Întotdeauna, alții sunt cei ce suferă de pe urma războiului. La Salinas, eram convinși că Statele Unite erau națiunea cea mai mare și mai puternică din lume. Fiecare american era țintaș din naștere și un american făcea în luptă cât zece, douăzeci de străini.
Expediția lui Pershing în Mexic, în urmărirea lui Villa, distrusese pentru câtăva vreme unul din miturile noastre. Aveam convingerea că mexicanii nu știu să tragă drept la țintă, ba mai mult, că erau puturoși și proști. Când trupele noastre s-au întors obosite de la graniță, au spus că nimic din toate astea nu era adevărat. Mexicanii știau să tragă al naibii de bine! Și călăreții lui Villa i-au întrecut în viteză și rezistență pe băieții noștri de la orașe. Cele două seri de antrenament pe lună nu-i întăriseră prea mult. Și în cele din urmă se pare că mexicanii l-au păcălit și l-au scos din ascunzătoare pe Black Jack Pershing. Când mexicanilor li s-a alăturat aliatul lor, dizenteria, a fost îngrozitor.
Ani de zile, unii dintre băieții noștri nu s-au simțit deloc bine.
Totuși n-am făcut legătura între germani și mexicani. Ne-am întors pur și simplu la miturile noastre. Un american făcea cât douăzeci de germani. Și fiindcă acesta era un adevăr, nu trebuia decât să acționăm cu fermitate ca să-l îngenunchiem pe Kaiser. N-o să îndrăznească ei să ne intercepteze vasele comerciale — și totuși a îndrăznit. N-o să-și scoată capul să ne scufunde vasele — și totuși a făcut-o. Era o prostie, dar a făcut-o, așa că nu mai aveam încotro decât să ne luptăm cu el.
Războiul, cel puțin la început, îi privea pe alții. Noi, eu, familia mea și prietenii, priveam ca niște spectatori din fotolii, și era foarte pasionant. Și la fel cum credeam că războiul îi privește întotdeauna pe alții, tot așa de convinși eram că sunt uciși întotdeauna alții. Și, Sfântă Fecioară, nici asta n-a fost adevărat. Telegrame zguduitoare au început să curgă dureros și era vorba de frați de-ai noștri. Erau la peste șase mii de mile de locul urgiei, dar asta nu ne salva.
Atunci s-a terminat cu veselia. Frumoasele Libertății puteau să se tot plimbe cu bonetele lor albe și uniformele lor albe de pânză. Unchiul putea să-și tot refacă discursul lui de 4 iulie și să-l folosească pentru a vinde bonuri de împrumut. Noi, la școală, puteam să tot purtăm haine de culoare oliv-închis și șepci de campanie, și să învățăm mânuirea armelor de la profesorul de fizică, dar, Doamne, Marty Hope murise, iar băiatul familiei Berges, de peste drum, cel drăguț, de care era îndrăgostită sora noastră cea mică pe vremea când avea trei ani, fusese rupt în bucățele!
Și băieții aceia deșirați, care-și târșâiau picioarele cărând lădițe ostășești, mărșăluiau stângaci, în jos, pe Main Street spre gara Southern Pacific! Mergeau ca oile, iar fanfara din Salinas mărșăluia în fruntea lor, cântând „Steagul cu stele și cu dungi”, în timp ce familiile lor mergeau pe lângă ei plângând, și muzica răsuna ca un cântec funebru. Recruții nu se uitau la mamele lor. Nu îndrăzneau. N-am crezut niciodată că războiul ne va privi și pe noi.
Erau unii în Salinas care începură să vorbească în șoaptă în sălile de biliard și în baruri. Aveau informații particulare de la vreun soldat — noi nu cunoșteam adevărul. Oamenii noștri erau trimiși fără puști. Vase cu trupe erau scufundate și guvernul nu ne spunea. Armata germană era atât de superioară față de a noastră, încât n-aveam nicio șansă. Kaiserul ăla era un tip deștept. Se pregătea să invadeze America. Dar Wilson ne-ar fi mărturisit așa ceva? Nu. Și, de obicei, acești purtători de zvonuri erau aceiași care spuseseră că, într-o bătălie, un american făcea cât douăzeci de germani — exact aceiași.
Mici grupuri de englezi în uniformele lor străine — dar care arătau elegant — se învârteau prin țară, cumpărând tot ce nu era bătut în cuie, plătind pe loc și plătind gras. Mulți dintre achizitorii englezi erau invalizi, însă purtau aceeași uniformă. Printre altele, ei cumpărau fasole, pentru că fasolea era ușor de transportat și nu se strică, iar un om poate să trăiască al naibii de bine cu fasole. Ajunsese doisprezece cenți și jumătate funtul de fasole și era greu de găsit. Fermierii ar fi dorit să nu fi contractat fasolea doar cu doi cenți amărâți peste prețul curent de acum șase luni.
Națiunea și Valea Salinas își schimbară cântecele. La început, cântam cum o să-i arătăm noi Helgolandului și că-l vom spânzura pe Kaiser și vom mărșălui acolo și vom curăța mizeria făcută de afurisiții ăia de străini.
Apoi, brusc, am început să cântăm:
„În nenorocirea roșie a războiului, stă sora de cruce roșie
Ea e trandafirul din țara nimănui”,
și am cântat
„Allo, centrala, dă-mi țara nimănui, tata-i acolo”,
și am cântat
„Rugăciunea de seară a unei copile, când lumina-i stinsă
Se urcă sus și-și spune rugăciunea —
O! Dumnezeule, spune-i tăticului că trebuie să aibă grijă de el!”
Cred că ne simțeam ca un băiețel zdravăn, dar fără experiență, care primește un pumn în nas la prima ciocnire, îl doare și ar vrea să termine totul cât mai repede.