Capitolul 13

1

Un fel de aureolă luminează mintea omului. I se întâmplă aproape oricui: poți câteodată s-o simți cum crește sau cum freamătă ca un fitil a cărui flacără se apropie de dinamită. Ai o senzație plăcută în stomac, o încântare a nervilor, a brațelor. Pielea gustă aerul și fiecare inspirație e plăcută. Începutul ei e aidoma plăcerii unui căscat larg care te destinde: creierul se luminează și toată lumea strălucește în fața ochilor. Omul a dus poate o viață cenușie, pe un pământ cu copaci întunecați și sumbri. Poate că evenimentele, chiar și cele mai importante, s-au scurs palide, anonime. Și apoi — deodată, aureola îi sună în urechi un cântec dulce de greier, mirosul pământului îi încântă nările, și lumina ce se strecoară sub un copac îi mângâie ochii. După aceea din om țâșnește un torent care nu-l lasă totuși secătuit. Cred că importanța unui om în lume e dată de calitatea și numărul aureolelor sale. Este o chestiune cu totul personală, dar ea ne leagă de lume. Ea este mama tuturor creațiilor, și în asta constă deosebirea dintre un om și toate celelalte viețuitoare.

Nu știu cum va fi în anii care vor veni. În lume au loc schimbări monstruoase, forțe care dau formă unui viitor al cărui chip nu-l cunoaștem. Unele din aceste forțe ni se par primejdioase, poate nu prin ele însele, ci pentru că tendința lor este să elimine alte lucruri pe care noi le luăm drept bune. Este adevărat că doi oameni pot ridica o piatră mai mare decât poate un singur om. Un colectiv poate construi automobile mai repede și mai bine decât un singur om, iar pâinea de la o fabrică mare este mai ieftină și are mereu același gust. Când hrana și îmbrăcămintea noastră și locuințele se vor naște în angrenajul producției de masă, metodele standard vor trebui să pătrundă și în gândirea noastră, și să elimine orice altă gândire. În epoca noastră, producția de masă sau colectivă a pătruns în economie, în politică și chiar în religie. În lume există o mare tensiune, tensiune care tinde să atingă punctul culminant, iar oamenii sunt nefericiți și au idei neclare.

Într-un asemenea moment, mi se pare firesc să-mi pun asemenea întrebări. În ce cred eu? Pentru ce trebuie să lupt și împotriva cui?

Specia noastră este singura specie creatoare și are un singur instrument creator: creierul și gândirea individuală a omului. Nimic nu a fost creat vreodată de doi oameni. Nu există colaborări bune, fie în muzică, în artă, în poezie, în matematică sau în filozofie. Odată minunea creației împlinită, colectivul poate să-i dea viață și să o lărgească, dar acesta nu inventează niciodată nimic. Cel mai prețios lucru este doar mintea omului singur…

Iată ce cred eu: că mintea liberă, exploratoare a individului este lucrul cel mai de preț din lume. Și de aceea voi lupta pentru libertatea minții, de a lua calea pe care și-o alege ea… Și trebuie să mai lupt împotriva oricărei idei, religii sau guvernări care limitează sau distruge individul… Dacă aureola ar fi ucisă, suntem pierduți.

2

Adam Trask a avut o copilărie întunecată, perdelele vieții sale au fost asemeni unor pânze de păianjen prăfuite, iar zilele sale o înșiruire lentă de momente care erau pe jumătate neplăceri, pe jumătate niște triste decepții, și apoi, prin Cathy, se aprinse și pentru el aureola.

N-are importanță că ea era un monstru, cum am numit-o. Poate n-o înțelegem pe Cathy, dar, pe de altă parte, suntem capabili de multe, în toate privințele, de mari virtuți ca și de mari păcate. Și cine nu și-a răscolit niciodată apele tulburi din conștiință?

Poate că toți purtăm în noi o mlaștină tăinuită în care încolțește și se dezvoltă răul și lucrurile urâte. Dar această cultură este îngrădită și mlădițele ei se ridică doar pentru a cădea din nou. Nu e oare posibil ca, în această mlaștină neagră dinlăuntrul unui om, răul să crească destul de puternic ca să treacă peste îngrăditură și să se elibereze? Un asemenea om ar fi oare tocmai monstrul nostru, și nu suntem noi oare înrudiți cu el prin mlaștina noastră ascunsă? Ar fi absurd să nu-i înțelegem atât pe îngeri, cât și pe diavoli, întrucât noi înșine i-am inventat.

Oricum a fost Cathy, ea i-a provocat aureola lui Adam. Spiritul acestuia s-a ridicat în zbor, eliberat de teamă, amărăciune și amintiri înăbușitoare.

Aureola luminează lumea și o schimbă, așa cum o rachetă luminoasă schimbă înfățișarea unui câmp de bătălie. Poate că Adam nici n-o vedea pe Cathy, într-atât de multă lumină o scăldau ochii săi. În mintea lui nu pălea niciodată imaginea frumuseții și blândeții, a fetei dulci și sfinte care pentru el însemna mai mult ca oricare alta, curată și iubitoare — așa arăta Cathy pentru soțul ei și, orice ar fi făcut sau ar fi spus, ea n-o putea distruge pe acea Cathy a lui Adam.

Ea spusese că nu voia să meargă în California, dar el nu o auzi, pentru că acea Cathy a lui l-a luat de braț și a pornit-o cea dintâi. Atât de strălucitoare îi era aureola, încât nu observă tristețea îndurerată a fratelui său, nu văzu clipirea din ochii lui. Îi vându lui Charles partea lui de fermă pe mai puțin decât făcea și, cu asta, precum și cu jumătate din banii tatălui său, era liber și bogat.

Frații păreau acum niște străini. Și-au strâns mâna la gară, iar Charles privi în urma trenului și își frecă cicatricea. Se duse apoi la han, bău la repezeală patru pahare cu whisky și urcă treptele ultimului etaj. Plăti fata, dar nu fu în stare să facă nimic. Plânse în brațele ei până când aceasta îl dădu afară. Se aruncă cu toate forțele asupra fermei, o sili să producă mai mult, îi adăugă acareturi, semănă, o îngriji și o lărgi. Nu află odihnă și nici distracție, și deveni un om bogat, lipsit de plăceri și respectat, dar fără prieteni.

Adam se opri la New York, exact atât cât să cumpere haine pentru el și pentru Cathy, înainte de a se urca în trenul care îi duse de cealaltă parte a continentului. Cum de au ajuns în Valea Salinas, e foarte ușor de înțeles.

În vremea aceea, societățile de căi ferate — care se dezvoltau, se luptau între ele, se străduiau să crească și să se domine una pe alta — foloseau orice mijloc pentru a-și spori traficul. Companiile nu se mulțumeau să dea anunțuri la ziare, ci scoteau broșuri și pliante în care erau descrise și înfățișate frumusețile și bogățiile Vestului. Nicio afirmație nu era extravagantă — bogăția era nelimitată. Compania Căilor ferate ale Pacificului de Sud, condusă energic de Leland Stanford, începuse să devină stăpână pe coasta Pacificului, nu numai în transporturi, ci și în politică. Șinele lui pătrundeau tot mai mult de-a lungul văilor. Apărură noi orașe, noi terenuri fură date în folosință și populate, căci compania trebuia să-și facă rost de clienți, dacă voia să aibă clientelă.

Lunga Vale Salinas făcea parte din exploatare. Adam văzu și studie un pliant frumos colorat unde valea era descrisă ca o regiune pe care nici raiul n-ar întrece-o în frumusețe. După ce citeai așa ceva, trebuia să fi fost nebun să nu dorești să te stabilești în Valea Salinas.

Adam nu se grăbi să cumpere. Își luă o trăsură și vizită împrejurimile, se întâlni cu cei veniți mai de mult și vorbiră despre sol și apă, climă și recolte, prețuri și condiții. Adam nu voia să speculeze. Venise să se stabilească aici, să întemeieze un cămin, o familie, poate o dinastie.

Adam trecea vesel de la o fermă la alta, lua în mână pământ și-l fărâmița între degete, discuta, făcea planuri și vise. Oamenilor din vale le era pe plac și erau bucuroși că venise să locuiască acolo, căci recunoscuseră în el un om de încredere.

Avea o singură grijă, și aceasta se referea la Cathy. Nu se simțea bine. Mergea alături de el prin regiune, dar era absentă. Într-o dimineață se plânse că nu se simte bine și rămase în camera ei la hotelul „King City”, în timp ce Adam vizita regiunea. Se întoarse pe la cinci după-amiază și o găsi aproape moartă din pricina unei hemoragii. Din fericire, Adam îl găsi pe doctorul Tilson la masa de seară și îl luă pe sus de la friptura lui. Doctorul făcu un examen sumar, îi puse un pansament și se întoarse către Adam.

— N-ai vrea să mă aștepți jos? — îi propuse el.

— Îi e mai bine?

— Da. Te chem eu imediat.

Adam o bătu pe Cathy pe umăr și ea îi zâmbi. Doctorul Tilson închise ușa în urma lui și se întoarse lângă pat. Chipul îi era roșu de furie.

— De ce-ai făcut asta?

Gura lui Cathy era ca o dungă subțire, roșie.

— Soțul dumitale știe că ești însărcinată?

Ea își mișcă încet capul dintr-o parte în alta.

— Cu ce ai făcut treaba asta?

Ea îl privi fix.

Doctorul aruncă o privire prin odaie. Se îndreptă spre birou și ridică o andrea. O amenință cu ea.

— Vechea unealtă — vechiul criminal. Ești o nebună. Era gata să te omori și n-ai pierdut copilul. Presupun că ai și înghițit ceva, te-ai otrăvit sau ai pus acolo camfor, petrol, ardei roșu. Dumnezeule! Ce sunteți în stare să faceți voi, femeile.

Ochii ei erau reci ca sticla.

Își trase scaunul lângă pat.

— De ce nu vrei să ai copilul? — întrebă el blând. — Ai un soț bun. Nu-l iubești? N-ai deloc de gând să-mi vorbești? Spune-mi, ce dracu! Nu fi încăpățânată ca un catâr!

Buzele nu i se mișcau și ochii nu-i clipeau.

— Nu înțelegi, draga mea? Nu trebuie să distrugi viața. Ăsta e singurul lucru care mă înnebunește. Dumnezeu mi-e martor că pierd unii pacienți pentru că n-am destule cunoștințe. Dar încerc — întotdeauna încerc. Și deodată, uite, o crimă deliberată.

Vorbea repede. Se temea de liniștea groaznică dintre fraze. Femeia aceasta îl uimea. Avea ceva neomenesc.

— Ai cunoscut-o pe doamna Laurel? Ea cheltuiește o grămadă și plânge după un copil. Ar da tot ce are și tot ce ar putea strânge ca să aibă un copil, și dumneata, dumneata încerci să-l străpungi pe al dumitale cu o andrea. Bine — strigă el — așadar nu vrei să vorbești — n-ai decât. Dar să-ți spun ceva. Copilul n-are nimic. Ai țintit prost. Și să-ți mai spun ceva — o să naști copilul ăsta. Știi ce spune legea acestui stat despre avorturi? Nu trebuie să-mi răspunzi, ascultă doar la mine! Dacă se mai întâmplă o dată, dacă pierzi copilul ăsta și am vreun motiv să bănuiesc că e ceva suspect la mijloc, te voi da în judecată, voi depune mărturie împotriva dumitale și voi avea grijă să fii pedepsită. Acum sper că ai destul bun-simț să mă crezi, pentru că am vorbit serios.

Cathy își umezi buzele cu o limbă ascuțită, micuță. Răceala îi dispăruse din ochi și în locul ei apăru o tristețe plină de slăbiciune.

— Îmi pare rău — zise ea. — Îmi pare rău. Dar nu mă înțelegeți.

— Atunci de ce nu-mi spui?

Furia lui dispăru ca o ceață.

— Spune-mi, draga mea.

— E greu de spus. Adam e atât de bun, de puternic. Eu însă am o tară. Epilepsia.

— Dumneata, nu se poate!

— Eu nu, dar bunicul, și tata, și fratele meu.

Își acoperi ochii cu mâinile.

— N-aș putea să dăruiesc soțului meu un asemenea copil.

— Sărmană copilă — spuse el. — Sărmana mea copilă. Nu poți fi sigură. E mai mult decât probabil că va fi un copil normal și sănătos. Vrei să-mi promiți că n-ai să mai încerci nimic?

— Da.

— Bine. N-o să-i spun soțului ce-ai făcut. Acum culcă-te pe spate să văd dacă s-a oprit hemoragia.

După câteva minute, își închise geanta și luă andreaua în buzunar.

— Vin să te văd mâine dimineață.

Când coborî treptele înguste care dădeau în hol, Adam se repezi la el. Doctorul Tilson fu asaltat cu:

— Ce face? E bine? Ce s-a întâmplat? Pot să mă duc sus?

— Hei, gata-gata.

Și îi spuse șiret, folosind gluma lui tipică:

— Soția dumitale e bolnavă.

— Doctore…

— Soția dumitale e însărcinată.

Trecu pe lângă Adam și îl lăsă cu ochii holbați. Trei bărbați care stăteau în jurul sobei îi zâmbiră. Unul din ei spuse sec:

— Dacă aș fi eu în locul lui, aș invita câțiva prieteni, poate chiar trei, la un pahar.

Aluzia fusese aruncată în vânt. Adam urcă greoi scara îngustă.

Atenția lui Adam se fixase asupra fermei Bordoni, câteva mile la sud de King City, de fapt la egală distanță de San Lucas și King City.

Familia Bordoni mai avea nouă sute de acri rămași dintr-o donație de zece mii de acri pe care o primise străbunicul doamnei Bordoni de la regele Spaniei. Familia Bordoni era de origine elvețiană, dar doamna Bordoni era fiica și moștenitoarea unei familii spaniole care se stabilise în Valea Salinas din timpuri străvechi. Și așa cum s-a întâmplat cu majoritatea familiilor vechi, pământul le-a alunecat printre degete. O parte l-au pierdut la jocuri de noroc, o parte le-a fost confiscată pentru neplata impozitelor, iar câțiva acri au fost tăiați ca niște cupoane pentru a cumpăra cu ei obiecte de lux — un cal, un diamant sau o femeie frumoasă. Cei nouă sute de acri rămași constituiau inima donației originale Sanchez și erau cei mai buni. Se întindeau pe ambele părți ale râului și se pierdeau la poalele dealurilor, deoarece în acel loc valea se îngustează și apoi se lărgește din nou. Casa care aparținuse pe vremuri familiei Sanchez mai putea fi folosită încă. Construită din chirpici, se ridica într-o mică despicătură între dealuri, o vale în miniatură, udată de un izvor de apă dulce care nu seca niciodată. Acesta era și motivul pentru care primul Sanchez își construise acolo locuința. Valea era umbrită de stejari mari și pământul era neobișnuit de bogat și de verde, pentru acea parte a regiunii. Zidurile casei mărunte erau groase de patru picioare, iar stâlpii de susținere erau legați cu fâșii de piele brută care fuseseră întinse ude. Când pielea s-a uscat, a strâns bine stâlpii și traversele, iar pielea s-a făcut tare ca fierul și aproape indestructibilă. Această metodă de construcție are un singur neajuns. Șobolanii, dacă sunt lăsați, rod pielea.

Casa cea veche părea că răsărise din pământ și era încântătoare. Bordoni o folosise drept staul de vaci. Era elvețian, imigrat, cu pasiunea națiunii sale pentru curățenie. N-avea încredere în zidurile groase de chirpici și a construit, la o oarecare distanță, o cabană de lemn, iar vacile lui scoteau capul prin ferestrele adânci ale vechii case Sanchez.

Familia Bordoni nu avea copii, iar când soția muri la o vârstă destul de înaintată, soțul fu cuprins de dorul trecutului său alpin. Voia să vândă ferma și să se ducă acasă. Adam Trask refuză să cumpere în pripă, iar Bordoni cerea un preț mare, prefăcându-se că nu-i pasă dacă vinde sau nu. Bordoni era sigur că Adam îi va cumpăra pământul, chiar mai înainte ca Adam să știe acest lucru.

Adam voia ca, acolo unde se va stabili, să-și țină și copiii care se vor naște. Se temea să nu cumpere un loc și apoi să vadă altul care să-i placă mai mult, dar locul Sanchezilor îl atrăgea mereu. Odată cu apariția lui Cathy, înaintea lui se deschidea o viață lungă și plăcută. Își luă însă toate măsurile de prevedere și parcurse, una câte una, cu trăsura, călare sau pe jos, fiecare bucățică de pământ. Sondă terenul ca să controleze, să pipăie și să miroasă subsolul. Se interesă de plantele sălbatice care cresc în câmp, în valea râului și pe dealuri. În locurile umede, îngenunche și cercetă urmele lăsate în noroi, urme de puma și de cerb, de coiot și pisică sălbatică, de sconcs și raton, de nevăstuică, de iepuri, toate acoperite de o țesătură de urme ale cozilor. Umblă printre plopi și sicomori, printre rugii de mure de pe malul râului, mângâie trunchiurile de stejar, de madrone, lauri și taion.

Bordoni îl urmărea cu ochi ironici și turna pahare de vin roșu, făcut din strugurii din mica lui vie de pe deal. Era o plăcere a lui Bordoni să se îmbete nițeluș în fiecare după-amiază. Iar lui Adam, care nu gustase niciodată vinul, începu să-i placă.

O întrebă la nesfârșit pe Cathy ce părere are despre locul acela. Îi place? Ar fi fericită acolo? Dar nu luă în seamă răspunsurile ei vagi. Își închipuia că împărtășește și ea entuziasmul lui. În holul hotelului „King City”, vorbea cu bărbații care se adunau în jurul sobei și citeau ziarele sosite din San Francisco.

— Mă gândesc la apă — spuse el într-o seară. — Mă întreb cât de adânc ar trebui săpat ca să dai de un izvor.

Un fermier se așeză picior peste picior.

— Ar trebui să te duci să-l vezi pe Sam Hamilton — zise el. — El știe despre apă mai mult decât oricine altul de pe-aici. El e vrăjitorul apei și săpător de puțuri. El o să-ți spună. El a făcut jumătate din fântânile din partea asta a văii.

Tovarășul său chicoti.

— Sam are un motiv bine întemeiat să se intereseze de apă. Pe pământul lui n-are niciun strop.

— Unde pot să dau de el? — întrebă Adam.

— Uite ce-i! Tot mă duc să-mi facă niște colțare de fier. Dacă vrei, te iau cu mine. O să-ți placă domnul Hamilton. E un om cumsecade.

— Un fel de geniu al râsului — adăugă tovarășul său.

3

Louis Lippo l-a dus pe Adam cu șareta lui, la ferma lui Hamilton. Barele de fier zdrăngăneau, iar pe deasupra șaretei se legăna o pulpă de căprioară înfășurată într-o pânză udă ca s-o țină rece. În vremea aceea se obișnuia ca, mergând în vizită la cineva, să duci în dar câte ceva de mâncare, pentru că trebuia să rămâi la masă dacă nu voiai să-i jignești pe ai casei. Iar unii musafiri erau în stare să dea peste cap planurile culinare pe o săptămână întreagă, dacă nu aduceau ceva în locul celor consumate. O bucată de porc sau de vită era de-ajuns. Louis aduse bucata de căprioară și Adam făcu rost de o sticlă de whisky.

— Trebuie să-ți atrag atenția — zise Louis — domnului Hamilton o să-i placă asta, dar doamna Hamilton nu prea se dă în vânt după așa ceva. În locul dumitale, aș lăsa-o sub scaun și, când o să ajungem în atelier, atunci poți s-o scoți. Așa facem întotdeauna.

— Nu-l lasă pe soțul ei să bea?

— E mare cât o păsărică, dar are niște principii de oțel. Lasă mai bine sticla sub scaun — spuse Louis.

Ieșiră de pe drumul din vale și mânară spre dealurile neregulate și pline de făgașe, peste niște șleauri săpate în noroiul ploilor de iarnă. Caii smuceau în hamuri, iar șareta se scutura și se clătina. Fusese un an prost pentru regiunile de deal, care erau uscate încă din iunie și, pe sub iarba măruntă și arsă, se zăreau pietrele. Ovăzul sălbatic nu se ridicase mai înalt de șase degete deasupra solului, ca și când ar fi știut că, dacă nu se grăbește să facă repede spic, nu va mai face deloc.

— Nu e un loc prea plăcut — spuse Adam.

— Plăcut? Dar, domnule Trask, e un pământ care poate să mănânce inima omului și să-l înghită. Plăcut! Domnul Hamilton are o bucată întinsă și totuși ar muri de foame cu toți copiii lui. Ferma nu le asigură hrana. El face tot felul de munci, iar acum băieții au început să mai câștige și ei câte ceva. E o familie cumsecade.

Adam privi un șir de smocuri de iarbă ce ieșiseră nu de mult din pământ.

— De ce oare s-o fi pripășit pe un pământ ca ăsta?

Lui Louis Lippo, la fel ca oricărui om, îi plăcea să facă pe ghidul pentru un străin, mai ales dacă nu exista un băștinaș care să-l contrazică.

— O să-ți spun — făcu el. — Uite eu, de exemplu — tata era italian. A venit aici după tulburări, dar a adus ceva bani. Terenul meu nu e prea mare, dar e bun. Tata l-a cumpărat. L-a ales. Și dumneata, de pildă, nu știu câți bani ai și nici n-o să te întreb, dar se zice că încerci să cumperi vechiul loc al Sanchezilor și Bordoni nu vinde niciodată ieftin. Ai probabil bani destui, altfel nici n-ar trebui să te mai interesezi.

— Am o situație bună — zise modest Adam.

— Să-ți povestesc mai pe larg — spuse Louis. — Când doamna și domnul Hamilton au sosit în vale, nu aveau nici măcar o oală de noapte. Au fost nevoiți să ia ce rămăsese — pământ al statului, pe care nimeni nu-l voia. Douăzeci și cinci de acri din acest pământ nu pot asigura nici măcar hrana pentru o vacă, chiar și în anii buni, și se spune că și coioții pleacă de pe-acolo în anii răi. Unii oameni nu pricep cum au trăit Hamiltonii. Dar domnul Hamilton, bineînțeles, s-a apucat imediat de lucru și, în felul acesta, au scos-o la capăt. A lucrat ca muncitor cu ziua până și-a fabricat treierătoarea.

— Probabil că i-a mers mai bine cu asta. Am auzit peste tot vorbindu-se despre el.

— Da, i-a mers mai bine. A crescut nouă copii. Pariez că n-a pus de o parte nici patru bănuți. Cum ar fi putut?

O parte a șaretei se ridică, trecu peste o piatră mare rotundă și căzu din nou. Caii erau uzi de sudoare și înspumați sub harnașamente.

— Voi fi bucuros să stau de vorbă cu el — spuse Adam.

— Vezi, domnule, a strâns și el o recoltă bună — a avut copii buni și i-a crescut bine. Toți s-au căpătuit — poate cu excepția lui Joe. Joe e cel mai mic — e vorba să-l trimită la colegiu, dar toți ceilalți se descurcă. Domnul Hamilton poate să fie mândru. Casa este exact în capul dâmbului următor. Să nu cumva să uiți și să scoți whisky-ul ăla — ea o să se uite la dumneata într-un fel care o să te înghețe.

Pământul uscat se crăpa la soare și greierii țârâiau.

— E cu adevărat un pământ uitat de Dumnezeu — zise Louis.

— Mă face să mă simt meschin — spuse Adam.

— Cum așa?

— Eu sunt destul de înstărit ca să nu fiu nevoit să trăiesc pe un teren ca ăsta.

— Și eu, dar nu mă simt meschin. Sunt doar al naibii de mulțumit.

Când șareta ajunse pe coamă, Adam putu să privească în jos spre micul grup de clădiri care alcătuiau reședința familiei Hamilton — o casă cu mai multe anexe, un staul de vaci, un atelier, o remiză. Era un peisaj secetos, cu pământ ars de soare — niciun copac, ci doar o grădiniță udată cu mâna.

Louis se întoarse către Adam și în tonul lui se simțea o oarecare nuanță ostilă.

— Vreau să te lămuresc asupra unor lucruri, domnule Trask. Sunt oameni care, când îl văd pentru prima oară pe Samuel Hamilton, au impresia că e nebun. Nu vorbește ca alți oameni. E irlandez. Și e plin de idei — o sută pe zi. Și de speranțe. Isuse, chiar așa trebuie să fii ca să poți să trăiești pe pământul ăsta! Dar să nu uiți un lucru — e un bun muncitor, un fierar priceput și unele din ideile lui pot să fie puse în practică. Și l-am auzit vorbind de lucruri ce urmau să se întâmple și chiar s-au întâmplat.

Adam fu alarmat de acea notă de amenințare.

— Nu sunt eu omul care să disprețuiesc pe un altul — spuse el și simți brusc că Louis îl considera străin și dușman.

— Am vrut doar să ne lămurim. Sunt unii care vin din răsărit și cred că un om care n-are o grămadă de bani nu-i bun de nimic.

— Nici nu m-aș gândi să…

— Poate că domnul Hamilton n-are nici patru bani puși de o parte, dar este de-al nostru și poate și cel mai bun dintre noi toți. Și-a crescut cea mai frumoasă familie pe care ți-o poți închipui. Vreau doar să nu uiți asta.

Adam era gata să se apere, dar apoi spuse:

— O să țin minte. Mulțumesc că mi-ai spus.

Louis privea din nou înainte.

— Iată-l — îl vezi, afară, lângă atelier? Probabil că ne-a auzit.

— Are barbă? — întrebă Adam, făcând ochii mici.

— Da, are o barbă frumoasă. Dar a început să încărunțească. În curând, va fi albă.

Trecură prin fața cabanei de lemn, o văzură pe doamna Hamilton care se uita la ei pe fereastră și traseră în fața atelierului unde stătea Samuel și-i aștepta.

Adam văzu un bărbat puternic, cu o barbă de patriarh, cu părul încărunțit care îi stătea ca scaieții. Pomeții obrajilor, deasupra bărbii, erau bronzați, soarele îi înnegrise pielea de irlandez. Purta o cămașă albastră, curată, salopetă și un șorț de piele. Avea mânecile suflecate, iar brațele sale musculoase erau și ele curate. Doar mâinile îi erau înnegrite de la forjă. După o privire fugară, Adam stărui asupra ochilor lui, albaștri deschiși, plini de o încântare tinerească. Ridurile din jurul ochilor erau așezate ca razele ce se adună într-un centru, din cauza râsului.

— Louis — spuse el — mă bucur că te văd. Chiar și în dulceața micului nostru paradis de aici, ne place să ne vedem prietenii.

Îi zâmbi lui Adam și Louis zise:

— L-am adus pe domnul Adam Trask să te vadă. E străin din răsărit, a venit să se stabilească aici.

— Mă bucur — spuse Samuel. — O să dăm mâna altădată. Nu vreau să vă murdăresc cu palmele astea negre de la forjă.

— Am adus niște fier, domnule Hamilton. Vrei să-mi faci niște colțare? Mi s-a stricat toată instalația de adăpat.

— Bineînțeles, Louis. Dați-vă jos, dați-vă jos. O să ducem caii la umbră.

— Avem în spate o bucată de căprioară și a adus și domnul Trask ceva.

Samuel se uită spre casă.

— Poate acel ceva o să-l scoatem după ce ducem trăsura în spatele grajdului.

Adam auzea accentul lui cântat și totuși nu sesiza niciun cuvânt pronunțat într-un fel deosebit, poate în afară de t-urile și l-urile ținute sub limbă.

— Louis, vrei să deshami tu? Eu am să duc vânatul înăuntru. Liza o să se bucure. Ei îi place mâncarea de căprioară.

— E vreunul din băieți acasă?

— Nu, niciunul. George și Will au venit pentru sfârșitul săptămânii și s-au dus cu toții aseară la dans sus, pe Canionul Calul Sălbatic, la școala Peach Tree. Se vor întoarce spre seară cu tot grupul. Lipsește o canapea din cauza asta. Vă povestesc mai târziu — Liza vrea să se răzbune pe ei — treaba asta a făcut-o Tom. Vă povestesc eu mai târziu.

Râse și porni spre casă, ducând pulpa înfășurată.

— Dacă vreți, puteți să duceți acel ceva în atelier, ca să nu-l bată soarele.

Când se apropie de casă, îl auziră cum striga:

— Liza, n-ai să ghicești, Louis Lippo a adus o bucată de căprioară mai mare decât tine.

Louis trase în spatele grajdului și Adam îl ajută să deshame caii, să lege hățurile și să-i priponească la umbră.

— Ai înțeles ce-a vrut să spună cu lumina soarelui și cu sticla — zise Louis.

— Femeia asta trebuie să fie un tiran nemaipomenit.

— E cât o păsărică de mare, dar are o voință de fier.

— Se depășește pe ea însăși — spuse Adam. — Cred că asta am auzit-o de la cineva, sau am citit-o pe undeva.

Samuel veni după ei în atelier.

— Liza o să se bucure dacă rămâneți la masă — zise el.

Adam protestă.

— Nu se aștepta să venim.

— Fugi de-aici. Mai face niște găluște în plus la carne. E o plăcere să vă avem printre noi. Louis, dă-mi bucățile alea de fier și să vedem cum vrei să ți le fac.

Aprinse un foc de vreascuri în cuptorul pătrat al forjei și suflă din foale peste el, apoi puse cu mâna cocs ud până când cărbunele începu să strălucească.

— Hai, Louis, suflă puțin cu foalele în focul ăsta. Încet, încet, omule, încet și regulat.

Puse bucățile de fier pe cărbunii încinși.

— Nu, domnule Trask, Liza e învățată să gătească pentru nouă copii înfometați. Nimic n-o mai sperie.

Aranjă fierul ca să primească mai multă căldură și râse.

— Îmi retrag ultimele cuvinte, sunt o minciună sfruntată. Soția mea tună și fulgeră ca o furtună care se apropie. Și vă atrag atenția la amândoi să nu pomeniți cuvântul canapea. E o vorbă care o înfurie și o supără pe Liza.

— Ne-ai mai spus câte ceva despre asta.

— Dacă l-ai cunoaște pe fiul meu Tom, ai înțelege mai bine, domnule Trask. Louis îl cunoaște.

— Bineînțeles că îl cunosc — răspunse Louis.

Samuel continuă:

— Tom al meu are pe dracu-n el. Are ochii mai mari decât burta. Seamănă întotdeauna mai mult decât poate să culeagă. Se bucură prea mult, se necăjește prea mult. Așa sunt unii oameni. Liza pretinde că și eu sunt așa. Nu știu ce soartă o să aibă Tom. Poate că-l așteaptă succesul, poate spânzurătoarea — au mai fost Hamiltoni spânzurați cu ani în urmă. Odată o să vă povestesc despre asta.

— Dar cu canapeaua cum e? — sugeră Adam, politicos.

— Ai dreptate. Eu sar de la una la alta, așa spune și Liza, de parcă aș alerga după niște oi rătăcite. Ei, și a venit vorba de dansul de la școala Peach Tree, iar băieții, George, Tom, Will și Joe, au hotărât cu toții să se ducă. Și, bineînțeles, au fost invitate și fetele. George, Will și Joe, băieți ca toți băieții, au invitat fiecare câte o prietenă, dar Tom — el a luat o porție prea mare, ca de obicei. El a invitat două din surorile Williams, Jennie și Belle. Câte găuri pentru șuruburi vrei, Louis?

— Cinci — răspunse Louis.

— Bine. Trebuie să vă spun, domnule Trask, că Tom al meu are tot egoismul și dragostea de sine a unui băiat care își închipuie că e urât. În majoritatea timpului, umblă cum apucă, dar când vine o sărbătoare, se împopoțonează și strălucește ca o floare de primăvară. Asta îi ia destul timp. Ați observat că remiza era goală. George, Will și Joe au pornit mai devreme, și nu așa aranjați ca Tom. George a luat șareta, Will a luat cabrioleta, iar Joe, docarul.

Ochii albaștri ai lui Samuel străluceau de bucurie.

— Și atunci apăru Tom, ferchezuit și strălucitor ca un împărat roman și singurul vehicul cu roate care mai rămăsese era o greblă pentru fân, și cu asta nu putea duce nici măcar una din surorile Williams. Din fericire, sau din nenorocire, Liza se odihnea. Tom se așeză pe trepte și se gândi. Apoi îl văzui că se duce în grajd, înhamă doi cai și scoate oiștea de la greblă. Scoase canapeaua din casă și o prinse de picioare cu un lanț — canapeaua cea frumoasă cu păr de cal și brațe ca un gât de lebădă, la care Liza ține mai mult ca la orice. I-am adus-o eu înainte de a se naște George ca să se odihnească pe ea. Ultima oară când l-am văzut cu ochii mei a fost când Tom urca pe vârful dealului, așezat comod pe canapea, în drum spre surorile Williams. Și, Dumnezeule, în ce hal o să fie când o s-o aducă înapoi.

Samuel lăsă jos cleștele și își puse mâinile în șolduri, ca să poată râde mai bine.

— Și Liza mocnește de parcă-i iese fum pe nări. Sărmanul Tom!

Adam zise zâmbind:

— N-ați vrea să luăm nițeluș din acel ceva?

— Asta da — spuse Samuel.

Luă sticla, trase repede o înghițitură de whisky și o dădu îndărăt.

— Uisquebaugh — e un cuvânt irlandez — whisky, înseamnă apa vieții — așa și este.

Luă bucățile de fier înroșite de nicovală și le găuri, apoi îndoi colțurile cu ciocanul de săriră scântei. Scufundă apoi fierul care sfârâia într-un butoi pe jumătate umplut cu apă neagră.

— Gata — spuse el și le aruncă pe jos.

— Mulțumesc — zise Louis. — Cât mă costă?

— Plăcerea tovărășiei mele.

— Întotdeauna faci așa — zise Louis încurcat.

— Ba nu, când ți-am făcut puțul cel nou, mi-ai plătit cât ți-am cerut.

— Bine că mi-am amintit — domnul Trask, aici de față, se gândește să cumpere locul lui Bordoni — vechea donație Sanchez — îți amintești?

— Îl cunosc bine. E un loc bun — spuse Samuel.

— Întreba de apă, și i-am spus că tu știi mai bine despre treaba asta decât oricine de pe-aici.

Adam trecu sticla și Samuel luă o înghițitură delicată și își șterse gura cu brațul, deasupra funinginii.

— Nu m-am hotărât încă — zise Adam. — Mă interesează doar.

— Ah, Dumnezeule, acum ți-ai găsit beleaua cu mine, omule. Se spune că e periculos să pui întrebări unui irlandez, pentru că îți răspunde. Sper că dumneata știi ce faci când îmi dai voie să vorbesc. Am auzit de două feluri de a privi lucrurile. Unii spun că omul tăcut este mai înțelept, iar alții că omul care nu vorbește nu gândește. Bineînțeles, eu sunt și pentru varianta a doua — Liza spune că profit. Ce vreți să știți?

— Iată, de exemplu, despre terenul lui Bordoni. Cât de adânc ar trebui săpat ca să ajungi la apă?

— Ar trebui să văd locul — în unele părți vreo treizeci de picioare, în altele o sută cincizeci, iar în altele chiar până în centrul pământului.

— Dar se poate găsi apă?

— Aproape peste tot, dar nu și la mine.

— Am auzit că vă lipsește pe-aici.

— Ați auzit? Cred că și Dumnezeu în cer trebuie să fi auzit! Atât de tare am țipat!

— Lângă râu este un teren de patru sute de acri. Sub el s-ar găsi apă?

— Ar trebui să văd. Mi se pare o vale cam curioasă. Dacă mai aveți puțină răbdare, poate că vă pot spune mai multe despre asta; m-am mai uitat pe acolo și am făcut niște sondaje. Un om flămând înghite cu mintea — chiar așa-i.

Louis Lippo zise:

— Domnul Trask este din Noua Anglie, își propune să se instaleze aici. A mai fost în Vest — în armată, a luptat contra indienilor.

— Ați mai fost? Atunci dumneavoastră ar trebui să vorbiți și eu să vă ascult.

— Nu vreau să vorbesc despre asta.

— De ce nu? Așa să ne ajute Dumnezeu, dacă familia mea și vecinii mei au luptat contra indienilor!

— Eu n-am vrut să mă lupt cu ei, domnule.

Acest „domnule” se strecură fără ca el să-și dea seama.

— Da, înțeleg. Trebuie să fie greu să omori un om pe care nu-l cunoști și nu-l urăști.

— Poate că tocmai asta ușurează treaba — spuse Louis.

— Este un punct de vedere, Louis. Dar unii oameni sunt prieteni cu toată lumea în inima lor, în timp ce alții se urăsc și pe ei înșiși și întind ura în jurul lor ca untul pe pâinea fierbinte.

— Aș prefera să-mi vorbiți de terenul acela — spuse Adam stânjenit, căci în minte îi apăru imaginea îngrozitoare a grămezilor de cadavre.

— Cât să fie oare?

Louis ieși afară și se uită la soare.

— Nu mai mult de zece.

— Dacă mă pornesc, nu mă mai controlez. Fiul meu Will spune că, dacă nu găsesc o ființă omenească, vorbesc și cu pomii.

Oftă și se așeză pe un butoiaș cu cuie.

— Am spus că e o vale stranie, poate pentru că m-am născut într-un loc înverzit. Ție ți se pare stranie, Louis?

— Nu, eu n-am ieșit niciodată de-aici.

— Am săpat o grămadă în ea — zise Samuel. — S-a întâmplat ceva pe dedesubt — poate mai continuă și acum. Dedesubt este un fund de ocean, și mai jos o altă lume. Dar asta nu trebuie să preocupe un fermier. Acum, deasupra este un pământ bun, mai ales în locurile plate. În partea de sus a văii, terenul este ușor și nisipos, dar este amestecat cu ăsta, cu pământul de pe dealuri care iarna este spălat și dus la vale. Mergând spre nord, valea se lărgește și solul se face mai negru și mai greu, poate mai bogat. Eu cred că pe locurile acelea au fost cândva mlaștini și rădăcinile au putrezit acolo de secole, în pământ, și l-au făcut negru și l-au fertilizat. Iar când îl ari, vezi că apare o argilă grasă care îl ține. Asta este cam de pe la Gonzales spre nord, până la gura râului. În părți, pe la Salinas, Blanco, Castroville și Moss Landing, mlaștinile mai există încă. Și când, într-o zi, aceste mlaștini vor seca, acolo va fi cel mai bun pământ din această lume roșie.

— Întotdeauna povestește cum o să fie într-o zi — întrerupse Louis.

— Mintea omului nu se poate mulțumi să trăiască numai în epoca respectivă, ca trupul.

— Dacă e vorba să mă stabilesc aici, trebuie să știu cum și ce va fi — zise Adam. — Copiii mei, când o să-i am, o să stea aici.

Ochii lui Samuel priviră peste capetele prietenilor săi, dincolo de forja întunecată, în lumina galbenă a soarelui.

— Trebuie să știi că pe sub o bună parte a văii, în unele locuri, în adâncuri, în altele aproape de suprafață, este un strat numit crustă tare. Este o argilă densă și în același timp grasă. În unele locuri, are grosimea de un picior, în altele, mai mult. Această crustă tare este rezistentă la apă. Dacă n-ar fi ea, ploile de iarnă ar intra în pământ și l-ar îmbiba de apă, iar vara s-ar ridica din nou în sus, spre rădăcini. Dar așa, când pământul de deasupra crustei este îmbibat, restul pornește în pârâiașe sau putrezește pe deasupra. Ăsta este unul din marile blesteme ale văii noastre.

— Dar e un loc destul de bun de trăit, nu-i așa?

— Da, este, dar omul nu poate să stea liniștit când știe că ar putea fi mai bogat. M-am gândit că, dacă am putea să facem mii de găuri în crustă ca să poată trece apa prin ea, s-ar putea rezolva problema. Și apoi am încercat cu câteva încărcături de dinamită. Am găurit crusta și am făcut-o să sară în aer. Crusta s-a rupt și apa a putut să pătrundă mai jos. Dar, Dumnezeule, gândește-te câtă dinamită trebuie! Am citit că un suedez — același care a inventat dinamita — a făcut un explozibil nou, mai puternic și mai sigur. Poate că asta o să fie soluția pentru noi.

Louis spuse pe jumătate în râs, pe jumătate cu admirație:

— Totdeauna se gândește cum să schimbe lucrurile. Niciodată nu e mulțumit cu ele așa cum sunt.

Samuel îi zâmbi.

— Se spune că oamenii au trăit cândva în copaci. Cineva trebuie să fi fost nemulțumit de o cracă prea înaltă, altfel picioarele tale n-ar fi atins acum pământul neted.

Apoi râse din nou.

— Mă și văd stând pe movila mea de pământ, făurindu-mi o lume în închipuirea mea, cu aceeași siguranță cu care Dumnezeu a creat-o pe asta. Dar Dumnezeu și-a văzut lumea. Eu n-am s-o văd pe a mea decât în închipuire. Într-o bună zi, aceasta va fi o vale cu mari bogății. Ar putea hrăni o lume, și poate că așa o să și fie. Aici vor trăi oameni fericiți, mii și mii…

Peste ochii lui, parcă trecu un nor și chipul i se întristă, iar el rămase tăcut.

— După câte spui, pare un loc potrivit ca să te stabilești — spuse Adam. — Într-altă parte aș putea să-mi cresc copiii cu un asemenea viitor?

Samuel continuă:

— Mai e un lucru pe care nu-l înțeleg. E ceva întunecat, în această vale. Nu știu ce este, dar îl simt. Uneori, în zile cu lumină orbitoare, îl simt cum înconjoară soarele și îi suge lumina, ca un burete.

Vocea îi deveni mai puternică.

— În valea asta există o violență neagră. Nu știu, nu știu. E ca și cum o veche fantomă ar fi ieșit din oceanul mort din adâncuri și a adus nefericirea care tulbură cerul. Este la fel de tainică precum o durere ascunsă. Nu știu ce este, dar o văd și o simt la oamenii de aici.

Pe Adam îl trecu un fior.

— Mi-am amintit că am promis să mă întorc devreme. Soția mea, Cathy, e însărcinată.

— Dar Liza e gata cu masa.

— O să fie înțelegătoare când o să-i spui de copil. Soția mea se simte rău. Îți mulțumesc de cele ce mi-ai spus cu privire la apă.

— Te-am întristat fiindcă vorbele mele au mai luat-o pe delături.

— Nu, deloc — deloc. E prima sarcină a lui Cathy și e îngrijorată.

Adam se luptă toată noaptea cu gândurile, iar în ziua următoare plecă, bătu palma cu Bordoni și terenul Sanchezilor deveni al lui.