își luă cărțile și intră în curte.
— Pe mâine — zise.
Cal nu se întoarse de-a dreptul spre casă; se plimbă puțin prin noaptea agitată, pe lângă liceu și pe lângă patinoar — o podea cu un cort mare deasupra și cu o orchestră mecanică ce cânta într-una. Pe patinoar nu se vedea nici suflet de om. Bătrânul proprietar stătea amărât în baraca lui și răsfoia cu degetul mare un carnet de bilete.
Pe Main Street era pustiu. Vântul împrăștia hârtiile pe trotuar. Tom Meek, polițistul, ieși din prăvălia de dulciuri a lui Bell și păși alături de Cal.
— Mai bine ți-ai încheia gulerul de la tunică, soldat — spuse el încetișor.
— Bună, Tom. Mă strânge al dracului.
— Nu te mai văd seara prin oraș de multă vreme.
— Nu.
— Să nu-mi spui că te-ai schimbat.
— S-ar putea.
Tom se mândrea cu abilitatea lui de a glumi cu oamenii de parcă ar vorbi serios.
— Parcă ai fi îndrăgostit — spuse el.
Cal nu răspunse.
— Am auzit că fratele tău și-a falsificat vârsta și s-a înrolat în armată. Pui tu mâna pe fata lui?
— Oh, sigur, sigur — spuse Cal.
Tom îl privi cu mai mult interes. Zise:
— Era să uit, am auzit că Will Hamilton umblă cu vorba că ai câștigat cincisprezece mii de dolari din fasole. E adevărat?
— Desigur — spuse Cal.
— Nu ești decât un copil. Ce ai de gând să faci cu toți banii ăștia?
Cal rânji la el.
— I-am ars.
— Cum adică?
— Am aprins un chibrit și i-am ars.
Tom îl privi în ochi.
— Da, sigur! Bună treabă. Trebuie să intru aici. Noapte bună.
Lui Tom Meek nu-i plăcea ca alții să-și bată joc de el.
„Puști cu cașul la gură, fiu de cățea. Prea începe s-o facă pe deșteptul.”
Cal coborî încet pe Main Street, uitându-se la vitrinele magazinelor. Se întreba unde era îngropată Kate. Dacă ar putea afla locul, se gândi că ar duce un buchet de flori, și râse în sinea lui de acest impuls. Era bun sau se prostea singur? Vântul din Salinas putea să ia pe sus o piatră de mormânt, darămite un buchet de garoafe. Nu se știe de ce îi venise în minte numele mexican al garoafelor. Probabil că i l-o fi spus cineva când era copil. Se numeau „cuiele dragostei”, iar gălbenelele se numeau „cuiele morții”. Era un cuvânt cu rezonanță metalică, „claveles”. Poate ar pune mai bine gălbenele pe mormântul mamei sale.
„Am început să gândesc ca Aron”, își spuse el.