La răsărit de Eden · Partea a treia
46 min de ascultat

1

Mi-am pus deseori întrebarea de ce oare unii oameni se simt mai puțin loviți și măcinați de adevărurile vieții și morții decât alții. Lui Samuel, moartea Unei i-a despicat pământul sub picioare, i-a deschis porțile cetății sale de apărare și a făcut din el un om bătrân.

Pe de altă parte, Liza, care cu siguranță că își iubea familia tot atât de mult ca și soțul ei, nu a fost tot atât de distrusă sau copleșită. Viața ei a continuat la fel ca mai înainte. Simțea durerea, dar îi supraviețuia.

Probabil că Liza accepta lumea la fel cum accepta Biblia, cu toate paradoxurile și contradicțiile ei. Nu-i plăcea moartea, dar știa că aceasta există, iar când venea, nu o surprindea.

Samuel se gândea, se amuza și filozofa cu privire la moarte, dar nu credea cu adevărat în ea. Moartea nu era un membru al universului său. El și toți cei ce-l înconjurau erau nemuritori. Când a apărut moartea adevărată, a fost o ofensă, o negare a nemuririi pe care o simțea adânc, și această singură fisură în zidul lui a făcut să se prăbușească întregul edificiu. Bănuiesc că a crezut întotdeauna că poate să polemizeze cu moartea. Era un dușman personal, unul pe care-l putea înfrânge.

Pentru Liza era pur și simplu moartea — sfârșitul promis și așteptat. În durerea ei a mai fost în stare să pună o oală cu fasole la cuptor, să coacă șase tarte și să socotească exact câtă mâncare va fi necesară pentru a hrăni oaspeții la înmormântare. Și a mai fost în stare, în ciuda durerii, să aibă grijă ca Samuel să poarte o cămașă albă curată și ca haina lui neagră să fie periată și fără pete și să aibă pantofii făcuți. Poate că este nevoie de aceste două tipuri pentru a face o căsnicie durabilă, sudată prin forțe variate, ce se completează reciproc.

Odată împăcat cu gândul, Samuel putea probabil să fie mai tare decât Liza, dar procesul resemnării l-a sfârșit. După ce luă hotărârea de a merge la Salinas, Liza îl urmări îndeaproape. Nu știa întocmai ce anume urmărește, dar, ca o mamă bună și grijulie, știa că pune ceva la cale.

Ea era o realistă desăvârșită. Fiindu-i totul egal, era bucuroasă să-și viziteze copiii. Era curioasă în legătură cu ei și copiii lor. Nu era legată de un anumit loc. Locul unde te afli este doar o etapă de odihnă în drumul spre rai. Nu iubea munca în sine, dar o făcea pentru că trebuia făcută. Și era obosită. Iar pe deasupra, îi era tot mai greu să lupte cu durerile și junghiurile care încercau să o rețină în pat dimineața — deși nu au izbutit niciodată.

Se gândea la rai ca la un loc unde hainele nu se murdăresc, unde nu mai trebuie să gătești mâncare și unde nu se spală vase. Erau unele lucruri în rai pe care, în mod particular, nu prea le aproba. Era prea multă muzică și nu înțelegea cum, fie chiar și cei aleși, puteau supraviețui multă vreme în lenevia cerească ce le era promisă. Ea va găsi ceva de făcut în rai. Trebuie să existe ceva cu care să-ți ocupi timpul — niște nori de cârpit, niște aripi obosite de frecționat. Poate că gulerele hainelor aveau nevoie să fie întoarse din când în când, și dacă te gândești bine, ea nu putea crede că, fie și în rai, nu se găsesc niscaiva pânze de păianjeni în vreun colțișor pe care să le dai jos cu o mătură înfășurată într-o cârpă.

Era bucuroasă și speriată totodată de vizita la Salinas. Îi plăcea atât de mult ideea, încât simțea că aici trebuie să fie ceva foarte aproape de păcat. Și spectacolele Chautauqua? În definitiv nu era obligată să meargă și probabil că nici n-o să se ducă. Samuel o să se dezlănțuie — va trebui să-l supravegheze. Avea mereu sentimentul că el era tânăr și neajutorat. Era bine că nu știa ce gânduri îi treceau prin minte, și să afle în felul ăsta ce se întâmpla cu trupul lui.

Samuel, însă, era strâns legat de locul acela. Ferma era pentru el ca un fel de rudă și, când a părăsit-o, parcă a înjunghiat o ființă iubită. Dar odată hotărât, Samuel s-a apucat să aranjeze lucrurile cum se cuvine. Făcu vizite ceremonioase tuturor vecinilor săi, celor vechi, care își aminteau cum fusese cândva ferma și cum era acum. Iar când plecă de la vechii prieteni, aceștia erau conștienți că nu-l vor mai vedea niciodată, deși nu le spusese așa ceva. Începu să privească munții și copacii, chiar și chipurile oamenilor, ca și când ar fi vrut să le țină minte pentru veșnicie.

Ultima vizită a rezervat-o familiei Trask. Nu mai fusese pe acolo de luni de zile. Adam nu mai era tânăr. Băieții aveau unsprezece ani, iar Lee, el nu se schimbase prea mult. Lee îl însoți pe Samuel la grajd.

— Am vrut de mult să vă vorbesc — zise Lee. — Dar sunt atâtea de făcut. Și încerc să mă duc la San Francisco măcar o dată pe lună.

— Știi cum e — spuse Samuel. — Când știi că prietenul e colea, lângă tine, nu te duci să-l vezi. Apoi dispare și te mustră conștiința că nu l-ai văzut.

— Am auzit de fata dumitale. Îmi pare rău.

— Am primit scrisoarea ta, Lee. O păstrez. Ai spus lucruri simțite.

— Chinezării — făcu Lee. — Pe măsură ce îmbătrânesc, parcă devin tot mai mult chinez.

— E ceva schimbat la tine, Lee. Ce anume?

— Coada, domnule Hamilton. Mi-am tăiat coada.

— Asta era.

— Am făcut-o cu toții. N-ați auzit? Împărăteasa văduvă a murit. China e liberă. Dinastia Manciu nu mai este stăpânitoare și nu mai purtăm coadă. A fost o proclamație a noului guvern. N-a mai rămas o coadă, nicăieri.

— E vreo deosebire, Lee?

— Nu prea mare. E mai ușor. Dar am o senzație de gol la cap care mă face să mă simt prost. Te obișnuiești greu cu un lucru bun.

— Ce face Adam?

— E bine. Dar nu s-a schimbat prea mult. Mă întreb cum o fi fost înainte.

— Da, m-am întrebat și eu. A avut o primăvară scurtă. Băieții trebuie să fie mari.

— Sunt mari. Mă bucur că am rămas aici. Am învățat multe văzând cum cresc băieții și ajutându-i nițel.

— I-ai învățat chinezește?

— Nu. Domnul Trask n-a vrut. Și cred că a avut dreptate. Ar fi fost o complicație inutilă. Dar sunt prietenul lor — da, le sunt prieten. Îl admiră pe tatăl lor, dar cred că pe mine mă iubesc. Și se deosebesc foarte mult între ei. Nici nu vă puteți închipui cât de deosebiți sunt.

— În ce fel, Lee?

— O să vedeți când vin acasă de la școală. Sunt ca două fețe ale unei medalii. Cal este șiret, întunecat și bănuitor, pe când fratele lui — e un băiat care îți cade la inimă încă înainte de a scoate o vorbă și mai mult încă după aceea.

— Și nu-ți place Cal?

— Mă trezesc că îl apăr — față de mine. El luptă pentru viață, în timp ce fratele său nu trebuie să lupte.

— La fel se întâmplă și cu copiii mei — spuse Samuel. — Nu înțeleg. Ai crede că, având aceeași educație și același sânge, sunt la fel, dar nu sunt — chiar deloc.

Mai târziu, Samuel și Adam coborâră drumul umbrit de stejari spre intrarea în vale, de unde puteau privi spre Valea Salinas.

— Rămâi la masă? — întrebă Adam.

— Nu vreau să mai am pe conștiință sacrificarea altor pui — spuse Samuel.

— Lee are o friptură înăbușită.

— Ei, în cazul ăsta…

Adam mai avea și acum un umăr mai lăsat decât celălalt de pe urma vechii răni. Avea chipul aspru și închis, iar ochii lui priveau lucrurile la suprafață, fără să se oprească la amănunte. Cei doi bărbați se opriră pe drum și priviră în valea cea înverzită în urma ploilor timpurii.

Samuel zise blând:

— Mă miră cum de nu ți-e rușine să lași pământul ăla nelucrat.

— N-am avut niciun motiv să-l cultiv — răspunse Adam. — Am mai vorbit despre asta. Ai crezut că mă voi schimba. Nu m-am schimbat.

— Ești mândru de durerea ta? — întrebă Samuel. — Te face să te crezi măreț și tragic?

— Nu știu.

— Gândește-te la asta. Poate că joci un rol pe o scenă imensă, avându-te ca unic spectator.

În vocea lui Adam se simți o ușoară supărare.

— De ce vii să-mi faci morală? Îmi pare bine că ai venit, dar de ce scormonești în mine?

— Ca să văd dacă pot stârni în tine mânia. Sunt un om curios. E o grămadă de teren sterp prin locurile astea, iar aici lângă mine, iată un om tot atât de sterp. Mi se pare o risipă. Nu pot să sufăr risipa, n-am putut niciodată să mi-o permit. Este un sentiment plăcut să-ți lași viața stearpă?

— Ce pot să fac?

— Ai putea să încerci din nou.

Adam se întoarse spre el.

— Mi-e teamă, Samuel. Aș prefera să merg mai departe tot așa. Poate îmi lipsește energia sau curajul.

— Dar cu băieții cum e — îi iubești?

— Da… da.

— Îl iubești pe vreunul mai mult decât pe celălalt?

— Ce te face să crezi asta?

— Nu știu. Ceva în tonul tău.

— Să ne întoarcem în casă — spuse Adam.

O porniră înapoi pe sub copaci. Deodată Adam zise:

— Ai auzit vreodată de Cathy că s-ar afla la Salinas? Ai auzit vreodată un zvon ca ăsta?

— Dar tu?

— Da… dar n-am crezut. Nu pot crede una ca asta.

Samuel pășea tăcut pe făgașul prăfuit lăsat de urma roților pe drum. Mintea lui, ca și a lui Adam, era frământată de aceleași idei și, aproape obosit, reluă un gând pe care-l crezuse dispărut. În cele din urmă spuse:

— N-ai uitat-o de fel.

— Cred că nu. Împușcătura am uitat-o, însă. Nu mă mai gândesc la asta.

— Nu pot să-ți spun cum să-ți trăiești viața — zise Samuel — deși iată că o fac. Știu că ar fi mai bine pentru tine să te eliberezi de aceste „s-ar fi putut”, să ieși la lumină, în bătaia vântului. Și în timp ce îți vorbesc, îmi trec eu însumi prin sită amintirile, la fel cum fac oamenii cu gunoiul de pe podeaua unui bar, căutând mărunțișul care cade în crăpături. E un minerit meschin, într-adevăr meschin. Ești prea tânăr, Adam, ca să-ți treci de pe acum prin sită amintirile. Ar trebui să-ți faci altele noi, astfel încât mineritul să-ți fie mai bogat când vei îmbătrâni.

Adam stătea cu fața plecată în jos și, de atâta încleștare, maxilarul îi ieșea afară, pe sub tâmplă. Samuel îl privi pe furiș.

— Asta e — zise el. — Ia taurul de coarne. Cât de mult ne apărăm o greșeală! Vrei să-ți spun eu ce faci, ca să nu-ți închipui că e o invenție de-a ta? Când te culci și stingi lumina — ea stă în ușă, luminată din spate, și-i vezi cămașa de noapte fluturând. Vine blând în patul tău, iar tu, abia respirând, dai plapuma la o parte ca s-o primești și-ți muți capul de pe pernă ca să-i faci loc lângă capul tău. Simți mirosul dulce al pielii ei, și ți se pare că nu mai e altul pe lume…

— Încetează — strigă Adam la el. — Naiba să te ia, încetează! Nu-ți mai băga nasul în viața mea! Ești ca un coiot care adulmecă leșul unei vaci.

— Eu o știu — zise Samuel cu blândețe — pentru că și la mine a venit una din aceste fantome, tot așa, nopți, luni, ani în șir, ba chiar și acum. Cred că ar fi trebuit să-mi ferec mintea și să-mi pecetluiesc inima împotriva ei, dar n-am făcut-o. Toți anii aceștia am înșelat-o pe Liza. I-am oferit un neadevăr, o imitație, am păstrat ce am avut mai bun pentru orele acelea dulci, întunecate. Iar acum aș dori să fi avut și ea un oaspete secret. Dar n-am știut niciodată. Cred mai curând că ea și-a ferecat inima și a aruncat cheia în iad.

Mâinile lui Adam se încleștaseră atât de puternic, încât falangele, lipsite de sânge, se albiseră.

— Mă faci să mă îndoiesc de mine însumi — spuse el cu furie. — Întotdeauna ai făcut așa. Mi-e teamă de tine. Ce trebuie să fac, Samuel? Spune-mi! Nu știu cum de ai văzut lucrurile atât de clar. Ce trebuie să fac?

— Eu știu ce trebuie, deși niciodată nu o pun în aplicare. Știu întotdeauna ce trebuie. Ar trebui să-ți găsești o nouă Cathy. Ar trebui s-o lași pe noua Cathy să ucidă visul Cathy — să le lași pe amândouă să se lupte. Iar tu, stând pe de lături, să-ți unești gândurile cu cea care va învinge. Asta ar fi un „trebuie” de calitatea a doua. Cel mai bun lucru ar fi însă să găsești o dragoste nouă, proaspătă, care s-o alunge pe cea veche.

— Mi-e teamă să încerc — făcu Adam.

— Asta mi-ai mai spus-o. Și acum, iată că devin egoist față de tine. Plec, Adam. Am venit să-mi iau rămas-bun.

— Ce vrei să spui?

— Fiica mea, Olive, ne-a chemat, pe Liza și pe mine, să-i facem o vizită la Salinas, și plecăm poimâine.

— Bine, dar o să vă întoarceți.

Samuel continuă:

— După ce o să stăm la Olive, o lună sau poate două, o să vină o scrisoare de la George. O să se simtă jignit dacă n-o să-i facem o vizită la Paso Robles. Iar după asta, Mollie o să vrea să venim la San Francisco, și apoi Willy și poate chiar Joe în Est, dacă o să mai trăim atât.

— Și nu vă face plăcere? O meritați. Ați muncit destul pe dealurile astea pline de praf.

— Iubesc dealul ăsta plin de praf! — zise Samuel. — Îl iubesc așa cum își iubește cățeaua puiul de-o șchioapă. Mi-e dragă fiecare piatră, buruienile tari ca oțelul care rup fierul plugului, stratul subțire golaș de pământ fertil, adâncurile lui lipsite de apă. Există o bogăție, undeva, în dealul meu plin de praf.

— Meriți să te odihnești.

— Și asta ai mai spus-o. Iată ce a trebuit să accept și am acceptat. Când zici că merit să mă odihnesc, e ca și cum ai spune că viața mea s-a terminat.

— Crezi așa ceva?

— Asta este ceea ce am acceptat.

Adam spuse emoționat:

— Nu poți face una ca asta. Dacă accepți așa ceva, nu vei mai trăi.

— Știu — răspunse Samuel.

— Dar nu poți să faci asta.

— De ce nu?

— Nu vreau s-o faci.

— Sunt un bătrân curios, Adam. Și ceea ce e mai trist pentru mine e că-mi pierd curiozitatea. Asta e, poate, ceea ce mă face să cred că a venit vremea să-mi vizitez copiii. Va trebui s-o fac pe curiosul o bună bucată de timp.

— Aș prefera să-ți dai sufletul muncind pe dealul ăsta plin de praf.

Samuel îi zâmbi.

— Ce plăcut e să auzi asta! Îți mulțumesc. E un lucru plăcut să fii iubit, chiar și mai târziu.

Deodată, Adam se întoarse spre el, încât Samuel fu nevoit să se oprească.

— Știu ce ai făcut pentru mine — zise Adam. — Nu pot să-ți dau nimic în schimb. Dar pot să-ți mai cer încă un lucru. Dacă ți-o cer, poți să-mi mai faci un singur bine, și, poate, să-mi salvezi astfel viața?

— Aș face-o, dacă aș putea.

Adam întinse mâna și descrise un arc spre apus.

— Pe pământul acela de acolo — vrei să mă ajuți să fac grădina de care am vorbit, cu morile de vânt și puțurile și lanurile de lucernă? Am putea face culturi de semințe de flori. Se câștigă bani buni cu asta. Ia gândește-te cum ar arăta, acri întregi de mazăre și pătrate aurii de calendula. Poate și vreo zece acri cu trandafiri din West. Ia închipuie-ți cum ar mirosi când bate vântul de apus!

— Mă faci să plâng — zise Samuel — și asta e un lucru caraghios pentru un om bătrân.

Într-adevăr, ochii îi erau umezi.

— Îți mulțumesc, Adam, frumoasa ta ofertă are aroma plăcută a vântului de apus.

— Atunci accepți?

— Nu, nu accept. Dar am să mi-o imaginez când voi fi la Salinas, ascultându-l pe William Jennings Bryan. Și poate că o să ajung să cred că s-a și realizat.

— Dar vreau să o fac.

— Stai de vorbă cu Tom al meu. El o să te ajute. El ar planta, sărmanul, toată lumea cu trandafiri, dacă ar putea.

— Îți dai seama ce faci, Samuel?

— Da, știu ce fac, știu atât de bine, încât treaba e pe jumătate făcută.

— Ce om încăpățânat ești!

— Arțăgos — făcu Samuel. — Liza spune că sunt arțăgos, dar acum sunt prins într-o plasă a copiilor mei — și cred că-mi place.

2

În casă se întinsese masa.

— Aș fi vrut să servesc sub copac — spuse Lee — ca altădată, dar aerul e rece.

— Așa e, Lee, aprobă Samuel.

Gemenii intrară în liniște și rămaseră pe loc, timizi, privindu-l pe musafir.

— E mult de când nu v-am văzut, băieți. Dar v-am botezat bine. Tu ești Caleb, nu?

— Eu sunt Cal.

— Bine, Cal așadar. — Și se întoarse spre celălalt. — Dar tu ai descoperit cum să-ți pronunți mai ușor numele?

— Poftim?

— Pe tine te cheamă Aaron?

— Da, domnule.

— El îl pronunță cu un singur a — chicoti Lee. — Prietenilor lui i se pare cam nostim cu doi de a.

— Am treizeci și cinci de iepuri belgieni, domnule — spuse Aaron. — Ați vrea să-i vedeți, domnule? Cu primăvara li s-a mărit numărul. Am opt nou-născuți — chiar ieri s-au născut.

— Aș vrea să-i văd, Aron. — Schiță un zâmbet. — Cal, ia spune-mi, tu ești grădinar?

Lee întoarse brusc capul și îl analiză pe Samuel.

— Nu faceți asta — spuse Lee nervos.

Cal zise:

— La anul, tata o să-mi dea un acru de pământ.

Aron zise:

— Am un iepure care cântărește cincisprezece livre. Am să i-l dau tatei de ziua lui.

Auziră deschizându-se ușa dormitorului lui Adam.

— Nu-i spuneți — făcu Aron grăbit. — E secret.

Lee tăie friptura.

— Întotdeauna îmi tulburați gândurile, domnule Hamilton — zise el. — Ședeți, băieți.

Adam intră, dându-și în jos mânecile, și își luă locul în capul mesei.

— Bună seara, băieți — rosti el, iar ei răspunseră la unison:

— Bună seara, tată.

— Să nu-i spuneți — șopti Aron.

— Nu-i spun — îl asigură Samuel.

— Ce să nu-mi spui? — întrebă Adam.

Samuel zise:

— Nu pot exista probleme personale? Am un secret cu fiul tău.

Cal întrerupse:

— Am și eu să vă spun un secret, îndată după masă.

— Am să-l ascult bucuros — răspunse Samuel. — Și sper că nu știu de pe acum despre ce-i vorba.

Lee își ridică ochii de la treaba lui și îl privi pe Samuel. Începu să împartă carnea în farfurii.

Băieții mâncară repede și în tăcere, înfulecând bucățelele. Aron spuse:

— Ne dai voie, tată?

Adam dădu din cap, și cei doi băieți ieșiră repede.

Samuel se uită după ei.

— Par mai mari de unsprezece ani — spuse el. — Pe cât mi-aduc aminte, la unsprezece ani copiii mei urlau, țipau și se învârteau într-una. Ăștia arată ca niște oameni maturi.

— Într-adevăr? — întrebă Adam.

Lee spuse:

— Cred că știu de ce se întâmplă asta. Nu există o femeie în casă care să prețuiască copiii. Nu cred că bărbaților le pasă prea mult de copii, așa că băieții n-au simțit niciodată avantajul de a fi copii. N-au avut nimic de câștigat din asta. Nu știu dacă e bine sau e rău așa.

Samuel șterse rămășițele de sos din farfurie cu o bucată de pâine.

— Adam, mă întreb dacă îți dai seama ce înseamnă pentru tine Lee. Un filozof care se pricepe să gătească sau un bucătar care știe să gândească? M-a învățat multe. Trebuie să fi învățat de la el, Adam.

Adam răspunse:

— Mă tem că n-am ascultat suficient — sau poate că el n-a prea vorbit.

— Adam, de ce n-ai vrut ca băieții să învețe chinezește?

Adam se gândi o clipă.

— Mi se pare că e momentul sincerității — spuse el în cele din urmă. — Cred că pur și simplu din gelozie. I-am spus altfel, dar poate că de fapt n-am vrut ca ei să poată să se depărteze de mine atât de ușor într-o direcție în care nu-i puteam urma.

— E un lucru destul de rațional și aproape prea omenesc — zise Samuel. — Dar faptul că îl recunoști e un mare salt. Mă întreb dacă eu însumi am mers atât de departe.

Lee aduse la masă cafetiera cenușie emailată, umplu ceștile și se așeză. Își încălzi palma, ținând ceașca în mână. Apoi râse:

— Mi-ați făcut multe necazuri, domnule Hamilton, și ați tulburat liniștea chinezească.

— Ce vrei să spui, Lee?

— Parcă v-am mai povestit asta — spuse Lee. — Sau poate mi-am formulat ideile doar în minte, cu gândul să vi le spun. E o poveste amuzantă, în orice caz.

— Vreau s-o ascult — spuse Samuel și îl privi pe Adam. — Nu vrei să asculți și tu, Adam? Sau ești pe cale să te scufunzi în baia ta de nori?

— Tocmai mă gândeam la asta — răspunse Adam. — E curios — m-a cuprins un fel de emoție.

— Asta-i bine — făcu Samuel. — Asta-i poate cel mai bun lucru care i se poate întâmpla unui om. Să-ți auzim povestea, Lee.

Chinezul își duse mâna spre ceafă și zâmbi.

— Mă întreb dacă mă voi obișnui vreodată fără coadă — spuse el. — Cred că o foloseam mai mult decât îmi dădeam seama. V-am spus, domnule Hamilton, că devin tot mai mult chinez. Dumneata nu devii tot mai mult irlandez?

— Câteodată — spuse Samuel.

— Îți amintești când ne-ai citit cele șaisprezece versete din capitolul patru al Genezei și am discutat despre ele?

— Da, într-adevăr. Și e mult de atunci.

— Aproape zece ani — spuse Lee. — Povestea m-a impresionat adânc și am reluat-o, vorbă cu vorbă. Cu cât mă gândesc mai mult la povestea asta, cu atât mai profundă a devenit pentru mine. Apoi am comparat traducerile pe care le avem — și erau destul de asemănătoare. Un singur pasaj mă neliniștește. Versiunea King James sună astfel: Acolo unde Domnul l-a întrebat pe Cain de ce este supărat, Domnul spune: „Dacă faci bine, vei fi bine primit, dar dacă faci rău, păcatul pândește la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu îl vei stăpâni”. Acest „tu îl vei stăpâni” m-a izbit pentru că era o promisiune făcută lui Cain că va învinge păcatul.

Samuel dădu din cap.

— Dar copiii lui nu l-au învins întru totul — spuse el.

Lee sorbi cafeaua.

— Apoi am luat un exemplar din Biblia americană populară. Pe atunci aceea era foarte nouă. Pasajul acesta era deosebit. Se spunea „Tu să-l stăpânești”. Asta e cu totul altceva. Nu e o promisiune, e un ordin. Și am început să mă frământ. Mă întrebam care fusese de fapt cuvântul scriitorului original care putuse fi tradus atât de diferit.

Samuel își puse palmele pe masă, se aplecă înainte și vechea licărire tinerească îi apăru în ochi.

— Lee, să nu-mi spui că ai studiat ebraica!

Lee zise:

— O să vă povestesc. E o istorie destul de lungă. Vreți o înghițitură de ng-ka-py?

— Băutura aceea cu gust bun de mere putrede?

— Da. Vorbesc mai ușor cu ea.

— Poate și eu ascult mai bine.

Când Lee se duse la bucătărie, Samuel îl întrebă:

— Adam, ai știut de asta?

— Nu — răspunse Adam. — Nu mi-a spus, sau poate că n-am ascultat eu.

Lee se întoarse cu sticla lui de ceramică și cu trei ceșcuțe de porțelan, atât de subțiri și delicate, încât trecea lumina prin ele.

— Să bem moda chinezește — spuse el și turnă băutura aproape neagră. — Are o grămadă de pelin. Bună băutură. Dacă bei destul de mult, are cam același efect ca și absintul.

Samuel sorbi licoarea.

— Vreau să știu de ce te interesa atât de mult — spuse el.

— Mi se părea că omul care a putut concepe această măreață poveste trebuia să știe exact ceea ce voia să spună și că nu poate fi o confuzie în exprimare.

— Zici „omul”. Deci nu crezi că e o carte divină, scrisă cu degetul de cerneală al lui Dumnezeu?

— Cred că mintea care a putut să gândească această poveste a fost o minte curios de divină. Am avut și în China câteva asemenea minți.

— Voiam doar să știu — spuse Samuel. — Așadar nu ești totuși presbiterian.

— V-am spus că devin din ce în ce mai chinez. Dar să continui. Am plecat la San Francisco la sediul asociației noastre familiale. Ați auzit de asta? Familiile noastre mari au centre unde orice membru al ei poate primi ajutor sau îl poate oferi. Familia Lee este foarte mare. Se îngrijește de membrii ei.

— Am auzit de asta — spuse Samuel.

— Vă gândiți la lupta chinezilor împotriva sclaviei fetelor?

— Da, cred că da.

— E o mică diferență — spuse Lee. — M-am dus acolo pentru că în familia noastră există un număr de domni bătrâni venerați, foarte învățați. Sunt gânditori foarte meticuloși. Un om poate pierde ani întregi cântărind o frază a învățatului pe care voi îl numiți Confucius. M-am gândit că ar putea exista experți în ce privește sensul cuvintelor care ar putea să mă îndrume. Sunt bătrâni simpatici. Fumează două pipe cu opium după-amiaza și asta îi odihnește și le ascute spiritul, și stau toată noaptea cu mintea limpede. Cred că niciun alt popor nu a fost în stare să folosească cum trebuie opiumul.

Lee își înmuie limba în băutura neagră.

— Mi-am supus respectuos problema unuia dintre acești înțelepți, i-am citit povestea și i-am spus ce am înțeles din ea. În noaptea următoare, s-au întâlnit patru dintre ei și m-au chemat și pe mine. Am discutat povestea toată noaptea.

Lee râse.

— Cred că e caraghios — zise el. — Știu că n-aș îndrăzni să povestesc asta multor oameni. Puteți să vă închipuiți patru domni bătrâni — cel mai tânăr are acum peste nouăzeci de ani — apucându-se să studieze ebraica? Au angajat un rabin învățat. S-au apucat să studieze de parcă ar fi fost copii. Caiete, gramatică, vocabular, fraze simple. Puteați vedea ebraica scrisă cu cerneală chinezească și cu pensula! Scrisul de la dreapta la stânga nu-i deranja atât de rău cum te-ar deranja pe dumneata, pentru că noi scriem de sus în jos. Ei aveau simțul perfecțiunii! Au mers la rădăcina problemei!

— Și tu? — spuse Samuel.

— Eu m-am ținut alături de ei, minunându-mă de mintea lor mândră și limpede. Am început să-mi iubesc rasa și pentru prima oară am dorit să fiu chinez. La fiecare două săptămâni mă duceam la o întâlnire cu ei, și aici, în camera mea, am scris pagini întregi. Am cumpărat toate dicționarele ebraice cunoscute. Dar domnii cei bătrâni mi-o luau mereu înainte. Nu peste mult timp, l-au întrecut pe rabin; el a adus un coleg al său. Domnule Hamilton, ar fi trebuit să asistați la unele nopți de argumentări și discuții. Ce întrebări, ce analize, ce judecată frumoasă, ce judecată minunată. După doi ani, am simțit că putem să ne apropiem de cele șaisprezece versete ale capitolului patru din Geneză. Domnii mei cei bătrâni simțeau și ei că vorbele acelea sunt importante — „tu îl vei stăpâni” și „tu să-l stăpânești”. Și iată aurul extras din mineritul nostru: „Tu poți să-l stăpânești. Poți să stăpânești păcatul”. Bătrânii domni au zâmbit, au dat aprobator din cap și au considerat că anii au fost bine folosiți. Asta i-a scos și din carapacea lor chinezească, iar acum studiază greaca.

Samuel spuse:

— E o poveste fantastică. Am încercat să te urmăresc și poate mi-a scăpat ceva. De ce este atât de important cuvântul acela?

Mâna lui Lee tremură în timp ce umplu ceștile delicate. O bău pe a lui dintr-o înghițitură.

— Nu înțelegi? — strigă el. — Traducerea populară americană le ordonă oamenilor să învingă păcatul, și păcatul poate fi numit ignoranță. Traducerea lui King James face o promisiune în „tu îl vei stăpâni”, dând să se înțeleagă că omul va învinge cu siguranță păcatul. Dar cuvântul ebraic, cuvântul *timshel*, „tu îl poți stăpâni”, îți dă o posibilitate de alegere. Poate că e cel mai important cuvânt din lume. Asta înseamnă că drumul este deschis. Dreptul de a alege revine omului. Pentru că dacă e adevărat „îl poți stăpâni”, este tot atât de adevărat și că „nu-l poți stăpâni”. Nu înțelegi?

— Ba da, înțeleg. Înțeleg. Dar tu nu crezi că asta este o lege divină. De ce îi simți atunci importanța?

Lee răspunse:

— Am vrut să vă spun asta mai de mult. Am și anticipat întrebările dumitale și sunt bine pregătit. Orice scriere care a influențat gândirea și viața unui mare număr de oameni este importantă. Există milioane de secte și biserici care simt ordinul „tu să-l stăpânești”, și fac totul ca să-l asculte. Și sunt alte milioane care cred în predestinare, „tu îl vei stăpâni”. Nimic din ceea ce ar face nu ar putea opri destinul. Dar „tu poți”. Asta îl face pe om măreț, îi dă ceva asemănător zeilor, pentru că în slăbiciunea și murdăria lui, în uciderea fratelui lui, el are totuși posibilitatea alegerii. Își poate alege drumul, poate lupta și câștiga.

Vocea lui Lee era un cântec de triumf.

Adam spuse:

— Tu crezi asta, Lee?

— Da. Da, cred. Este ușor ca, din lenevie, din slăbiciune, să te arunci în brațele lui Dumnezeu spunând: „N-am avut încotro; drumul era dinainte stabilit”. Dar gândește-te la măreția alegerii. Îl face pe om, om. Pisica n-are nicio posibilitate de alegere, albina trebuie să facă miere. Nu este nimic divin în asta. Și ce credeți, domnii aceia bătrâni care alunecau ușor spre moarte, mai doresc acum să moară?

Adam spuse:

— Vrei să zici că chinezii aceștia cred în Vechiul Testament?

Lee răspunse:

— Bătrânii aceștia cred într-o poveste adevărată, și își dau seama dacă o poveste e adevărată, atunci când o ascultă. Ei sunt criticii adevărului. Ei știu că cele șaisprezece versete sunt o poveste a omului în orice epocă, sau cultură, sau rasă. Ei nu cred că un om e în stare să scrie adevărul în cincisprezece versete și trei sferturi și să spună o minciună într-un singur verb. Confucius îi învață pe oameni cum trebuie să trăiască pentru a avea o viață bună și fericită. Dar aceasta — aceasta este o scară pe care să ajungi la stele. — Lui Lee îi străluceau ochii. — Niciodată nu trebuie să pierzi din vedere asta. Ea alungă de sub picioare slăbiciunea, lașitatea și lenevia.

Adam zise:

— Nu știu cum ai putut să gătești, să crești băieții, să mă îngrijești pe mine și să mai faci toate astea.

— Nici eu nu știu — făcu Lee. — Dar îmi fumez cele două pipe după-amiaza, nici mai mult, nici mai puțin, ca bătrânii. Și simt că sunt om. Și simt că omul este un lucru foarte important — poate mai important decât o stea. Asta nu înseamnă teologie. Nu sunt înclinat spre divinitate. Dar simt o dragoste nouă pentru acel instrument strălucitor, sufletul omenesc. Este un lucru frumos și unic în univers. Este mereu atacat, dar niciodată distrus — pentru că „tu poți”.

3

La plecare, Lee și Adam l-au condus pe Samuel până la remiză. Lee ducea o lanternă de tinichea, ca să lumineze calea, căci era una din acele nopți senine de iarnă timpurie, când cerul este plin de stele și, din cauza lor, pământul pare și mai întunecos. Pe dealuri era liniște. Niciun animal nu umbla prin locul acela, nici ierbivor, nici de pradă, iar aerul era atât de liniștit, încât trunchiurile și frunzele negre ale stejarilor se profilau nemișcate pe Calea Laptelui. Cei trei bărbați erau tăcuți. Inelul micii lanterne scârțâia nițeluș, când Lee deplasa fasciculul luminos.

Adam întrebă:

— Când crezi că te întorci din călătorie?

Samuel nu răspunse.

Doxology stătea liniștită în grajd, cu capul în jos și ochii ei lăptoși priveau paiele de sub picioarele ei.

— Ai calul ăsta de-o veșnicie — spuse Adam.

— Are treizeci și trei de ani — răspunse Samuel. — I-au căzut dinții. Trebuie să-l hrănesc cu fiertură caldă din mână. Are coșmaruri. Tremură și plânge uneori în somn.

— E mai urât ca cea mai urâtă sperietoare de ciori pe care am văzut-o vreodată — zise Adam.

— Știu. Cred că de asta l-am ales când era mânz. Știi că am plătit pe el doi dolari acum treizeci și trei de ani? N-avea nimic ca lumea, copitele — plate ca niște clătite, picioarele — atât de groase, de drepte și de scurte de parcă nu ar avea încheieturi deloc. Capul e turtit și spatele curbat. Are coastele ieșite și crupa mare. Gura-i e de fier și mai luptă și acum cu zăbala. Când îl călărești, ai impresia că mergi cu sania pe un drum bolovănos. Nu știe să meargă la trap, iar când umblă, se împiedică în propriile-i picioare. În treizeci și trei de ani nu i-am găsit nicio calitate. Are chiar și un caracter urât. Este egoist și cârcotaș, meschin și neascultător. Chiar și acum nu îndrăznesc să merg în spatele lui, cu siguranță că mi-ar trage o copită. Când îl hrănesc cu fiertura, încearcă să mă muște de mână. Și îl iubesc.

Lee zise:

— Și i-ai dat numele „Doxology”.

— Desigur — răspunse Samuel — m-am gândit că o ființă atât de puțin înzestrată merită să aibă și ceva mai deosebit. Acum n-o mai duce mult.

Adam spuse:

— Poate ar trebui să-i pui capăt chinurilor.

— Ce chinuri? — întrebă Samuel. — Este una din puținele ființe fericite și mulțumite pe care le-am întâlnit.

— Trebuie să aibă dureri și suferințe.

— Cred că el nu-i de aceeași părere. Doxology se mai consideră încă un cal grozav. Tu, Adam, l-ai împușca?

— Da. Cred că da. Da.

— Ți-ai luat răspunderea?

— Da. Cred că da. Are treizeci și trei de ani. A trăit și așa prea mult.

Lee își așeză lanterna pe pământ. Samuel se lăsă pe vine lângă ea și, instinctiv, întinse mâinile spre căldura fluturașului de lumină galbenă.

— Mă indispune ceva, Adam — zise el.

— Ce anume?

— Mi-ai împușca într-adevăr calul pentru că moartea ar fi mai ușoară pentru el?

— Voiam să spun…

Samuel spuse repede:

— Tu ții la viață, Adam?

— Bineînțeles că nu.

— Dacă aș avea o doctorie care te-ar putea vindeca, dar în același timp te-ar putea ucide, ar trebui să ți-o dau? Scrutează-ți bine gândurile, omule.

— Ce doctorie?

— Ei bine, când îți spun că ar putea să te omoare, crede-mă.

Lee spuse:

— Aveți grijă, domnule Hamilton. Aveți grijă!

— Ce înseamnă asta? — întrebă Adam. — Spuneți-mi, la ce vă gândiți?

Samuel spuse blând:

— Cred că de data asta nu voi fi grijuliu, Lee. Dacă greșesc — ascultă aici — dacă fac vreo greșeală, îmi asum răspunderea și primesc orice mustrare mi se cuvine.

— Sunteți sigur că aveți dreptate? — întrebă Lee cu îngrijorare.

— Bineînțeles că nu sunt sigur. Adam, vrei doctoria?

— Da. Nu știu ce este, dar dă-mi-o.

— Adam, Cathy este la Salinas. Are un bordel, cel mai vicios și mai depravat din toată regiunea asta. Acolo se găsește de vânzare tot ce este mai rău și urât, împotriva naturii și murdar, cele mai rele lucruri la care se poate gândi o ființă omenească. Acolo vin să-și caute satisfacția infirmii și depravații. Dar e și mai rău decât atât. Cathy, care acum se numește Kate, atrage tot ce este proaspăt, tânăr și frumos și îi mutilează într-atât, încât sunt pierduți pentru totdeauna. Ei, iată-ți doctoria. Să vedem ce efect o să facă asupra ta.

— Ești un mincinos! — făcu Adam.

— Nu, Adam. Am multe defecte, dar mincinos nu sunt.

Adam se răsuci spre Lee.

— E adevărat?

— Eu nu sunt un antidot. Da, e adevărat.

Adam stătu clătinându-se în lumina lămpii, apoi se întoarse și o luă la fugă. Îi auziră pașii care alergau și se împiedicau. Îl auziră căzând peste hățiș, scurmând și făcându-și drum în sus pe pantă. Zgomotele încetară abia atunci când el dispăru dincolo de creasta dealului.

Lee zise:

— Doctoria dumitale acționează ca o otravă.

— Îmi asum răspunderea — făcu Samuel. — De mult am învățat următorul lucru: când un câine a înghițit stricnină și urmează să moară, trebuie să iei o secure și să-l duci la un butuc. Apoi trebuie să aștepți convulsia următoare, iar în clipa aceea să-i tai coada. Dacă otrava n-a mers prea departe, câinele se poate face bine. Șocul durerii poate combate otrava. Fără acest șoc, el va muri cu siguranță.

— Dar de unde știți că e o situație asemănătoare? — întrebă Lee.

— Nu știu, dar fără asta ar muri cu siguranță.

— Sunteți un om curajos — spuse Lee.

— Nu, sunt bătrân. Și dacă voi avea ceva pe conștiință, nu va fi pentru mult timp.

Lee întrebă:

— Ce credeți că va face?

— Nu știu, dar cel puțin nu va sta să lâncezească. Ține-mi, te rog, lanterna, vrei?

În lumina gălbuie, Samuel băgă zăbala în gura calului, o zăbală atât de veche și subțiată ca o sârmă de oțel. Frâul fusese abandonat de mult. Bătrânul cap turtit era liber să-și lase nasul în pământ dacă voia, sau să se oprească și să pască iarba de la marginea drumului. Lui Samuel nu-i păsa. Îl înhămă cu blândețe, iar calul se învârtea încercând să-l lovească.

Când Dox fu așezată între hulubele căruței, Lee întrebă:

— Vă supără dacă vă însoțesc puțin? Mă întorc pe jos.

— Haide — făcu Samuel și încercă să nu observe că Lee îl ajută să se urce în căruță.

Noaptea era foarte întunecată, iar Dox își arătă nemulțumirea față de călătoria nocturnă, împiedicându-se la fiecare câțiva pași.

Samuel zise:

— Dă-i drumul, Lee. Ce-ai vrut să-mi spui?

Lee nu păru surprins.

— Poate că sunt curios, așa cum spui dumneata că ești. Am stat și m-am gândit. Știu să calculez probabilitățile, dar în seara asta m-ai păcălit. Aș fi făcut pariu că, din toți, dumneata ai fi ultimul care i-ar spune lui Adam.

— Știai de ea?

— Desigur — răspunse Lee.

— Băieții știu?

— Nu cred, dar e o chestiune de timp. Știți cât de cruzi sunt copiii. Într-o zi, li se va striga în față în curtea școlii.

— Poate ar trebui să-i ducă de aici — spuse Samuel. — Gândește-te la asta.

— Nu mi-ați răspuns la întrebare, domnule Hamilton. Cum de ați fost în stare să faceți asta?

— Crezi că a fost o greșeală atât de mare?

— Nu, nu mă gândeam deloc la asta. Dar nu vă vedeam luând o poziție atât de fermă în nicio problemă. Asta a fost părerea mea. Vă interesează?

— Arată-mi omul pe care nu-l interesează să fie analizat — spuse Samuel. — Zi mai departe.

— Sunteți un om bun, domnule Hamilton. Am crezut întotdeauna că este o bunătate care provine din dorința de a nu produce neplăceri. Gândirea dumitale este la fel de sprintenă ca un miel care țopăie pe un câmp cu margarete. După câte știu eu, niciodată nu ați înhățat ceva cu dinții, ca un buldog. Dar în seara asta ați făcut un lucru care distruge toată imaginea pe care mi-am creat-o despre dumneavoastră.

Samuel înfășură hățurile pe un băț înfipt în lăcașul biciului și Doxology continuă să se împleticească pe făgașul drumului. Bătrânul își mângâie barba care strălucea foarte albă la lumina stelelor. Își scoase pălăria neagră și și-o puse în poală.

— Cred că m-a surprins și pe mine tot atât cât și pe tine — spuse el. — Dar dacă vrei să știi de ce — privește în tine însuți.

— Nu vă înțeleg.

— Dacă mi-ai fi vorbit mai din vreme despre studiile tale, ar fi fost cu totul altceva, Lee.

— Tot nu vă înțeleg.

— Fii atent, Lee, o să mă faci să vorbesc. Ți-am spus doar, caracterul meu irlandez apare și dispare. Acum e pe cale să apară.

Lee spuse:

— Domnule Hamilton, plecați și n-o să vă mai întoarceți. Nu mai vreți să mai trăiți mult.

— E adevărat, Lee. De unde știi?

— Moartea se simte pretutindeni în jurul dumitale. Se vede pe chip.

— N-am știut că și altcineva poate să vadă — zise Samuel. — Știi, Lee, mă gândesc la viața mea ca la un fel de muzică, o muzică nu întotdeauna bună, dar totuși cu formă și melodie. Dar de multă vreme, viața mea n-a mai răsunat ca o orchestră completă. N-a mai scos decât o singură notă și această notă era o durere continuă. Nu sunt singurul care am această atitudine, Lee. Mi se pare că prea mulți dintre noi socot că viața se termină cu o înfrângere.

— Poate că sunt prea bogați cu toții — spuse Lee. — Am observat că nu există nemulțumire mai mare decât a bogătașilor. Hrănește un om, îmbracă-l, instalează-l într-o casă bună și va muri de disperare.

— Traducerea ta, Lee, alcătuită din două cuvinte — „tu poți” —, ea e de vină. M-a prins de gât și m-a scuturat. Iar când amețeala a trecut, s-a deschis o cale nouă și luminoasă. Iar viața mea, care se termină, merge parcă sub un sfârșit minunat. Muzica mea are o ultimă nouă melodie, ca un cântec de pasăre în noapte.

Lee îl privea prin întuneric.

— Același lucru l-au simțit și bătrânii din familia mea.

— „Tu poți să învingi păcatul”, Lee. Asta este. Nu cred că toți oamenii sunt doborâți. Pot să-ți numesc o duzină care nu sunt și numai ei sunt aceia prin care trăiește lumea. Cu spiritele e la fel ca și cu bătăliile — ne amintim doar de învingători. Desigur, majoritatea oamenilor se simt doborâți, dar sunt alții care, ca niște coloane de foc, conduc oamenii înfricoșați prin întuneric. „Tu poți! Tu poți!” Ce măreție! E adevărat că suntem slabi, bolnavi și arțăgoși, dar dacă am fi fost doar atât, am fi dispărut cu milenii în urmă de pe fața pământului. Omul ar fi lăsat ca singure urme ale existenței sale pe pământ doar niște rămășițe de maxilare fosilizate, câțiva dinți rupți în straturi de calcar. Dar posibilitatea de a alege, Lee, posibilitatea de a alege și câștiga! N-am înțeles și n-am acceptat așa ceva niciodată înainte. Acum înțelegi de ce i-am spus lui Adam în seara asta? Am exersat dreptul de a alege. Poate am greșit, dar, spunându-i, l-am obligat și pe el să trăiască sau să dea ortul popii. Care e cuvântul acela, Lee?

— *Timshel* — spuse Lee. — Vreți să opriți căruța?

— O să ai mult de mers înapoi.

Lee sări jos.

— Samuel! — zise el.

— Aicea-s. — Bătrânul chicoti. — Liza nu poate să sufere când răspund așa.

— Samuel, ai mers mai departe decât mine.

— Era timpul, Lee.

— La revedere, Samuel — spuse grăbit Lee și o porni înapoi pe drum.

Auzi roțile de fier ale căruței scârțâind pe drum. Se întoarse și se uită după ea, și pe coamă îl văzu pe bătrânul Samuel profilându-se pe cer, cu păru-i alb care strălucea în lumina stelelor.

0:00