1
Toată dimineața, Adam s-a învârtit trist pe lângă casă, iar la amiază s-a dus să-l caute pe Lee, care săpa pământul negru din grădina de zarzavaturi și planta zarzavaturile de primăvară, carote și sfeclă, napi, mazăre, fasole, napi suedezi și varză creață. Rândurile erau plantate regulat, în linii drepte, cu ajutorul unei sfori întinse, iar pentru recunoaștere, la capătul rândului, într-un țăruș, era agățat pachetul care conținea semințele. La capătul grădinii, într-o seră, răsadurile de roșii, ardei și varză erau aproape gata de transplantare, așteptând doar să treacă pericolul de îngheț.
Adam exclamă:
— Cred că am fost un prost.
Lee, sprijinit în sapă, îl privi liniștit.
— Când plecați? — întrebă el.
— M-am gândit să prind trenul de două patruzeci. În cazul ăsta pot să vin înapoi cu cel de opt.
— Ați putea să-i scrieți o scrisoare — zise Lee.
— M-am gândit la asta. Tu ai scrie o scrisoare?
— Nu. Aveți dreptate. De data asta sunt eu prost. Fără scrisori.
— Trebuie să mă duc. M-am gândit în toate felurile și mereu m-a reținut ceva.
Lee spuse:
— Puteți fi necinstit în multe ocazii, dar nu de data asta. Ei, succes. Aș vrea să aud ce spune și ce face.
— Am să iau trăsura — zise Adam. — O las la grajd la King City. Am emoții să conduc singur Ford-ul.
Era ora patru și cincisprezece când Adam urcă treptele șubrede și bătu la ușa decolorată de vreme a casei lui Kate. Un bărbat nou deschise ușa, un finlandez cu fața pătrată, îmbrăcat cu pantaloni și cămașă; elastice roșii de mătase îi țineau suflecate mânecile lungi. Îl lăsă pe Adam să aștepte la intrare și, după o clipă, se întoarse și îl conduse în sufragerie.
Era o cameră mare, simplă, cu pereții și lemnăria vopsită în alb. În mijlocul camerei era o masă pătrată, acoperită cu o mușama albă pe care erau așezate tacâmurile — farfurii, cești și farfurioare, iar ceștile erau puse cu gura în jos pe farfurioare.
Kate ședea în capul mesei, cu un registru de conturi deschis în fața ei. Era îmbrăcată sobru. Purta o vizieră verde și învârtea nervoasă între degete un creion galben. Îl privi cu răceală pe Adam, care stătea în dreptul ușii.
— Ce mai vrei acum? — întrebă ea.
Finlandezul stătea în spatele lui Adam.
Adam nu răspunse. Se îndreptă spre masă și puse scrisoarea în fața ei, peste registru.
— Ce-i asta? — întrebă ea și, fără să aștepte răspunsul, citi repede scrisoarea.
— Ieși și închide ușa — îi spuse ea finlandezului.
Adam se așeză la masă alături de ea. Dădu la o parte tacâmurile să-și facă loc pentru pălărie.
Când ușa fu închisă, Kate zise:
— Nu cumva-i o glumă? Nu, nu-i ăsta genul tău. — Stătu pe gânduri. — Poate că fratele tău glumește. Ești sigur că a murit?
— Tot ce am e scrisoarea — răspunse Adam.
— Și ce vrei să fac eu în treaba asta?
Adam ridică din umeri.
— Dacă vrei să semnez ceva — spuse Kate — îți pierzi vremea. Ce dorești?
Adam își răsuci încet degetul în jurul panglicii de la pălărie.
— De ce nu-ți notezi numele firmei să iei legătura direct cu ei?
— Ce le-ai spus despre mine?
— Nimic — spuse Adam. — I-am scris lui Charles și i-am spus că trăiești în alt oraș, nimic mai mult. Când scrisoarea a ajuns acolo, murise. Scrisoarea au primit-o notarii. Se vorbește despre asta, acolo.
— Cel care a scris post-scriptumul pare să fie un prieten de-al tău. Ce i-ai scris?
— N-am răspuns încă la scrisoare.
— Ce ai de gând să-i spui când ai să răspunzi?
— Același lucru — că locuiești în alt oraș.
— Nu poți să spui că suntem divorțați. N-am fost.
— N-am intenția asta.
— Vrei să știi cât o să coste ca să mă cumperi? Am să iau patruzeci și cinci de mii bani lichizi.
— Nu.
— Cum așa — nu? Nu poți să te tocmești.
— Nu mă tocmesc. Ai scrisoarea, știi tot atât de mult ca și mine. Fă ce vrei.
— Ce te face să te porți așa, ca un cocoș?
— Mă simt în siguranță.
Ea se uită la el pe sub viziera verde transparentă. Mici bucle de păr îi atârnau ca niște ciorchini de struguri.
— Adam, ești un prost. Dacă ți-ai fi ținut gura, nimeni n-ar fi știut vreodată că trăiesc.
— Știu asta.
— Știi? Ai crezut că o să-mi fie teamă să pretind banii. Ești un prost dacă ai crezut una ca asta.
Adam zise răbdător:
— Nu-mi pasă ce faci.
Ea îi zâmbi cinic.
— Nu-ți pasă? Să presupunem că ți-aș spune că în biroul șerifului există un ordin permanent, lăsat de vechiul șerif, potrivit căruia, dacă uzez vreodată de numele tău sau dacă afirm că sunt soția ta, să fiu dată afară din comitat și din stat. Asta te tentează?
— La ce să mă tenteze?
— Să mă alungi și să iei toți banii.
— Ți-am adus scrisoarea — spuse Adam răbdător.
— Vreau să știu de ce.
— Nu mă interesează ce gândești sau ce crezi despre mine — zise Adam. — Charles ți-a lăsat banii prin testament. El n-a pus niciun fel de restricții. N-am văzut testamentul, dar a fost dorința lui să capeți banii.
— Joci un joc riscant cu cincizeci de mii de dolari și n-o s-o scoți la capăt așa de ușor. Nu știu unde-i șmecheria, dar o să descopăr eu. — Apoi continuă: — Unde mi-s gândurile? Tu nu ești isteț. Cine te sfătuiește?
— Nimeni.
— Nici chinezul? El e isteț.
— Nu mi-a dat niciun sfat.
Pe Adam îl interesa propria lui lipsă de emoții. Parcă nici nu simțea cu adevărat că se află acolo. Când o privi, surprinse pe chipul ei o emoție pe care nu o mai văzuse niciodată. Kate era speriată — se temea de el. Dar de ce? Ea se controlă și-și alungă teama ce i se citea pe față.
— O faci numai pentru că ești cinstit, așa e? Ești într-adevăr prea naiv ca să trăiești.
— Nu m-am gândit la asta — spuse Adam. — Sunt banii tăi, eu nu sunt un hoț. Nu-mi pasă ce gândești tu despre asta.
Kate își împinse viziera în sus.
— Vrei să spui că-mi pui pur și simplu banii în poală. O să descopăr eu ce urmărești. Să nu crezi că n-o să știu să mă păzesc. Ți-ai închipui că o să mă reped la o momeală așa prostească?
— Unde primești poșta? — întrebă el răbdător.
— Ce te interesează?
— Am să scriu avocaților cum să ia legătura cu tine.
— Să nu faci una ca asta — zise ea.
Puse scrisoarea în registru și îl închise.
— Am s-o păstrez. Am să cer sfatul unui om al legii. Să nu crezi că n-o fac. Și acum n-ai decât să-ți dai arama pe față.
— Așa să faci — zise Adam. — Vreau să capeți ce-i al tău. Charles ți-a lăsat banii prin testament. Nu-s ai mei.
— O să descopăr eu care-i șmecheria. O să descopăr.
— Cred că nu ești în stare să înțelegi — zise Adam. — Nici nu-mi prea pasă. Sunt atâtea lucruri pe care eu nu le înțeleg. Nu înțeleg cum de ai putut să mă împuști și să-ți părăsești fiii. Nu înțeleg cum poți tu sau altcineva să trăiești în halul ăsta.
Făcu un gest cu mâna, indicând casa.
— Cine-ți cere să înțelegi?
— Asta-i tot — spuse. — La revedere.
Adam se ridică și își luă pălăria de pe masă.
Porni spre ușă.
Ea îl strigă:
— Te-ai schimbat, domnule Șoarece. Ți-ai găsit în sfârșit o femeie?
Adam se opri și se întoarse încet, cu ochii îngândurați.
— Nu m-am gândit la asta înainte — zise el și se îndreptă spre ea, atât de aproape, încât fu nevoită să-și lase capul pe spate ca să-l privească în față. — Spuneam că nu te-am înțeles — zise el încet. — Abia acum îmi dau seama ce nu înțelegi tu.
— Ce nu înțeleg eu, domnule Șoarece?
— Tu știi ceea ce e urât în om. Mi-ai arătat fotografiile. Tu folosești toate laturile josnice, toate slăbiciunile omului și, slavă Domnului, are destule.
— Fiecare…
Adam continuă, minunându-se el însuși de afirmațiile sale.
— Dar tu — da, așa-i — tu nu cunoști și cealaltă față a oamenilor. Nu poți să crezi că ți-am adus scrisoarea doar pentru că nu vreau banii tăi. Nu ești în stare să crezi că te-am iubit. Și bărbații care vin aici cu păcatele lor, bărbații ăia din fotografii — tu nu crezi că bărbații ăștia pot avea bunătate și frumusețe în ei. Tu vezi doar o latură și crezi — mai mult chiar, ești sigură — că asta-i tot ce există.
Ea chicoti la el în bătaie de joc:
— Da, asta-i totul. Ce visător mai ești, domnule Șoarece! Ține-mi o predică, domnule Șoarece.
— Nu. Nu-ți țin, pentru că sunt sigur că-ți lipsește ceva. Unii oameni nu disting culoarea verde, dar e posibil să nu afle niciodată că n-o pot distinge. Cred că ești numai parțial un om. Și într-un asemenea caz, eu nu pot să fac nimic. Dar mă întreb dacă simți vreodată că există în jurul tău ceva invizibil pentru tine. Ar fi îngrozitor dacă ai ști că există și nu-l poți vedea sau pipăi. Ar fi îngrozitor.
Kate împinse scaunul înapoi și se ridică. Ținea pumnii strânși pe lângă trup și îi ascundea în faldurile fustei. Încercă să-și stăpânească stridența din glas.
— Șoarecele nostru e filozof — spuse ea. — Dar șoarecele nostru nu e mai priceput în acest domeniu decât în altele. Ai auzit vreodată despre halucinații? Dacă există lucruri pe care eu nu le pot vedea, nu crezi că s-ar putea să fie visuri născocite de propria ta minte bolnavă?
— Nu, nu cred — spuse Adam. — Nu, nu cred. Și de altfel, nici tu nu crezi.
Se întoarse și ieși, închizând ușa în urma lui.
Kate se așeză și privi fix spre ușa închisă. Nu-și dădea seama că bătea ușurel cu pumnul în mușamaua albă. Dar era conștientă că ușa pătrată din fața ei părea deformată din cauza lacrimilor și că trupul ei se cutremura de ceva care semăna cu furia, dar și cu durerea.
2
Când Adam părăsi casa lui Kate, mai avea de așteptat încă două ore trenul de întoarcere la King City. Dintr-un impuls, o coti spre Main Street și o porni spre Central Avenue, până la numărul 130, la casa înaltă, albă, a lui Ernest Steinbeck. Era o casă imaculată și prietenoasă, destul de mare, dar nepretențioasă, și era așezată între niște garduri albe înconjurate de gazon bine îngrijit, iar trandafirii și caprifoiul se cățărau pe zidurile ei strălucitoare.
Adam urcă treptele largi ale terasei și sună. Olive veni la ușă și o crăpă puțin, în timp ce Mary și John trăgeau cu ochiul prin crăpături.
Adam își scoase pălăria.
— Nu mă cunoașteți. Sunt Adam Trask. Tatăl dumitale a fost prietenul meu. M-am gândit că ar fi bine s-o salut pe doamna Hamilton. M-a ajutat la nașterea gemenilor.
— Oh, desigur! — spuse Olive și deschise larg ușa. — Am auzit de dumneavoastră. O clipă. Vedeți, am făcut un fel de refugiu pentru mama.
Bătu la o ușă din holul mare din față și strigă:
— Mamă! A venit un prieten să te vadă.
Deschise ușa și îl pofti pe Adam în camera plăcută, unde locuia Liza.
— O să mă scuzați — îi spuse ea lui Adam. — Catrina prăjește puii și trebuie s-o supraveghez. John! Mary! Veniți încoa. Veniți încoa.
Liza părea mai mărunțică decât oricând. Ședea într-un balansoar de răchită și era bătrână, bătrână de tot. Avea o rochie neagră, lungă, de alpaca, iar la gât purta un ac de aur pe care era gravat cuvântul „Mama”.
Camera micuță, plăcută, era ticsită de fotografii, sticluțe de colonie, pernițe pentru ace, din dantelă, perii și piepteni, și porțelanuri, și mărunțișuri de birou de la numeroase aniversări și sărbători de Crăciun.
Pe perete atârna o fotografie mare, colorată, a lui Samuel, care îl arăta într-o atitudine demnă, rece și rezervată, și vădea o ținută îngrijită, distantă, care nu-i fusese proprie în timpul vieții. În tablou nu se vedea nicio sclipire în ochi, nimic din veselia lui curioasă. Fotografia atârna într-o ramă grea, aurie, și spre consternarea tuturor copiilor, ochii lui parcă îi urmăreau prin cameră.
Pe o măsuță de răchită, lângă Liza, era colivia unui papagal, Polly. Îl cumpărase Tom de la un marinar. Era o pasăre bătrână, despre care se spunea că are cincizeci de ani, trăise o viață aventuroasă și învățase limba aspră a marinarilor. Oricât s-a străduit Liza, nu a reușit să-l facă să înlocuiască cu psalmi vocabularul lui colorat din tinerețe.
Polly își lăsă capul într-o parte, analizându-l pe Adam, și-și scărpină cu grijă penele pe lângă cioc, cu gheara.
— Dă-i drumu, bastardule — spuse Polly fără să-i pese.
Liza se încruntă la el.
— Polly — făcu ea sever — nu e politicos.
— Bastard afurisit — adăugă Polly.
Liza se făcu că nu observă vulgaritatea. Întinse mâna ei micuță.
— Domnule Trask, sunt încântată să te văd. Stai jos, te rog.
— Am trecut pe aici și am vrut să vă transmit condoleanțe.
— Am primit florile dumitale.
Își amintea fiecare buchet primit, după atâta timp. Adam trimisese un buchet frumos de imortele.
— Trebuie să vă fie greu să vă reorganizați viața.
Liza își lăsă ochii în jos și strânse din buze ca să-și mascheze slăbiciunea.
— Poate n-ar trebui să vă răscolesc rana — zise Adam — dar îi simt lipsa.
Liza își întoarse capul.
— Cum mai merg lucrurile pe la dumneata pe-acasă? — întrebă ea.
— Anul ăsta, bine. A plouat mult. Iarba e mare.
— Mi-a scris și Tom — spuse ea.
— Ține-ți gura — spuse papagalul, și Liza se încruntă la el așa cum făcea cu copiii ei mari când erau neascultători.
— Ce te-a adus la Salinas, domnule Trask? — întrebă ea.
— Niște treburi. — Se așeză pe un scaun de răchită care scârțâi sub greutatea lui. — Mă gândesc să mă mut aici. Cred că ar fi mai bine pentru băieți. Sunt cam singuri la fermă.
— Noi nu ne-am simțit niciodată singuri la fermă — spuse ea aspru.
— Mă gândeam că școlile sunt mai bune aici. Gemenii mei ar profita de asta.
— Fiica mea Olive a predat la Peach Tree, și la Pleyto, și la Big Sur.
Tonul ei arăta clar că nu există școli mai bune decât acestea. Adam începu să simtă o caldă admirație față de tăria ei de fier.
— Ei, m-am gândit și eu, așa — zise el.
— Copiii crescuți la țară sunt mai sănătoși.
Era o lege și o putea dovedi, cu proprii ei băieți. Apoi își îndreptă atenția spre el.
— Cauți o casă în Salinas?
— Mda, cred că da.
— Du-te s-o vezi pe fiica mea, Dessie — zise ea. — Dessie vrea să se mute înapoi la fermă cu Tom. Are o căsuță drăguță, mai sus, lângă brutăria „Reynaud”.
— Chiar așa voi face — spuse Adam. — Acum plec. Mă bucur că v-am găsit sănătoasă.
— Mulțumesc. Mă simt bine — spuse ea.
Adam se îndreptă spre ușă, când ea zise:
— Domnule Trask, îl vedeți vreodată pe fiul meu, Tom?
— Nu. Nu-l văd. Știți, n-am prea ieșit de la fermă.
— Aș vrea să vă duceți să-l vedeți — zise ea repede. — Cred că se simte singur.
Se opri, ca și cum ar fi fost îngrozită de această izbucnire.
— Mă voi duce. Desigur că mă voi duce. La revedere, doamnă.
Când închise ușa, auzi papagalul spunând:
— Ține-ți gura, bastard afurisit!
Și pe Liza:
— Polly, dacă nu ești atent la ce vorbești, am să te bat.
Adam ieși singur din casă și o porni pe stradă, spre Main. Lângă brutăria franțuzească „La Reynaud”, văzu casa lui Dessie așezată în micuța ei grădină. Curtea era așa de înțesată de vegetație înaltă, încât nu putea vedea prea mult în casă. Pe poarta din față era prinsă o firmă frumos pictată, pe care scria: „Dessie Hamilton, croitoreasă”.
Restaurantul „San Francisco” era la colțul străzilor Main și Central, iar ferestrele lui dădeau pe ambele străzi. Adam intră să ia masa. Will Hamilton ședea la o masă în colț și devora un cotlet.
— Veniți să stăm împreună — îi strigă el lui Adam. — Ați venit cu treburi?
— Da — răspunse Adam. — Am fost să-i fac o vizită mamei dumitale.
Will lăsă jos furculița.
— Eu sunt aici doar pentru o oră. Nu mă duc s-o văd, pentru că o emoționează. Și sora mea, Olive, ar răsturna toată casa să-mi pregătească o masă specială. Nu vreau să le deranjez. Și, în plus, trebuie să plec imediat înapoi. Comandați un cotlet. Au fripturi bune. Ce face mama?
— Are mult curaj — spuse Adam. — Constat că o admir tot mai mult de fiecare dată.
— Da, are curaj. Nu știu cum și-a păstrat mintea întreagă cu noi toți și cu tata.
— Un cotlet, nu prea uscat — spuse Adam chelnerului.
— Cartofi?
— Nu… Ba da, prăjiți. Mama dumitale e îngrijorată de Tom. E sănătos?
Will tăie grăsimea fripturii și o împinse spre marginea farfuriei.
— Are motiv să fie îngrijorată — spuse el. — Cu Tom se întâmplă ceva. E trist mereu, ca un monument.
— Cred că era foarte legat de Samuel.
— Prea mult — răspunse Will. — Mult prea mult. Nu-și revine. Într-o oarecare măsură, Tom nu este decât un copil mare.
— Mă voi duce să-l văd. Mama dumitale zice că Dessie vrea să se mute îndărăt la fermă.
Will puse pe fața de masă furculița și cuțitul și îl privi pe Adam.
— Nu poate să facă așa ceva — spuse el. — N-am s-o las.
— De ce nu?
Will se mai potoli.
— Are o afacere bună aici. Câștigă bine. Ar fi o rușine să-i dea cu piciorul.
Își luă din nou cuțitul și furculița, tăie o bucățică de grăsime și o băgă în gură.
— Vreau să prind trenul de opt, spre casă — spuse Adam.
— Și eu — făcu Will.
Nu mai avea chef de vorbă.