Capitolul 3

1

Adam Trask a văzut lumina zilei într-o fermă, la marginea unui orășel, nu departe de un mare oraș din Connecticut. Era singurul copil și s-a născut în 1862, la șase luni după ce tatăl său fusese înrolat într-un regiment din Connecticut. În timpul sarcinii, mama lui Adam conducea ferma și mai găsea timp să îmbrățișeze o teozofie primitivă. Presimțind că soțul ei va fi cu siguranță ucis de rebelii sălbatici și barbari, se pregătea să intre în legătură cu el în lumea de dincolo. Dar bărbatu-său a venit acasă la șase săptămâni după nașterea lui Adam. Piciorul drept îi fusese tăiat de la genunchi. Șchiopăta pe un picior din lemn de fag. Începuse să se crape. Scoase din buzunar și puse pe masa din salon glontele de plumb pe care i-l dăduseră să-l muște în timp ce-i tăiau piciorul sfărâmat.

Tatăl lui Adam, Cyrus, avea o fire de diavol — fusese întotdeauna sălbatic — mâna nebunește o șaretă pe două roți și izbuti să facă din piciorul lui de lemn ceva ce părea distins și demn de invidiat. Îi plăcuse cariera militară, cât timp ținuse ea. Fiind sălbatic de felul lui, îi plăcuse scurta perioadă de militărie, cu bețiile, jocurile de noroc și destrăbălările ce o însoțeau. Apoi a mărșăluit spre sud cu un grup de schimb și i-a plăcut și asta — să vadă țara, să fure găini, să alerge după fetele rebele prin căpițele de fân. Oboseala sumbră și deznădăjduită a manevrelor prelungite și a luptelor nu-l supăra. A văzut prima dată dușmanul într-o dimineață de primăvară la ora opt, iar la ora opt și jumătate era lovit în piciorul drept de o schijă grea ce i-a sfărâmat și i-a despicat oasele de nu se mai putea face nimic. Chiar și atunci a avut noroc, pentru că rebelii se retrăseseră și chirurgii l-au evacuat imediat. I-a fost dat să trăiască cinci minute de groază, când i-au retezat tendoanele ce-i atârnau, i-au tăiat cu fierăstrăul osul și i-au ars carnea vie. Urmele de dinți de pe glonte stau mărturie. Au urmat apoi durerile îngrozitoare în zilele când rana se vindeca, fără ca bolnavul să aibă la îndemână condiții de apărare împotriva infecției, neobișnuite în spitalele din vremea aceea. Dar Cyrus era robust și mândru. În timp ce își cioplea piciorul din lemn de fag și țopăia sprijinit într-o cârjă, s-a pricopsit cu o blenoragie strașnică de la o tânără negresă care îl ademenise sub o grămadă de cherestea și îi încasase zece cenți. Când și-a terminat piciorul cel nou și și-a dat seama cu durere de ce i s-a întâmplat, a țopăit trei zile întregi prin împrejurimi în căutarea fetei. Le spusese tovarășilor de cameră ce avea de gând să-i facă dacă o găsește. Își făcuse planul să-i taie urechile și nasul cu briceagul și să-și capete banii îndărăt. Tot cioplind la piciorul lui de lemn, le arăta prietenilor cum o va tăia.

— Când termin, o să arate nostim, cățeaua. Am s-o aranjez de n-o să se mai uite la ea niciun indian beat.

Ușuratica iubită trebuie să-i fi simțit intențiile, pentru că n-a mai dat de ea niciodată. În momentul când Cyrus a fost eliberat din spital și din armată, blenoragia îi trecuse. Când a ajuns acasă, în Connecticut, îi mai rămăsese doar cât era de-ajuns ca să i-o dea și nevesti-si.

Doamna Trask era o femeie palidă, închisă în sinea ei. Căldura soarelui nu i-a înroșit niciodată obrajii și niciun râs pornit din inimă nu i-a ridicat vreodată colțurile gurii. Folosea religia ca leac pentru nenorocirile lumii și ale ei însăși și schimba religia după felul nenorocirii. Când a constatat că nu mai avea nevoie de teozofia pe care o elaborase pentru a comunica cu un soț decedat, a căutat un nou prilej de nenorocire. Căutarea ei a fost repede răsplătită prin boala pe care Cyrus o adusese acasă din război. Și, de îndată ce își dădu seama că sunt create condițiile, născoci o nouă teologie. Dumnezeul ei de legătură cu cei morți deveni un Dumnezeu al răzbunării — zeitatea care îi îngăduia cele mai multe satisfacții din toate zeitățile câte născocise până atunci și ultima, după cum s-au desfășurat lucrurile. I-ar fi fost foarte ușor să pună situația în care se găsea pe seama unor visuri pe care le-a avut în timp ce soțul ei era plecat. Dar boala nu reprezenta o pedeapsă destul de severă pentru flirturile ei din somn. Noul ei Dumnezeu era maestru în pedepse. I-a cerut un sacrificiu. Și-a răscolit mintea căutând o umilință potrivită pentru ea și a găsit-o aproape cu bucurie: sacrificiul propriei ei persoane. I-au trebuit două săptămâni ca să-și scrie ultima scrisoare, s-o revadă și să-i corecteze ortografia. În ea mărturisea crime pe care era imposibil să le fi comis și recunoștea greșeli mult mai multe decât fusese în stare să făptuiască. Apoi, îmbrăcată într-un giulgiu pregătit în taină, ieși într-o noapte cu lună și se înecă într-un iaz atât de puțin adânc, încât a trebuit să se așeze în genunchi în noroi și să-și țină capul sub apă. Aceasta cerea o deosebită voință.

În timp ce-și pierdea cunoștința, se gândea cu oarecare ciudă că lințoliul ei alb va fi murdărit de noroi la poale când o vor scoate a doua zi dimineața. Și chiar așa s-a întâmplat.

Cyrus Trask a plâns-o pe soția lui cu o sticlă de whisky și cu trei vechi camarazi din armată, aflați în drum spre casa lor din Maine. Bebelușul Adam a plâns mult la începutul priveghiului, deoarece bărbații, nepricepuți la copii, au uitat să-i dea de mâncare. Cyrus rezolvă repede problema. Muie o cârpă în whisky și o dădu copilului s-o sugă, iar după două, trei supturi, tânărul Adam adormi. În timpul priveghiului se mai trezi de câteva ori și mai plânse, dar căpătă din nou cârpa muiată și adormi iar. Copilul a fost beat două zile și jumătate. Orice s-ar fi întâmplat cu creierul lui în curs de dezvoltare, fapt e că beția aceasta i-a prins bine la metabolism: aceste două zile și jumătate i-au asigurat o sănătate de fier. Și când, după trei zile, tatăl lui cumpără în fine o capră, Adam bău lacom laptele, vomită, bău din nou și se simți satisfăcut. Tatălui său i se păru că reacția era îngrijorătoare; și el făcea la fel.

După o lună, alegerea lui Cyrus Trask căzu asupra fiicei unui fermier vecin, o fată în vârstă de șaptesprezece ani. I-a făcut curte fulgerător și cu spirit practic. Nimeni nu nutrea vreo îndoială asupra intențiilor lui. Erau cinstite și raționale. Tatăl ei scurtă perioada de logodnă. Avea două fete mai mici și Alice, cea mare, avea șaptesprezece ani. Era pentru prima oară când era cerută în căsătorie.

Cyrus avea nevoie de o femeie care să aibă grijă de Adam. Îi trebuia cineva care să țină casa, să gătească, iar o servitoare costa bani. Era un bărbat în putere și avea nevoie de o femeie, și asta de asemenea costa bani — dacă nu erai căsătorit. În două săptămâni Cyrus i-a făcut curte, a luat-o de nevastă, s-a culcat cu ea și a lăsat-o însărcinată. Vecinii n-au socotit că se cam pripește în ce face. În vremea aceea, părea foarte firesc ca un bărbat, în timpul unei vieți obișnuite, să dea gata trei, patru femei.

Alice Trask avea o serie de calități admirabile. Îi plăcea să deretice așa cum trebuie. Nu era frumoasă și nu era nevoie s-o păzești. Avea ochi palizi, obrazul gălbejit și dinții strâmbi, dar era foarte sănătoasă și nu s-a văicărit niciodată în timpul sarcinii. N-a știut nimeni niciodată dacă îi plac sau nu copiii. Nimeni n-a întrebat-o și ea nu vorbea decât când era întrebată. Din punctul de vedere al lui Cyrus, asta era poate cea mai mare calitate a ei. Nu-și dădea niciodată părerea, iar când vorbea un bărbat, dădea impresia vagă că ascultă, fără să-și întrerupă însă treburile.

Tinerețea, lipsa de experiență și tăcerea lui Alice păreau să fie un imbold pentru Cyrus. În timp ce continua să-și conducă ferma după metodele obișnuite prin partea locului, îmbrățișă o nouă carieră, cea de vechi combatant. Și acea energie care îl făcuse sălbatic pe vremuri îl făcu acum gânditor. Nimeni în afara Ministerului de Război nu cunoștea calitatea și durata serviciului lui. Piciorul său de lemn era o dovadă că a fost pe front și o garanție că nu va mai fi nevoie s-o facă din nou. Timid, începu să-i povestească lui Alice despre campaniile lui, dar pe măsură ce se exersa în arta povestirii, creștea și importanța bătăliilor la care luase parte. La început își dădea seama că minte, dar nu după mult timp se convinsese el însuși că fiecare poveste era adevărată. Înainte de a fi intrat în armată nu-l interesa prea mult tehnica războiului; acum însă începu să cumpere toate cărțile despre război, citea toate tratatele, se abona la ziarele din New York, studia hărți. Cunoștințele lui de geografie erau vagi, iar despre lupte nu știa chiar nimic; acum deveni o autoritate în materie. Știa pe dinafară nu numai bătăliile, desfășurarea lor, ci și unitățile care au participat, până la numărul regimentelor, numele coloneilor și locul lor de baștină. Tot povestind, începu să se convingă că fusese și el acolo. Această transformare avu loc treptat, în timp ce Adam creștea, împreună cu fratele lui vitreg. Adam și micul Charles stăteau tăcuți și respectuoși, iar tatăl lor le explica concepția și tactica fiecărui general, greșelile pe care le-au făcut și cum le-ar fi putut evita. Le atrăsese atenția generalilor Grant și McClellan — încă de pe atunci — asupra greșelilor lor și îi rugase să țină seama de punctul lui de vedere. De fiecare dată însă au refuzat să-i asculte sfatul și abia mai târziu s-a dovedit că avusese dreptate.

Un singur lucru n-a făcut, și a fost înțelept din partea lui că s-a ferit să-l facă. Niciodată nu și-a asumat grade ilegale. A fost și a rămas simplu soldat. Dacă ar fi să privești lucrurile în mare, după câte povestea el, a fost cel mai mobil și omniprezent soldat din istoria războiului. Ar fi trebuit să se găsească în câte patru locuri deodată. Dar poate din instinct, nu relata aceste povestiri prea apropiate una de cealaltă. Alice și băieții își formaseră portretul lui complet: un soldat simplu, mândru de acest lucru, care nu numai că se afla din întâmplare acolo unde se desfășurau cele mai spectaculoase și mai importante acțiuni, dar intra oricând voia la ședințele cartierului general și se alătura sau nu era de acord cu hotărârile ofițerilor generali.

Moartea lui Lincoln l-a durut în suflet. Își amintea mereu ce simțise la aflarea veștii. Și niciodată nu putea să pomenească sau să audă vorbindu-se despre aceasta, fără să-i vină lacrimi în ochi. Și, deși n-a mărturisit-o niciodată, avea impresia de nezdruncinat că soldatul Cyrus Trask a fost unul din prietenii cei mai apropiați, mai dragi și de încredere ai lui Lincoln. Când domnul Lincoln voia să cunoască sentimentele armatei — ale adevăratei armate, nu a manechinelor cu trese de aur — el se adresa soldatului Trask. Felul cum Cyrus a izbutit să dea de înțeles acest lucru, fără să-l spună de-a dreptul, era o culme a artei de a insinua. Nimeni nu-l putea socoti mincinos. Aceasta pentru că minciuna era cuibărită în capul lui și orice adevăr care-i ieșea din gură avea izul minciunii.

În scurtă vreme începu să scrie scrisori și apoi articole despre mersul războiului, iar concluziile lui erau inteligente și convingătoare. Într-adevăr, Cyrus își formase o excelentă gândire militară. Criticile lui asupra felului în care fusese dus războiul și asupra organizării încă în curs a armatei erau deosebit de pătrunzătoare. Articolele sale din diferite reviste au atras atenția. Scrisorile sale către Ministerul de Război, tipărite simultan în ziare, începură să influențeze în mod vădit hotărârile luate în armată. Poate dacă armata republicană n-ar fi fost recunoscută drept o asemenea forță politică directoare, vocea lui nu s-ar fi auzit atât de clar la Washington, dar purtătorul de cuvânt al unui grup de aproape un milion de oameni nu putea fi ignorat.

Un asemenea purtător de cuvânt în probleme militare a devenit Cyrus Trask. A început să fie consultat în problemele organizării armatei, ale relațiilor dintre ofițeri, ale personalului și echipamentului. Oricine îl asculta nu se îndoia nicio clipă de priceperea lui în aceste probleme. Avea geniu militar. Mai mult decât atât, era unul dintre cei răspunzători de organizarea G.A.R.-ului ca o forță unită și puternică în viața națională. După ce a îndeplinit o serie de funcții benevole în această organizație, i s-a oferit postul de secretar plătit, pe care l-a păstrat până la sfârșitul vieții. A călătorit de la un capăt la altul al țării, luând parte la congrese, întâlniri și tabere. Asta în ce privește viața lui publică.

Cât despre viața lui particulară, aceasta era și ea în strânsă legătură cu noua sa profesie. Era un om care se dăruia unei idei. Și-a organizat casa și ferma pe baze militare. Cerea și obținea rapoarte asupra economiei sale familiale. Probabil că Alice prefera această metodă. Nu era vorbăreață. Un raport scurt și cuprinzător i se părea mai simplu. Era ocupată cu băieții care creșteau, cu întreținerea curățeniei în casă și cu spălatul rufelor. Trebuia să-și cruțe puterile, deși acest lucru nu-l amintea în rapoartele ei. Obosea brusc, trebuia să se așeze și să aștepte să capete iar putere. Noaptea o treceau nădușelile. Știa cât se poate de bine că suferea de oftică; ar fi știut-o chiar dacă nu i-ar fi amintit-o tusea aspră, obositoare. Nu știa cât mai avea de trăit. Unii oameni nu o duceau decât câțiva ani. Nu exista o regulă în privința asta. Nu îndrăznea să-i spună soțului ei. El născocise o metodă de vindecare a bolilor care semăna a pedeapsă. Durerile de stomac erau tratate cu un purgativ atât de puternic, încât era de mirare dacă cineva îi supraviețuia. Dacă i-ar fi vorbit despre starea ei, Cyrus ar fi putut începe un tratament care să o omoare mai repede decât tuberculoza. Pe deasupra, întrucât Cyrus devenea tot mai milităros, soția lui învăță unica tehnică de supraviețuire a soldatului. Se făcea neobservată, nu vorbea niciodată dacă nu i te adresai, nu începea nimic din propria ei inițiativă și nu încerca să se afirme în vreun fel. Deveni un soldat simplu din ariergardă. Era mult mai ușor așa. Alice se retrăsese în umbră, până se făcu aproape nevăzută.

Însă cei doi băieți au pățit-o. Cyrus hotărâse că, deși armata nu era perfectă, era totuși cea mai onorabilă meserie pentru un bărbat. El regreta amarnic că nu fusese cu putință să rămână militar din pricina piciorului de lemn, dar nu vedea altă carieră pentru feciorii lui decât armata. Considera că un bărbat trebuia să învețe meserie începând de la gradul simplu de soldat, ca el. Numai așa putea să cunoască lucrurile, din experiență și nu din hărți sau din buchea cărților. El le-a predat teoria armelor încă de pe vremea când abia făceau primii pași. Când erau în școala primară, erau obișnuiți cu instrucția ca și cu aerul pe care-l respirau, dar o urau de moarte. Făceau exerciții anevoioase în timp ce el, cu un băț, bătea ritmul pe piciorul de lemn. Îi punea să mărșăluiască mile întregi, cărând în spate ranițe umplute cu pietre ca să le facă umerii puternici. Iar în păduricea din spatele casei făceau exerciții de tir.

2

În momentul când un copil îi surprinde pentru prima oară pe adulți așa cum sunt — când în căpșorul lui grav apare pentru prima oară ideea că adulții nu au o inteligență sublimă, că nu întotdeauna judecata lor e dreaptă, gândirea bună și vorba corectă — atunci lumea lui se prăbușește într-un haos îngrozitor. Zeii se prăbușesc și toate certitudinile dispar. Și un lucru e sigur: când zeii se prăbușesc, nu o fac pe jumătate, ci se sfărâmă de-a binelea, se frâng sau se scufundă adânc în gunoi. Și e aproape imposibil să-i ridici iar în picioare. Ei nu mai strălucesc niciodată. Lumea copilului nu mai poate fi refăcută în întregime. Va simți până la maturizare această durere. Adam a înțeles cine era tatăl său. Și asta nu pentru că tatăl lui s-ar fi schimbat, ci pentru că Adam a căpătat o nouă calitate. Urâse dintotdeauna disciplina, ca orice făptură normală, dar ea era reală și de neînlăturat, ca pojarul, nu putea fi respinsă sau blestemată, ci doar urâtă. Și deodată — totul s-a petrecut foarte repede, ca o scânteie în creier — Adam a înțeles că, cel puțin în ce-l privește pe el, metodele tatălui său nu aveau legătură cu nimic altceva pe lume decât cu tatăl său. Tehnica și antrenamentele nu erau spre binele băieților, ci ținteau doar să-l facă pe Cyrus un om mai însemnat. Aceeași scânteie din creierul lui Adam i-a spus totodată că tatăl lui nu era un om mare, ci unul mărunt, înzestrat, ce-i drept, cu o voință puternică și care purta o căciulă mare de husar. Cine știe de unde s-o fi luat această scânteie — o privire drept în ochi, o minciună descoperită, o clipă de ezitare? Și iată că zeul se prăbușește în mintea copilului.

Tânărul Adam a fost întotdeauna un copil ascultător. Ceva în el îl făcea să dea înapoi în fața violenței, în fața împotrivirii, a încordării tăcute care toate pot pătrunde în casă. Contribuia la liniștea pe care o dorea ferindu-se de violență, de împotrivire și pentru asta trebuia să se închidă în el însuși, deoarece violența există în fiecare dintre noi. Își acoperea viața cu un văl amăgitor, în timp ce în spatele ochilor lui liniștiți se desfășura o viață bogată, plină. Aceasta nu-l scutea de atacuri, dar făcea oarecum ca ele să nu-i dăuneze.

Fratele lui vitreg, Charles, care era doar cu un an și ceva mai tânăr, crescu asemeni tatălui său. Charles era un atlet înnăscut, avea instinctul ritmului și al organizării, și voința concurentului de a-i învinge pe ceilalți, fapt care aduce succesul în lume.

Tânărul Charles câștiga ori de câte ori se lua la întrecere cu Adam, fie că întrecerea cerea îndemânare, forță sau inteligență vie, și câștiga cu atâta ușurință, încât în scurtă vreme pierdu orice interes pentru competiție și începu să-și caute concurenți printre ceilalți copii. Se născu, astfel, între cei doi băieți o anumită afecțiune care semăna însă, mai curând, cu o legătură dintre frate și soră decât dintre doi frați. Charles se bătea cu orice băiat care-l ațâța pe frate-său sau clevetea despre Adam și, de obicei, câștiga. Îl apăra pe Adam de asprimea tatălui său cu minciuni sau chiar luând vina asupra lui. Charles avea pentru fratele lui dragostea pe care o simți pentru ființe neajutorate, pentru cățeii cu ochii lipiți sau pentru copiii nou-născuți.

De sub carapacea lui, Adam privea oamenii din lumea înconjurătoare prin tunelul lung al ochilor: tatăl, mai întâi o forță naturală cu un singur picior, pus acolo doar ca să-i facă pe copii să se simtă mai mici și să-și dea seama de prostia lor; iar mai târziu — după ce zeul s-a prăbușit — vedea în tatăl lui un polițist înnăscut, un ofițer care poate fi ocolit sau păcălit, dar niciodată provocat.

Tot prin tunelul ochilor, Adam îl vedea pe fratele lui vitreg Charles ca o făptură strălucitoare, care ținea de altă specie, înzestrat cu mușchi și oase, iuțeală și vioiciune, o ființă care trăia cu totul pe alt plan decât el, demnă de admirat, așa cum admiri pericolul pe care ți-l sugerează mersul leneș al unui leopard negru, și care nu putea fi asemuită în niciun fel cu persoana sa proprie. Și lui Adam nu i-ar fi trecut prin minte să se destăinuie fratelui său — să-i vorbească despre dorințele lui, despre visurile cenușii, despre planurile și plăcerile tăcute care zăceau dincolo de tunelul ochilor — după cum nu și-ar fi împărtășit gândurile unui copac frumos sau unui fazan în zbor. Adam era mulțumit de Charles așa cum o femeie e mulțumită de un diamant mare și depindea de fratele lui, întocmai cum unele femei depind de strălucirea diamantului și de siguranța socială pe care o dă valoarea lui, dar de dragoste, afecțiune, simpatie nu putea fi vorba.

Față de Alice Trask, Adam avea un sentiment asemănător cu o rușine arzătoare. Nu era mama lui — asta o știa pentru că i se spusese de multe ori. Știa, nu din vorbe, ci din tonul cu care se spuneau alte lucruri, că a avut cândva o mamă și că ea făcuse ceva rușinos, cum ar fi să uiți de pui sau să nu nimerești ținta în pădurice. Ca urmare a greșelii ei, nu se mai afla acolo. Adam se gândea uneori că, dacă ar putea să știe care era păcatul făptuit de ea, ar fi păcătuit și el la fel și nu s-ar mai afla nici el acolo.

Alice se purta la fel cu cei doi băieți, îi spăla și îi hrănea, restul îl lăsa pe seama tatălui, care îi făcuse cunoscut în mod limpede și pentru totdeauna că educația fizică și intelectuală a copiilor era treaba lui și doar a lui. Chiar și laudele și pedepsele depindeau de el și numai de el. Alice nu s-a plâns niciodată, nu s-a certat, n-a râs și n-a plâns. Gura ei păstra mereu aceeași linie, nu ascundea nimic și nici nu oferea nimic. Doar odată, când era mic, Adam a intrat pe tăcute în bucătărie. Alice nu l-a văzut. Țesea ciorapi și zâmbea.

Adam s-a retras în liniște, a ieșit din casă și s-a dus în pădurice într-un loc ferit, înapoia unei buturugi pe care o cunoștea. S-a cuibărit adânc printre rădăcinile proteguitoare. Adam era tot atât de izbit ca și când ar fi văzut-o goală. Respira tulburat, sufocat. Alice fusese goală — zâmbise. Se mira cum de îndrăznea să fie așa veselă. Un sentiment dureros, plin de pasiune, fierbinte, îl atrăgea spre ea. Nu-și dădea seama despre ce era vorba, de lipsa îmbrățișărilor, a legănărilor, a mângâierilor, foamea de sân și sfârc, de moliciunea poalelor, de vocea cu accente de dragoste și mângâiere, de sentimentul dulce al nesiguranței — toate acestea erau cuprinse în pasiunea lui, dar el nu-și dădea seama pentru că nu știa că ele există, deci nu le simțea lipsa.

Bineînțeles, s-a gândit că poate a greșit, că poate o rază jucăușă i-a căzut pe față și i-a încețoșat vederea. A revenit la chipul întipărit în minte și a văzut că ochii zâmbeau. Raza jucăușă putea să-l înșele în privința ochilor sau a gurii, dar nu cu amândouă deodată. Atunci, ca să-și facă de joacă, a început s-o spioneze, așa cum făcea atunci când stătea zile întregi nemișcat, ca de piatră, ca să urmărească marmotele în timp ce-și aduceau puii la soare. A spionat-o pe Alice pe ascuns, cu coada ochiului, și constată că era adevărat. Uneori, când era singură și știa că e singură, ea lăsa să-i zburde gândurile într-o grădină și zâmbea. Era minunat să vezi cât de repede putea să-și ascundă zâmbetul, la fel cum marmotele își ascundeau puii.

Adam își tăinuia adânc în tuneluri comoara lui, dar era dispus să plătească pentru această plăcere. Alice începu să găsească daruri — în coșul de lucru, în poșeta cea veche, sub pernă — două flori de scorțișoară, o pană albastră din coada unei păsări, o jumătate de baton de ceară verde de sigiliu, o batistă furată. La început Alice s-a mirat, dar apoi s-a obișnuit și, când găsea câte un dar nebănuit, zâmbetul rezervat grădinii apărea și dispărea ca un păstrăv care țâșnește printr-o rază de soare reflectată în apa eleșteului. Nu punea întrebări și nu făcea comentarii.

Tușea din ce în ce mai rău și noaptea tusea ajunsese atât de puternică și supărătoare, încât Cyrus trebui în cele din urmă s-o mute în altă cameră ca să poată dormi. Dar îi făcea vizite des, țopăind pe micul lui picior, desculț și sprijinindu-se de perete. Băieții auzeau și simțeau zgomotul făcut de trupul lui când se lăsa să cadă pe patul lui Alice și când pleca.

Pe măsură ce creștea, Adam se temea cel mai mult de un singur lucru. Se temea de ziua când va fi încorporat în armată. Tatăl lui nu-l lăsa să uite că vremea aceea va veni. Vorbea deseori despre asta. Adam era cel care avea nevoie de armată, ca ea să facă din el un bărbat. Charles era, oricum, aproape bărbat. Charles era bărbat, și încă un bărbat periculos chiar la cincisprezece ani, când Adam avea șaisprezece.

3

Afecțiunea dintre cei doi băieți s-a înfiripat odată cu trecerea anilor. Poate că din partea lui Charles dragostea aceasta însemna un sentiment de dispreț, dar un dispreț protector. Într-o seară, băieții jucau țurca în curte, un joc nou pentru ei. Un bețișor ascuțit era așezat pe pământ, apoi era lovit la un capăt cu o paletă. Bețișorul sărea în sus și trebuia să-l bați cât mai departe.

Adam nu se pricepea la jocuri. Dar printr-un capriciu al vederii și al mișcării, l-a învins pe fratele lui la țurcă. De patru ori a bătut țurca mai departe decât Charles. Pentru el, era o experiență cu totul nouă și fu cuprins de un asemenea val de emoție, încât nu mai urmări și nu mai simți starea de spirit a fratelui său, ca de obicei. A cincea oară când a lovit țurca, aceasta a zburat zbârnâind ca o albină, departe pe câmp. S-a întors voios către Charles și deodată i-a înghețat inima. Ura care-o citi pe chipul lui Charles îl înspăimântă.

— Cred că a fost o întâmplare — spuse stângaci. — Pun pariu că nu mai pot s-o fac încă o dată.

Charles așeză țurca, o lovi și, când aceasta se ridică în aer, se repezi și n-o nimeri.

Se îndreptă încet spre Adam, cu o privire rece și goală. Adam se retrase îngrozit. Nu îndrăznea să se întoarcă cu spatele și să fugă pentru că fratele lui îl putea ajunge. Se dădu încet îndărăt, cu ochii speriați și gâtlejul uscat. Charles se apropie și îl lovi peste față cu paleta. Adam își acoperi cu mâinile nasul sângerând, iar Charles îl lovi cu paleta în coaste, făcându-l să i se taie respirația, îl pocni în cap și îl lăsă lat. Când îl văzu că zace în nesimțire la pământ, Charles îl izbi puternic cu piciorul în stomac și plecă.

După un timp, Adam își reveni în fire. Respira încet căci îl durea pieptul. Încercă să se așeze, dar căzu înapoi încovoiat de durerea mușchilor stomacului. O văzu pe Alice care se uita pe fereastră și pe chipul ei citi ceva pe care nu-l observase mai înainte. Nu știa ce era, dar nu era nici blândețe, nici milă, putea fi ură. Ea văzu că el o privește, lăsă perdeaua la loc și dispăru. Când, în sfârșit, Adam se ridică de pe jos și se duse la bucătărie chircit de durere, găsi pregătit pentru el un lighean cu apă caldă și alături un prosop curat. Putu s-o audă pe mama lui vitregă tușind în camera ei.

Charles era înzestrat cu o mare calitate. Nu avea niciodată — dar niciodată — remușcări. Nu a pomenit niciodată de bătaie, de parcă nici nu s-a mai gândit vreodată la ea. Dar Adam a avut grijă să nu mai câștige — la nimic. Simțise totdeauna primejdia care-l pândea din partea fratelui său — dar de data aceasta înțelesese că nu trebuia să mai câștige niciodată, decât dacă ar fi pregătit să-l omoare pe Charles. Lui Charles nu-i părea rău. Arătase doar de ce era în stare. Charles nu i-a spus tatălui său de bătaie, iar Adam nu-i spuse nici el și cu siguranță nici Alice, și totuși se părea că știe. În lunile care urmară, se purtă mai cald cu Adam. Îi vorbea mai blând. Nu-l mai pedepsea. Aproape în fiecare seară îi ținea predici, dar nu cu violență. Dar Adam era mai înspăimântat de blândețe decât de vigilență, pentru că i se părea că era pregătit pentru sacrificiu, că se purtau frumos cu el ca înainte de moarte. La fel cum sunt tratate cu blândețe victimele sacrificate zeilor, astfel încât să meargă bucuroase la moarte, și să nu-i supere pe zei cu nenorocirea lor.

Cyrus îi explică cu blândețe lui Adam ce însemna a fi soldat. Deși cunoștințele lui își trăgeau obârșia mai mult din cercetări decât din experiență, știa anumite lucruri și încă destul de exact. Îi povesti fiului său despre demnitatea gravă a unui soldat și cât este de necesar în lumina greșelilor omenești ca slăbiciunile noastre să fie pedepsite. Poate că Cyrus descoperise toate astea în el însuși și acum le spunea. Era cu totul altul decât cel din tinerețe, cu țipetele belicoase și fâlfâitul de steaguri. Cyrus spunea că soldatul este copleșit de umilințe pentru ca să poată, atunci când vine vremea, să nu fie prea revoltat de umilința finală — o moarte neînsemnată și murdară. Cyrus discuta singur numai cu Adam și nu-i dădea voie lui Charles să asculte.

Într-o după-amiază, pe înserat, Cyrus îl luă pe Adam la o plimbare și concluzia întunecată a studiilor și gândurilor lui ieși la iveală, iar teroarea ei se revărsă asupra fiului căruia îi spuse:

— Trebuie să știi că soldatul este ființa cea mai sfântă pentru că este cel mai încercat — cel mai încercat din toți. Mă voi strădui să-ți explic. Iată: de-a lungul istoriei, oamenilor li s-a spus că a-i omorî pe semenii lor este un păcat care nu poate fi răscumpărat. Fiecare om care ucide trebuie să dispară, pentru că acest lucru e un mare păcat, poate cel mai mare din câte există. Dar unui soldat îi dăm în mână puterea de a ucide și îi spunem: „Folosește-o cum trebuie, folosește-o cu înțelepciune”. Nu-l îngrădim. „Du-te și omoară cât poți mai mulți dintr-o anume categorie de semeni ai tăi. Și te vom răsplăti pentru lucrul ăsta, căci încalci învățătura din copilărie.”

Adam își umezi buzele uscate și încercă să întrebe, dar nu izbuti și încercă din nou.

— De ce trebuie să facă asta? De ce?

Cyrus fu adânc mișcat și vorbi cum nu mai vorbise niciodată înainte.

— Nu știu — spuse. — Am studiat problemele și poate am priceput cum stau lucrurile, dar habar n-am de ce sunt așa. Nu trebuie să te aștepți să descoperi că oamenii înțeleg ceea ce fac. Atâtea și atâtea lucruri se fac din instinct, așa cum albinele fac miere sau cum vulpea își moaie labele în râu ca să-i facă pe câini să-i piardă urma. Vulpea nu știe de ce o face, și care albină își amintește de iarnă sau o așteaptă să vie din nou? Când am știut că trebuie să pleci, m-am gândit să-ți las deschis viitorul ca să descoperi singur toate lucrurile, apoi mi s-a părut că e mai bine să-ți împărtășesc din puținul pe care-l știu ca să te feresc. Ai să te duci curând — ți-a venit vremea.

— Nu vreau — spuse Adam repede.

— Ai să te duci curând — continuă tatăl lui, fără să-l audă. — Vreau să-ți spun toate astea ca să nu fii surprins. Mai întâi au să te dezbrace de haine, dar vor merge și mai departe. Îți vor smulge ultima urmă de demnitate — vei pierde și ceea ce consideri a fi dreptul tău inalienabil de a trăi și de a fi lăsat să trăiești în pace. Te vor face să trăiești, să mănânci, să dormi și să-ți faci nevoile împreună cu alți oameni. Când te vor îmbrăca din nou, nu te vei mai putea deosebi de ceilalți. Nu poți purta nici măcar un bilețel prins cu un ac la piept, pe care să scrie: „Ăsta sunt eu, deosebit de ceilalți”.

— Nu vreau — spuse Adam.

— După un timp, n-ai să mai gândești altfel decât gândesc ceilalți. N-ai să mai știi niciun cuvânt pe care ceilalți nu-l pot rosti. Și vei face anumite lucruri numai pentru că le fac și ceilalți. Vei simți o primejdie în orice deosebire — o primejdie pentru toată gloata de oameni ce gândesc și acționează la fel.

— Și dacă nu fac așa?

— Da, uneori se întâmplă și asta — spuse Cyrus. — Din când în când unul dintre oameni nu vrea să facă ceea ce i se cere, și știi ce se întâmplă? Întreaga mașină se pune în mișcare cu sânge rece pentru a lichida această deosebire. Îți biciuiește spiritul și nervii, trupul și mintea, cu vergile de fier până când dispar deosebirile acelea periculoase. Și dacă până în cele din urmă nu poți să te dai bătut, te vomită și te lasă afară duhnind — nici nu faci parte dintre ei, dar nici liber nu ești. E mai bine să te supui lor. Fac asta doar ca să se apere. O instituție atât de triumfătoare, ilogică, atât de magnific de lipsită de sens cum este armata nu-și poate îngădui ceva care s-o slăbească. Odată înrolat, dacă vei căuta s-o compari cu alte lucruri și s-o iei în râs, vei găsi cu timpul, în mod sigur, în ea însăși, o rațiune și o logică și un fel de frumusețe înspăimântătoare. Un om care o acceptă nu este neapărat un om rău, ba uneori e chiar mai mult. Ascultă-mă pe mine, pentru că eu m-am gândit mult la toate astea. Sunt oameni care se scufundă în dezagregarea pe care o cere armata, se predau și își pierd personalitatea. Dar aceștia, de la bun început, nu au o personalitate prea deosebită. Poate că și tu ești dintre aceștia. Dar sunt alții care se dau la fund, se lasă amestecați în mocirla comună și apoi se ridică și sunt mai mult ei înșiși decât înainte, pentru că — pentru că au pierdut nimicnicia vanității și au căpătat toată strălucirea companiei și a regimentului. Dacă poți să te scufunzi atât de jos, te vei putea ridica mai sus decât îți închipui și vei cunoaște o bucurie, o tovărășie asemănătoare cu cea a unei companii de îngeri din cer. Atunci vei cunoaște calitatea oamenilor chiar dacă nu sunt decât o masă amorfă. Dar nu poți cunoaște toate astea dacă nu te scufunzi până jos.

În timp ce se înapoiau spre casă, Cyrus o luă la stânga și intră în pădure, printre copaci; se însera.

Deodată Adam spuse:

— Vezi buturuga aceea de acolo, tată? Obișnuiam să mă ascund între rădăcinile ei din partea cealaltă. Mă ascundeam acolo după ce mă pedepseai sau uneori mă duceam acolo doar pentru că eram nenorocit.

— Hai să mergem să vedem locul — spuse tatăl.

Adam îl conduse și Cyrus privi gaura ca un fel de cuib printre rădăcini.

— Îl știam de mult — spuse el. — Odată, când ai dispărut mai multă vreme, m-am gândit că trebuie să ai un asemenea loc și l-am găsit pentru că mi-am închipuit de ce fel de loc aveai nevoie. Vezi cum e bătătorit pământul și cum e smulsă iarba? În timp ce ședeai aici, rupeai bucățele de coajă și le făceai fărâme. Când am ajuns aici am știut că ăsta-i locul.

Adam privea uimit la tatăl său.

— Dar n-ai venit niciodată să mă cauți — spuse el.

— Nu. N-aș fi făcut una ca asta. Înseamnă să împingi lucrurile prea departe. N-aș fi făcut una ca asta. Întotdeauna trebuie să dai omului posibilitatea să aibă o scăpare înainte de moarte. Ține minte! Știam cât de mult te oropseam. Nu voiam să întrec orice limită.

Ieșiră în grabă dintre copaci.

— Am atâtea să-ți spun — zise Cyrus. — Am să le uit pe cele mai multe. Vreau să-ți spun că soldatul renunță la o seamă de lucruri ca să capete atât de puțin în schimb. Din clipa când se naște, împrejurările, legile, regulile și drepturile îl învață pe copil să-și apere viața lui proprie. El o pornește la drum cu acest instinct și totul îl adeverește. Dar când devine soldat, trebuie să învețe să încalce toate astea — trebuie să învețe să fie gata să-și dea viața, fără să cârtească. Și dacă izbutești să înveți asta — și să știi că unii nu pot — atunci ai dobândit cea mai mare virtute din toate. Ascultă, băiete — spuse Cyrus cu sinceritate — aproape tuturor oamenilor le e frică, și nici nu știu măcar ce le trezește frica — umbre, încurcături, primejdii fără nume și fără număr, teama de o moarte anonimă. Dar dacă reușești să privești lucrurile în față, nu niște umbre, ci moartea adevărată, care poate fi descrisă și recunoscută, moartea de glonț, de sabie, de săgeată sau de lance, atunci nu mai trebuie să-ți fie teamă, sau cel puțin nu în felul în care ți-era înainte. Atunci vei fi un om aparte, atunci când ceilalți urlă de groază. Aceasta este marea recompensă. Poate chiar unica. Poate aceasta este puritatea finală înconjurată de murdărie. Aproape că s-a întunecat. Vreau să-ți vorbesc din nou mâine seară, după ce amândoi ne vom fi gândit la cele ce ți-am spus acum.

Dar Adam spuse:

— De ce nu-i spui toate astea fratelui meu? Poate că Charles ar vrea să se ducă. El ar fi bun la așa ceva, mult mai bun decât mine.

— Charles n-o să se ducă — spuse Cyrus. — N-ar avea niciun rost.

— Dar el ar fi un soldat mai bun decât mine.

— Numai în aparență — zise Cyrus. — Nu în interior. Charles nu se teme, deci n-ar putea să învețe nimic despre curaj. Nu cunoaște nimic în afara persoanei lui, așa că n-ar putea niciodată să-și însușească lucrurile pe care am încercat să ți le explic ție. A-l înrola în armată ar însemna să dau frâu liber acestor trăsături de caracter care la Charles trebuie îngrădite și nu lăsate libere. N-aș îndrăzni să-l las să se ducă.

Adam se plânse:

— Pe el nu l-ai pedepsit niciodată, l-ai lăsat să-și trăiască viața lui, l-ai lăudat, nu l-ai umilit, și acum îl lași să nu se ducă în armată.

Se opri speriat de cele spuse, speriat de furia, sau disprețul, sau violența pe care ar fi putut să le dezlănțuie vorbele lui. Tatăl nu răspunse. Ieși din pădurice cu capul în jos și bărbia sprijinită în piept. Când piciorul de lemn izbea pământul, șoldul său se mișca monoton. Când îi venea rândul să înainteze, piciorul de lemn descria un semicerc.

Se făcuse întuneric de tot; lumina aurie a lămpilor se revărsa prin ușa deschisă a bucătăriei. Alice apăru în prag, se uită afară, căutându-i, apoi, când auzi pașii neregulați care se apropiau, intră înapoi în casă.

Cyrus merse până în pragul bucătăriei, unde se opri și înălță capul.

— Unde ești? — întrebă el.

— Aici, în spatele tău, chiar aici.

— Mi-ai pus o întrebare. Cred că trebuie să-ți răspund. Poate e bine să-ți răspund și poate că nu. Tu nu ești deștept. Nu știi ce vrei. Nu ai o mândrie proprie. Îi lași pe alții să te calce în picioare. Uneori mă gândesc că ești un om slab care n-o să ajungă niciodată nimic. Asta îți dă răspuns la întrebare? Te iubesc mai mult. Dintotdeauna. Asta e poate rău că-ți spun, dar e adevărat. Pe tine te iubesc mai mult. Altfel de ce m-aș fi străduit să-ți fac rău? Acum taci și du-te la masă. Am să stau de vorbă cu tine mâine seară. Mă doare piciorul.

4

La cină, nimeni nu scoase vreun cuvânt. Liniștea nu era tulburată decât de gurile ce sorbeau supa și de dinții care mestecau, iar tatăl său încerca să alunge cu mâna fluturașii care se adunaseră în jurul lămpii de gaz. Adam se gândea că fratele lui îl urmărește într-ascuns. Surprinse o strălucire în privirea lui Alice, când își ridică brusc ochii. După ce termină de mâncat, Adam își împinse scaunul îndărăt.

— Mă duc să mă plimb — zise.

Charles se ridică.

— Merg cu tine.

Alice și Cyrus îi urmăriră ieșind pe ușă, apoi ea îi puse o întrebare, una din rarele ei întrebări.

— Ce-ai făcut? — îi zise ea nervoasă.

— Nimic — răspunse el.

— Ai să-l obligi să se ducă?

— Da.

— El știe?

Cyrus privi fix afară, în întuneric.

— Da, știe.

— N-o să-i placă. Nu-i de el.

— N-are importanță — spuse Cyrus și repetă tare: — N-are importanță! — iar tonul lui spunea: „Tacă-ți gura. Nu-i treaba ta.”

Un moment se lăsă tăcerea, apoi, ca și cum și-ar fi cerut iertare, spuse:

— N-ar fi același lucru, dacă ar fi copilul tău.

Alice nu răspunse.

Băieții coborâră pe drumul întunecos și plin de făgașuri. În față se zăreau câteva lumini pâlpâind prin casele din sat.

— Vrei să mergem la han să vedem ce mai e pe acolo? — întrebă Charles.

— Nu m-am gândit la asta — zise Adam.

— Atunci la ce naiba te duci să te plimbi noaptea?

— Nu te-a obligat nimeni să vii — răspunse Adam.

Charles se apropie de el.

— Ce ți-a spus astăzi după-amiază? V-am văzut plimbându-vă împreună. Ce ți-a spus?

— Mi-a vorbit doar despre armată — ca de obicei.

— Mie nu mi s-a părut chiar așa — zise Charles bănuitor. — L-am văzut cum se apleca spre tine și discuta ca între bărbați, nu vorbea pur și simplu, ci discuta.

— Îmi povestea — spuse Adam răbdător și fu nevoit să-și asigure o respirație regulată, căci o ușoară teamă începuse să-i apese stomacul. Trase cât putu mai mult aer în piept și îl reținu ca să-și biruie frica.

— Ce ți-a spus? — întrebă din nou Charles.

— Despre armată și cum e când ești soldat.

— Nu te cred — spuse Charles. — Mi se pare că ești un lingău și un mincinos. Ce încerci să-mi ascunzi?

— Nimic.

Charles spuse aspru:

— Nebuna de maică-ta s-a înecat. Probabil că s-a uitat la tine. Asta i-a fost de-ajuns.

Adam dădu ușor aerul afară din piept, stăpânindu-și teama întunecată. Rămase tăcut.

Charles strigă:

— Încerci să-l atragi de partea ta! Nu știu ce sfori tragi. Ce mai ai de gând să faci?

— Nimic.

Charles sări înaintea lui, așa încât Adam fu nevoit să se oprească, cu pieptul aproape lipit de pieptul fratelui său. Adam se dădu înapoi, cu grijă, așa cum te ferești de un șarpe.

— Amintește-ți de ziua lui! — strigă Charles. — Am avut șaptezeci și cinci de cenți și i-am cumpărat un briceag fabricat în Germania — cu trei lame și tirbușon, cu plăsele de sidef. Unde-i briceagul ăla? L-ai văzut folosindu-l vreodată? Ți l-a dat ție? N-am văzut să-l fi întrebuințat vreodată. Ai briceagul ăla în buzunar? Ce-a făcut cu el? N-a spus decât „mulțumesc”. Și asta-i tot ce am auzit de briceagul nemțesc cu plăsele de sidef care a costat șaptezeci și cinci de cenți.

Vocea îi era plină de furie și Adam simți cum îl cuprinde frica; dar știa că mai avea un moment de răgaz. Văzuse de prea multe ori mașina distrugătoare care dărâma tot ce-i stătea în cale. Mai întâi apărea furia, apoi o stăpânire de sine, rece; priviri goale și un zâmbet mulțumit de sine, fără glas, doar o șoaptă. După asta, crima se apropia, dar o crimă rece, dibace și mâini care lucrau precis, delicat. Adam își înghiți saliva ca să-și umezească gâtul uscat. Nu putea să se gândească ce-ar putea să spună ca să fie auzit, pentru că din clipa când se lăsa pradă furiei, fratele lui nu mai asculta, nici nu mai auzea. Se proțăpi întunecat în fața lui Adam, mai scurt, mai lat, mai îndesat, dar nu încă în poziție de atac.

La lumina stelelor, buzele lui străluceau umede, dar tot nu-i apăruse zâmbetul, iar glasul mai era și acum furios.

— Tu ce-ai făcut de ziua lui? Crezi că n-am văzut? Ai cheltuit șaptezeci și cinci de cenți sau măcar cincizeci? I-ai adus o corcitură de cățel pe care l-ai găsit în pădurice. Ai râs ca un prost și ai spus că o să fie un câine bun de vânătoare. Javra aia doarme în camera lui. Se joacă cu el în timp ce citește. L-a dresat. Dar cuțitul unde e? „Mulțumesc”, atâta a spus, „mulțumesc”.

Charles vorbise în șoaptă și umerii i se lăsară în jos.

Cu un salt disperat, Adam se trase îndărăt și ridică mâinile să-și apere fața. Fratele lui înaintă fără șovăire, precis, cu picioarele bine înfipte. Un pumn lansat delicat, ca să măsoare distanța, iar apoi lucru rece, calculat. O lovitură puternică în stomac și mâinile lui Adam căzură; patru pumni în cap. Adam simți că i se sfărâmă osul și zgârciul nasului. Își ridică din nou mâinile și Charles îl lovi în inimă. În tot acest timp, Adam îl privea pe fratele său la fel cum îl privește condamnatul pe călău, fără speranță, buimăcit.

Deodată, spre propria-i surprindere, Adam lansă un pumn nebunesc în semicerc, gest fără rezultat, lipsit de forță și precizie. Charles se feri și se lăsă în jos, brațul neajutorat i se încolăci în jurul gâtului. Adam își înfășură brațul în jurul fratelui său, se agăță de el, plângând în hohote. Simți cum pumnii colțuroși în stomac îi provoacă greață și totuși se ținea de el. Pentru el, timpul parcă stătea pe loc. Cu trupul simțea că fratele lui se dădea la o parte ca să-l oblige să-și desfacă picioarele. Simți cum își ridică genunchiul, cum trece de genunchiul lui, pe lângă pulpe, până îl izbi în testicule și o durere ascuțită, albă, îl săgetă prin tot corpul. Brațele i se desfăcură. Se aplecă și vomită, în timp ce bătaia oarbă continua.

Adam simțea pumnii în tâmple, în obraz, în ochi. Își simțea buzele crăpând, lovindu-se de dinți, dar i se părea că are pielea îngroșată și insensibilă, de parcă ar fi fost înfășurat în cauciuc gros. Se întreba de ce nu i se moaie picioarele, de ce nu cade, de ce nu-și pierde cunoștința. Bătaia continuă la nesfârșit. Auzea răsuflarea fratelui său care icnea ca un fierar când dă cu barosul și, în lumina bolnăvicioasă a stelelor, îl zărea printre lacrimile amestecate cu sânge care îi curgeau din ochi. Văzu ochii nevinovați, goi, zâmbetul slab pe buzele umede. Văzu toate astea — o străfulgerare de lumină și apoi întuneric.

Charles stătea deasupra lui și gâfâia ca un câine obosit. Apoi se întoarse și porni grăbit îndărăt, spre casă, frecându-și falangele care-l dureau.

Adam își recăpătă repede cunoștința și, odată cu ea, simți teamă. Mintea îi plutea într-o ceață dureroasă. Trupul îi era greu și înțepenit de lovituri. Dar uită numaidecât de durere. Auzi pași grăbiți pe drum. În el se trezi teama instinctivă și cruzimea șoarecelui. Se ridică cu greu în genunchi și se târî de pe drum în șanț. Aici erau vreo treizeci de centimetri de apă și pe margini creștea o iarbă înaltă. Adam se târî fără zgomot în apă, cu grijă să nu plescăie.

Pașii se apropiară, încetiniră, se mai îndepărtară puțin, se întoarseră. Din ascunzătoare Adam nu vedea decât o umbră în întuneric. Apoi fu aprins un chibrit și, până luă foc bățul, izbucni o flăcăruie albastră care lumină grotesc chipul fratelui lui. Charles ridică chibritul și se uită în jur, iar Adam putu să vadă, în mâna lui dreaptă, toporișca.

Când se stinse chibritul, noaptea se făcu mai neagră decât înainte. Charles înaintă încet și aprinse un alt chibrit, păși mai departe și mai aprinse unul. Căuta urme pe șosea. În cele din urmă renunță. Mâna dreaptă se ridică și aruncă toporișca departe pe câmp. O porni repede spre luminile palide ale satului.

O bună bucată de vreme, Adam zăcu în apa rece. Se întreba ce simțea fratele său, se întreba dacă acum, când fierbințeala trecuse, va fi cuprins de panică sau păreri de rău, mustrări de conștiință sau nimic. Toate acestea le încerca Adam în locul lui. Conștiința îl lega de fratele său și simți el durerea acestuia, așa cum altădată îl înlocuia făcându-i lecțiile.

Adam se târî afară din apă și se ridică în picioare. Rănile îl dureau și mai tare și sângele i se uscase ca o crustă pe obraz. Se gândi să rămână afară în întuneric până când tatăl lui și Alice se vor duce la culcare. Simțea că nu poate să răspundă la nicio întrebare pentru că nu știa ce să răspundă și, ca să găsească ceva, era greu pentru mintea lui zdruncinată. Ameți și stele verzi îi încinseră fruntea. Își dădu seama că va leșina curând.

Se târî încet pe drum, cu picioarele larg depărtate. În prag se opri să se uite înăuntru. Lampa care atârna pe lanțul ei din tavan arunca un cerc galben, luminând-o pe Alice și coșul de lucru de pe masă. În partea opusă, tatăl lui morfolea un toc de lemn, îl muia într-o sticlă de cerneală deschisă și scria într-un registru negru.

Alice își ridică privirea și văzu chipul însângerat al lui Adam. Mâna i se ridică la gură și degetele i se sprijiniră pe maxilarul inferior.

Adam își urcă cu greu piciorul pe prima treaptă, apoi pe a doua și se sprijini de cadrul ușii.

Atunci Cyrus ridică capul. Privi curios, detașat. Își dădu seama cu greu de pricina infirmității. Se ridică mirat. Înfipse tocul de lemn în sticla de cerneală și își șterse degetele de pantaloni.

— De ce a făcut asta? — întrebă el blând.

Adam încercă să răspundă, dar gura îi era încleiată și uscată.

Își linse buzele și acestea începură din nou să sângereze.

— Nu știu — zise.

Cyrus se repezi la el și îl apucă de braț cu atâta sălbăticie, încât Adam se schimonosi și încercă să se elibereze.

— Nu mă minți! De ce a făcut asta? V-ați certat?

— Nu.

Cyrus se aplecă spre el.

— Spune-mi! Vreau să știu. Spune-mi! Va trebui să-mi spui. O să te fac eu să-mi spui! La naiba, totdeauna îl aperi! Crezi că eu nu știu? Crezi că mă prostești pe mine? Acum spune-mi, că de nu, zău că te țin aici în picioare toată noaptea!

Adam căută un răspuns.

— Crede că nu-l iubești.

Cyrus dădu drumul brațului, șchiopătă îndărăt spre scaunul lui și se așeză. Mișcă tocul din călimară și se uită absent la registru. Zise:

— Alice, ajută-l pe Adam să se culce. Cred că o să fie nevoie să-i tai cămașa. Dă-i o mână de ajutor.

Se ridică din nou, se duse la colțul odăii, unde hainele atârnau în cuie, scoase de sub ele pușca, o verifică dacă e încărcată și ieși șontâc pe ușă.

Alice ridică mâna ca și cum ar fi vrut să-l lege cu o frânghie invizibilă. Dar frânghia se rupse și chipul ei își ascunse gândurile.

— Du-te în camera ta. Am să aduc un lighean cu apă.

Adam stătea întins pe pat, cu un cearceaf tras până la brâu. Alice îi oblojea rănile cu o batistă muiată în apă caldă. Tăcu multă vreme, apoi continuă fraza lui Adam ca și cum nu ar fi fost nicio pauză.

— El crede că taică-su nu-l iubește. Dar tu îl iubești — l-ai iubit întotdeauna.

Adam nu-i răspunse. Ea urmă blând:

— E un băiat ciudat. Trebuie să-l cunoști — pe dinafară e aspru, numai furie, până-l cunoști.

Se opri să tușească, se chirci și tuși, apoi criza se termină; obrajii îi erau roșii și ea era sfârșită.

— Trebuie să-l cunoști — repetă ea. — De multă vreme îmi dă mici cadouri, lucruri frumoase pe care nici nu-ți vine să crezi că le observă vreodată. Dar nu mi le dă direct. Le ascunde pe unde știe că am să le găsesc. Și poți să te uiți ore întregi la el și n-o să dea nici cel mai mic semn că el a făcut asta. Trebuie să-l cunoști.

Ea îi zâmbi și Adam închise ochii.