1
În anul acela, ploile căzuseră atât de liniștit, încât râul Salinas nu se revărsă. Un firicel subțire șerpuia în albia largă cu nisip cenușiu, iar apa nu era tulbure din pricina nămolului, ci limpede și frumoasă. Sălciile care cresc pe malul râului aveau un frunziș bogat și tufele de mure sălbatice își arătau frunzele țepoase pe marginea drumului.
Era foarte cald pentru luna martie și briza bătea necontenit dinspre sud, răsucind frunzele cu partea argintie în sus.
Adăpostit perfect de tufe, mărăcini și crengi răsfirate, un iepuraș cenușiu stătea liniștit la soare, uscându-și blănița de pe piept udată de roua din iarba cu care se hrănise de dimineață. Din când în când, iepurele își încrețea nasul și își mișca urechile, ca să distingă micile zgomote ce puteau fi pline de pericole pentru un iepure. Simțise în lăbuțe o vibrație ritmică sub pământ, așa că urechile i se ciuliră, nasul i se încreți, dar vibrația dispăru. Apoi simțise o mișcare a ramurilor de salcie, la douăzeci și cinci de iarzi depărtare, în direcția opusă vântului, încât niciun miros de primejdie nu ajunse până la el.
În ultimele două minute auzise zgomote interesante, dar nu periculoase — o pocnitură și apoi un fâlfâit, ca aripile unui porumbel sălbatic. Iepurele își întinse leneș la soare unul din picioarele din spate. Deodată se auzi o pocnitură, un fâlfâit și un zgomot surd pe blană. Iepurele rămase perfect nemișcat și ochii i se măriră. O săgeată de bambus îi trecuse prin piept, iar vârful ei de oțel se înfipse adânc în pământ în partea cealaltă. Iepurele alunecă pe o parte și picioarele i se mai mișcară și se zbătură o clipă în aer, înainte de a se liniști.
De sub salcie ieșiră târâș doi băieți. Aveau arcuri de patru picioare, iar din tolbele de pe umărul stâng ieșeau penele săgeților. Erau îmbrăcați în salopete și cămăși albastre decolorate, dar fiecare băiat purta în dreptul tâmplei o pană de curcan legată cu o panglică.
Băieții se mișcau cu mare băgare de seamă, aplecându-se foarte tare, mergând cu bună-știință ca niște indieni. Spasmul de moarte al iepurelui se terminase când ei se aplecară să-și examineze victima.
— Drept în inimă — spuse Cal, ca și cum nici n-ar fi putut fi altfel.
Aron privi în jos și nu spuse nimic.
— O să le spun că tu l-ai nimerit — continuă Cal. — Nu vreau să mă laud. O să le spun că a fost o lovitură grea.
— Într-adevăr a fost — spuse Aron.
— Da, așa o să le spun. O să-ți atribui ție meritul față de Lee și de tata.
— Nu știu dacă vreau acest merit — în orice caz, nu în întregime — zise Aron. — Uite ce. Dacă mai vânăm unul, o să spunem că fiecare din noi a nimerit câte unul, iar dacă nu mai vânăm niciunul, de ce să nu spunem că am tras amândoi odată și nu știm cine l-a nimerit?
— Nu vrei să ai tu meritul ăsta? — întrebă Cal subtil.
— Nu singur. Putem să-l împărțim.
— În fond, a fost săgeata mea — zise Cal.
— Nu, n-a fost a ta.
— Uită-te la pene. Vezi tăietura asta? E a mea.
— Cum a ajuns în tolba mea? Nu-mi amintesc de nicio tăietură.
— Poate că nu-ți amintești. Dar, oricum, le voi spune că tu l-ai nimerit.
Aron spuse recunoscător:
— Nu, Cal, nu vreau așa. O să le spunem că am tras amândoi odată.
— Bine, dacă așa vrei tu. Dar să presupunem că Lee vede că e săgeata mea?
— O să spunem pur și simplu că era în tolba mea.
— Parcă o să creadă una ca asta. O să spună că minți.
Aron răspunse neajutorat:
— Dacă o să creadă că tu l-ai nimerit, o să-l lăsăm să creadă așa.
— Am vrut doar să știu — zise Cal. — Doar dacă o să creadă așa.
Trase săgeata prin iepure, iar blănița albă căpătă culoarea roșu-închis a sângelui din inimă. Puse săgeata în tolba lui.
— Poți să-l cari tu — făcu el mărinimos.
— Ar trebui să ne întoarcem — spuse Aron. — Poate că tata s-a și întors.
Cal zise:
— Am putea găti iepurele ăsta și să-l mâncăm și să petrecem toată noaptea afară.
— E prea frig, noaptea, Cal. Nu-ți amintești cum tremurai azi-dimineață?
— Pentru mine nu-i prea frig. Mie niciodată nu mi-e frig.
— Azi-dimineață ți-era.
— Nu, nu-mi era. Îmi râdeam doar de tine, care tremurai și clănțăneai din dinți ca un bebeluș. Vrei să spui că sunt mincinos?
— Nu — făcu Aron. — N-am chef de bătaie.
— Ți-e teamă să te bați?
— Nu. Dar nu vreau.
— Dacă ți-aș fi spus că ți-e frică, m-ai fi făcut mincinos?
— Nu.
— Atunci înseamnă că ți-e frică, nu-i așa?
— Cred că da.
Aron se depărtă încet, lăsând iepurele pe jos.
Avea ochi foarte mari și o gură catifelată frumoasă. Ochii albaștri, depărtați, îi dădeau o expresie de nevinovăție angelică. Avea părul fin și auriu. Parcă soarele îi lumina creștetul capului.
Era încurcat — dar asta i se întâmpla adesea. Își dădea seama că fratele său urmărea ceva, dar nu știa ce anume. Cal era o enigmă pentru el. Nu putea urmări raționamentele fratelui său și era întotdeauna surprins când își dădea seama de direcția pe care o luau.
Cal semăna mai mult cu Adam. Avea părul castaniu-închis. Era mai înalt decât fratele său, mai masiv, mai lat în umeri, iar maxilarul lui pătrat avea asprimea maxilarului lui Adam. Cal avea ochi căprui și vioi, iar uneori scânteiau de parcă ar fi fost negri. Dar mâinile lui erau foarte mici față de mărimea trupului.
Degetele erau scurte și subțiri, unghiile delicate. Cal își păzea mâinile. Puține lucruri îl făceau să plângă, dar o tăietură la un deget se număra printre acestea. Nu se aventura niciodată cu mâinile, se ferea să atingă vreodată o insectă sau să apuce un șarpe. Iar la bătaie, apuca o piatră sau un băț ca să se lupte.
Privindu-și fratele cum se îndepărtează de el, avu un mic zâmbet de siguranță pe buze. Strigă:
— Aron, așteaptă-mă.
Când își ajunse fratele, îi întinse iepurele.
— Poți să-l duci — spuse el blând, luându-și fratele cu brațul pe după umeri. — Nu fi supărat pe mine.
— Tu vrei întotdeauna să te bați — zise Aron.
— Nu, nu vreau. Am glumit doar.
— Zău?
— Sigur. Poți să duci tu iepurele. Să ne întoarcem chiar acum dacă vrei tu.
Aron zâmbi în cele din urmă. Se simțea întotdeauna ușurat când fratele lui punea capăt încordării. Cei doi băieți se cățărară ca să iasă din albia râului, apoi urcară pietrele sfărâmicioase, până ieșiră la drumul drept. Cracul drept al pantalonului lui Aron era plin de sângele iepurelui.
Cal zise:
— Au să se mire că am omorât un iepure. Dacă tata e acasă, i-l dăm lui. Îi place iepure la masă.
— Foarte bine — spuse Aron fericit. — Uite ce-i. O să i-l dăm amândoi și n-o să-i spunem cine l-a omorât.
— E-n regulă, dacă așa vrei tu — zise Cal.
Merseră un timp în tăcere, apoi Cal spuse:
— Tot ăsta este pământul nostru — până la naiba, dincolo de râu.
— E al lui tata.
— Da, dar când va muri, va fi al nostru.
Era o idee nouă pentru Aron.
— Ce vrei să spui, când va muri?
— Fiecare moare — spuse Cal. — Ca domnul Hamilton. El a murit.
— A, da. El a murit.
Nu putea face legătura între cei doi — domnul Hamilton mort și tatăl viu.
— L-au pus într-o cutie, apoi au săpat o groapă și au așezat cutia înăuntru — zise Cal.
— Știu asta.
Aron voia să schimbe subiectul, să se gândească la altceva.
— Știu un secret — zise Cal.
— Ce anume?
— Tu ai să-l spui.
— Nu, nu-l spun, dacă zici să nu-l spun.
— Nu știu dacă ar trebui.
— Spune-mi — se rugă Aron.
— N-ai să spui?
— Nu.
Cal zise:
— Unde crezi că este mama noastră?
— A murit.
— Nu, n-a murit.
— Ba a murit și ea.
— A fugit — spuse Cal. — Am auzit niște bărbați vorbind.
— Erau niște mincinoși.
— A fugit — făcu Cal. — N-ai să spui că ți-am spus?
— Nu cred asta. Tata a spus că e în cer.
Cal spuse liniștit:
— În curând voi fugi de acasă s-o caut. Am s-o aduc înapoi.
— Unde spuneau bărbații aceia că este?
— Nu știu, dar am s-o găsesc.
— E în cer — zise Aron. — De ce ne-ar fi spus tata o minciună?
Îl privi pe fratele lui, rugându-l în tăcere să fie de acord. Cal nu-i răspunse.
— Nu crezi că e în cer, cu îngerii? — zise Aron. Și cum Cal tot nu-i răspunse, întrebă: — Cine au fost oamenii care au spus asta?
— Niște oameni. La poșta din King City. Nu-și dădeau seama că îi pot auzi. Dar eu am urechi bune. Lee spune că pot să aud cum crește iarba.
— De ce să fi vrut să fugă de la noi? — spuse Aron.
— De unde să știu? Poate că nu ne iubea.
Aron analiză această erezie.
— Nu se poate. Oamenii aceia erau niște mincinoși. Tata a spus că e în cer. Și știi că nu-i place să vorbească despre ea.
— Poate că asta-i din cauză că a fugit.
— Nu. L-am întrebat pe Lee. Știi ce a spus Lee? Lee a spus: „Mama voastră v-a iubit și vă mai iubește încă!”. Și Lee mi-a arătat o stea. A spus că poate aceea e mama noastră și că o să ne iubească atâta timp cât va străluci lumina aceea. Crezi că Lee e un mincinos?
Printre lacrimile care i se adunau în ochi, Aron vedea ochii fratelui său aspri și raționali. Cal nu avea lacrimi în ochi.
Cal era încântat. Găsise un nou mijloc, o nouă armă secretă pe care la nevoie s-o folosească în orice scop. Îl studie pe Aron, văzu cum îi tremură buzele, dar observă la timp că nările îi freamătă. Aron era gata să izbucnească în plâns, dar uneori, când era gata să plângă, se și bătea. Și când Aron plângea și se bătea în același timp, era periculos. Nu-i mai păsa de nimic și nimic nu-l oprea. Odată, Lee l-a ținut cu forța în poală, prinzându-i pumnii care se zbăteau încă, până când, după mult timp, s-a liniștit. Și de data aceea i-au fremătat nările.
Cal renunță deocamdată la arma cea nouă. Putea să se folosească oricând de ea și știa că era cea mai ascuțită armă pe care o găsise până acum. O va studia pe îndelete și va chibzui când și în ce măsură s-o folosească.
Luă hotărârea aceasta ceva prea târziu. Aron se repezi la el și trupul inert al iepurelui îl lovi peste față.
Cal sări îndărăt și strigă:
— Am glumit, Aron. Zău, a fost doar o glumă.
Aron se opri. Durerea și încurcătura i se citeau pe față.
— Nu-mi place gluma asta — spuse el, smiorcăindu-se și ștergându-și nasul de mânecă.
Cal se apropie de el, îl îmbrățișă și-l sărută pe obraz.
— N-am să mai fac — zise.
Băieții merseră un timp în tăcere. Începu să se lase seara. Cal privi peste umăr la un nor negru care plutea peste munți, mânat de vântul fremătător de martie.
— O să fie furtună. Furtună, nu glumă.
Aron spuse:
— Chiar i-ai auzit pe oamenii aceia?
— Poate mi s-a părut. Doamne, ia uită-te la norul ăla! — zise Cal repede.
Aron se întoarse să privească monstrul cel negru. Se îngroșa în valuri mari, negre, deasupra lor, iar dedesubt îi atârna o coadă lungă de ploaie; în timp ce priveau, norul bubui și fulgeră. Purtat de vânt, tunetul se lovi sec de dealurile grase și ude din partea cealaltă a văii și se rostogoli mai departe, pe o întindere de pământ. Băieții se întoarseră și alergară spre casă, iar în urma lor, norul bubuia și fulgerul sfâșia aerul. Norul îi ajunse din urmă și primele picături mari căzură pe pământ din cerul despicat. Simțeau mirosul dulceag al ozonului. Alergând, adulmecau mirosul tunetului.
Când traversară drumul de țară și ajunseră pe urmele de roți care duceau spre casa lor, îi izbi ploaia. Ploaia cădea în rafale. Într-o clipă, fură uzi până la piele, părul li se lipi pe frunte și le intră în ochi, iar penele de curcan pe care le aveau la tâmplă se îndoiră sub greutatea apei.
Acum, când erau cât se poate de uzi, băieții nu mai alergau. Nu mai aveau motiv să alerge să se adăpostească. Se uitară unul la altul și râseră voioși. Aron luă iepurele, îl aruncă în sus, îl prinse și îl aruncă lui Cal. Iar Cal, simțindu-se vinovat, și-l puse în jurul gâtului cu capul și picioarele sub bărbie. Amândoi băieții râdeau pe rupte. Ploaia răpăia pe stejari în drumul spre casă, iar vântul le tulbura demnitatea.
2
Cei doi gemeni ajunseră în dreptul clădirii fermei și îl văzură pe Lee, cu un poncho de pânză cauciucată galbenă, mânând spre grajd un cal străin, înhămat la o trăsurică ușoară cu roți de cauciuc.
— A venit cineva — zise Cal. — Vezi trăsura aia?
Începură să alerge din nou, căci sosirea unui musafir avea ceva plăcut. Aproape de trepte încetiniră, înconjurară cu grijă casa, căci aveau și o oarecare teamă în ce privește musafirii. Se duseră la intrarea din spate și rămaseră în bucătărie cu apa picurând de pe ei. Auziră voci în salon — vocea tatălui lor și altă voce a unui bărbat. Apoi, o a treia voce făcu să li se strângă stomacul și să le treacă un fior rece pe șira spinării. Era o voce de femeie. Băieții avuseseră foarte puțină experiență cu femeile. Merseră în vârful picioarelor până în camera lor și rămaseră privind unul la altul.
— Cine crezi c-o fi? — întrebă Cal.
O emoție ca o lumină se aprinse în Aron. Voia să strige:
— Poate e mama. Poate s-a întors.
Dar apoi își aminti că ea e în cer și oamenii nu se întorceau de acolo.
— Nu știu — spuse el. — Îmi pun haine uscate.
Băieții își îmbrăcară haine uscate și curate, care erau copii exacte ale hainelor ude pe care le scoteau. Își scoaseră penele de curcan ude și își trecură degetele prin păr. În tot acest timp, auziră vocile, în general joase, și apoi vocea ascuțită a femeii, și deodată înghețară ascultând: auziseră o voce de copil — o voce de fetiță — și rămaseră atât de uimiți, încât nici nu pomeniră că au auzit-o.
Se îndreptară în liniște spre hol și se furișară spre ușa salonului. Cal apăsă clanța foarte, foarte încet și îi dădu drumul în așa fel încât niciun scârțâit să nu-i dea de gol.
Abia făcură o crăpătură mică de tot, când Lee veni prin ușa din spate, își târșâi picioarele prin hol scoțându-și poncho-ul și îi prinse acolo.
— Băiețelu șpionează? — spuse Lee în dialectul lui, iar când Cal închise ușa și clanța făcu zgomot, Lee zise repede: — Tata e acasă. Mai bine intrați.
Aron șopti răgușit:
— Cine mai e acolo?
— Niște persoane în trecere pe aici. Ploaia i-a mânat încoace.
Lee puse mâna peste a lui Cal, apăsă pe clanță și deschise ușa.
— Băieții au venit de mult acasă — spuse el și îi lăsă acolo, la vedere.
Adam strigă:
— Intrați, băieți! Hai, intrați!
Cei doi stăteau cu capul plecat, aruncau priviri spre străini și se mișcau de pe un picior pe altul. Era un bărbat în haine de oraș și o femeie îmbrăcată elegant. Pardesiul, pălăria și vălul ei erau pe un scaun lângă ea, iar băieților li se părea că era îmbrăcată în întregime în mătase neagră și dantele. Dantela neagră era ridicată în mici volănașe și îi înfășura gâtul. Asta era suficient pentru o singură zi, dar nu era totul. Alături de femeie ședea o fată, poate ceva mai mică decât gemenii, dar nu cu mult. Purta o pălărie de soare albastră, cu dantelă pe margini. Avea o rochiță înflorată și un șorțuleț cu buzunare prins în jurul taliei. Fusta îi era ridicată, lăsând să se vadă un jupon tricotat cu un model pe margine. Băieții nu-i vedeau fața din cauza pălăriei de soare, dar își ținea mâinile strânse în poală și se vedea bine micul inel de aur cu monogramă de pe degetul mijlociu.
Niciunul din băieți nu respira măcar și, din cauză că-și țineau răsuflarea, cercuri roșii începură să le joace prin fața ochilor.
— Aceștia sunt băieții mei — spuse tatăl lor. — Sunt gemeni. Acesta e Aron și acesta Caleb. Băieți, dați mâna cu oaspeții noștri.
Băieții porniră înainte, cu capul plecat, cu mâinile întinse, cu un gest ce aducea a capitulare sau disperare. Mai întâi domnul și apoi doamna în dantelă le scuturară mâinile moi. Aron era primul și se depărtă de fetiță, dar doamna spuse:
— Nu o saluți și pe fiica mea?
Aron se cutremură și își întinse mâna orbește în direcția fetei cu obrazul acoperit. Dar nu se întâmplă nimic. Degetele lui, cârnăciori fără vlagă, nu fură apucate, ci răsucite, nici strânse, nici scuturate. Mâna lui atârna pur și simplu în aer în fața ei. Aron se uită printre gene să vadă ce se întâmplă.
Ținea și ea capul în jos, dar avea avantajul pălăriei. Mâna era dreaptă, cu inelul pe degetul mijlociu, era întinsă, dar nu făcea nicio mișcare spre mâna lui Aron.
El aruncă o privire către doamnă. Aceasta zâmbea cu gura deschisă. Camera părea că se prăbușește sub tăcerea atât de apăsătoare. Apoi Aron auzi un chicotit al lui Cal.
Aron întinse mâna, apucă mâna ei și o scutură în sus și în jos de trei ori. Era moale ca un mănunchi de petale. Simți o plăcere care îl ardea. Îi lăsă mâna și o ascunse pe a sa în buzunarul salopetei. În timp ce se dădea grăbit la o parte, îl văzu pe Cal cum înaintează, dă mâna politicos și întreabă:
— Ce mai faceți?
Aron uitase să spună asta, așa că o spuse acum, după fratele lui, ceea ce suna straniu. Adam și oaspeții lui izbucniră în râs.
Adam zise:
— Pe domnul și doamna Bacon era să-i apuce ploaia.
— Am fost fericiți că ne-am rătăcit aici — făcu domnul Bacon. — Căutam ferma Long.
— E mai departe. Trebuia să o luați la stânga, la intersecția următoare, spre sud. — Și Adam le spuse în continuare băieților: — Domnul Bacon este inspector comunal.
— Nu știu de ce, dar îmi iau funcția foarte în serios — spuse domnul Bacon și se adresă și el băieților:
— Băieți, numele fetei mele este Abra. Nu-i așa că-i un nume caraghios?
Folosea tonul pe care-l obișnuiesc cei mari față de copii. Se întoarse spre Adam și recită cuvintele unui cântec:
*Abra era gata înainte de a o chema*
*Și deși am strigat pe altcineva,*
*A venit Abra.*
de Matthew Prior
— Ce-i drept, mi-am dorit un băiat, dar Abra e atât de dulce. Ridică-ți capul, draga mea.
Abra nu se mișcă. Ținea din nou mâinile strânse în poală. Tatăl ei repetă cu plăcere:
*Și deși am strigat pe altcineva*
*A venit Abra.*
Aron îl văzu pe fratele lui uitându-se la pălăria de soare fără nicio jenă. Și Aron spuse răgușit:
— Nu cred că Abra e un nume caraghios.
— N-a vrut să spună că e caraghios — explică doamna Bacon. — A vrut să spună că e un nume curios. — Și îi explică lui Adam: — Soțul meu culege din cărți cele mai curioase lucruri. Dragă, n-ar trebui să plecăm?
Adam se împotrivi:
— Nu plecați încă, doamnă; Lee pregătește ceaiul. O să vă încălzească.
— Ce idee bună! — spuse doamna Bacon și continuă: — Copii, nu mai plouă. Duceți-vă și jucați-vă afară.
Vocea ei era atât de autoritară, încât i se supuseră — Aron cel dintâi, apoi Cal, iar Abra îi urmă.
3
În salon, domnul Bacon se așeză picior peste picior.
— Aveți perspective frumoase aici — zise. — E pământ mult?
Adam răspunse:
— Am o fâșie bună. Trece de partea cealaltă a râului. E o bucată bună.
— Atunci dincolo de drumul de țară e tot pământul dumitale?
— Da. Mi-e cam rușine s-o spun. L-am lăsat în paragină. Nu l-am lucrat deloc. Poate am lucrat prea mult în tinerețe.
Atât domnul, cât și doamna Bacon îl priveau acum pe Adam, și acesta înțelese că trebuie să dea niște explicații, pentru ce lăsase pământul acela bun în paragină.
Zise:
— Cred că sunt un om leneș. Și nici tatăl meu nu m-a ajutat, fiindcă mi-a lăsat destul ca să pot trăi fără să muncesc.
Își lăsă privirea în jos, dar simți că familia Bacon îi ușurează situația. Dacă era un om bogat, nu însemna lenevie. Numai săracii sunt leneși. Tot așa cum numai săracii sunt ignoranți. Un om bogat, care nu știe nimic, e doar răsfățat sau independent.
— Cine îngrijește de băieți? — întrebă doamna Bacon.
Adam râse:
— Îngrijirea pe care o capătă, și asta nu e cine știe ce, e treaba lui Lee.
— Lee?
Adam începu să se simtă iritat de acest interogatoriu.
— Am doar un singur servitor — spuse scurt.
— E vorba de chinezul pe care l-am văzut?
Doamna Bacon era uimită.
Adam îi zâmbi. La început îl speriase, dar acum se simțea mai în largul lui.
— Lee i-a crescut pe băieți și a avut grijă de mine.
— Dar n-au fost îngrijiți niciodată de o femeie?
— Nu.
— Sărmanii mielușei — exclamă ea.
— Sunt sălbatici, dar cred că sunt sănătoși. Cred că ne-am sălbăticit cu toții, ca și pământul. Dar acum, Lee ne părăsește. Nu știu ce o să facem.
Domnul Bacon își drese glasul ca să poată vorbi.
— V-ați gândit la educația băieților dumneavoastră?
— Nu… Cred că nu m-am gândit prea mult la asta.
Doamna Bacon zise la rândul ei:
— Soțul meu crede în educație.
— Educația este cheia viitorului — spuse domnul Bacon.
— Ce fel de educație? — întrebă Adam.
Domnul Bacon continuă:
— Cine are carte, are parte. Da, eu cred în flacăra științei. — Se aplecă spre Adam și vocea lui deveni confidențială: — Dacă nu vă cultivați pământul, de ce nu-l arendați și să vă mutați la oraș — aproape de școlile noastre bune?
O clipă Adam se gândi să spună: „De ce naiba nu vă vedeți de treabă?”, dar în loc de asta întrebă:
— Credeți că ar fi o idee bună?
— Cred că v-aș putea găsi un arendaș bun și de încredere — răspunse domnul Bacon. — Nu e niciun motiv să nu câștigați nimic de pe urma pământului, în cazul când nu veți locui aici.
Lee intră cu ceaiul făcând mult zgomot. Auzise destule prin ușă ca să fie convins că Adam îi găsea obositori. Lee era convins că nu le plăcea ceaiul și, chiar dacă le plăcea, probabil că nu așa cum îl preparase el. Iar când îl băură și-l lăudară, înțelese că familia Bacon urmărea ceva. Lee încercă să prindă privirea lui Adam, dar nu reuși. Adam fixa covorul de la picioarele lui.
— Soțul meu a făcut mulți ani parte din comitetul școlar… — începu să spună doamna Bacon, dar Adam nu mai auzi discuția care urmă.
Se gândea la un glob mare, terestru, care atârna și se clătina pe craca unuia din stejarii săi. Și fără să-și dea seama de ce, gândul lui sări la tatăl său, pe care-l revăzu așa cum șchiopăta pe piciorul de lemn și bătea cu un baston pe picior ca să atragă atenția. Adam vedea chipul sever, milităros al tatălui său în timp ce-și obliga copiii să facă exerciții și îi punea să care ranițe grele ca să-și dezvolte umerii. Printre aceste amintiri, vocea doamnei Bacon continua să bâzâie. Adam simțea greutatea sacului cu bolovani. Văzu chipul lui Charles rânjind sardonic — Charles — cu ochii meschini, cruzi, cu temperament aprins. Deodată, Adam dori să-l revadă pe Charles. Va face o călătorie — îi va lua și pe băieți. Se pocni peste picior bucuros.
Domnul Bacon se întrerupse:
— Poftim?
— Mă scuzați — făcu Adam. — Mi-am amintit că am uitat să fac o treabă.
Ambii membri ai familiei Bacon așteptau cu răbdare, politicoși, să primească o explicație. Adam se gândi:
„Și de ce nu? Nu candidez la postul de inspector comunal! Nu fac parte din consiliul școlar. De ce nu?”
Le spuse musafirilor săi:
— Mi-am amintit că am uitat timp de zece ani să scriu fratelui meu.
La această declarație, ei tresăriră și își aruncară priviri unul altuia.
Lee umpluse din nou ceștile. Adam văzu cum îl umflă râsul și-l auzi cum își dă drumul când trecu în culoar, unde nu-l vedea nimeni. Familia Bacon nu comentă incidentul. Voiau să fie singuri ca să-l discute. Lee era sigur că așa se va întâmpla. Se grăbi să se ducă să înhame și să aducă trăsurica cu roți de cauciuc la intrarea din față.
4
Când Abra, Cal și Aron ieșiră afară, rămaseră unul lângă altul sub mica deschizătură de la intrare, privind ploaia care curgea și se scutura de pe stejarii cu ramurile întinse. Furtuna trecuse, nu se mai auzeau decât tunete îndepărtate, dar lăsase în urmă o ploaie hotărâtă să țină mult.
Aron spuse:
— Doamna ne-a zis că ploaia s-a oprit.
Abra răspunse cu înțelepciune:
— Nu s-a uitat. Când vorbește, nu se uită niciodată.
Cal întrebă:
— Câți ani ai?
— Zece, merg pe unsprezece — răspunse Abra.
— Ei, noi avem unsprezece, mergem pe doisprezece — zise Cal.
Abra își dădu pe spate pălăria de soare. Îi înconjura capul ca o aureolă. Era drăguță, cu păr negru împletit în două cozi. Avea fruntea mică, rotundă și bombată și sprâncenele drepte. Într-o zi nasul ei avea să devină dulce și obraznic, dar acum era încă în formă de nasture. Două trăsături le va păstra însă pentru totdeauna. Bărbia hotărâtă și gura frumoasă ca o floare, foarte mare și roșie. Avea ochii căprui, vii și inteligenți și lipsiți de teamă. Se uita fix la chipul băieților, drept în ochii lor, pe rând, și nu se simțea nici urmă din pretinsa timiditate din casă.
— Nu cred că sunteți gemeni. Nu semănați — spuse ea.
— Totuși suntem — făcu Cal.
— Totuși suntem — repetă Aron.
— Unii gemeni nu seamănă, insistă Cal.
— Mulți nu seamănă — adăugă Aron. — Lee ne-a spus cum se întâmplă. Dacă doamna are un singur ou, gemenii seamănă. Dacă are două ouă, nu seamănă.
— Noi suntem din două ouă — zise Cal.
Abra zâmbi înveselită de miturile acestor băieți de la țară.
— Ouă — făcu ea. — Auzi, ouă!
Nu vorbi tare sau cu asprime, dar teoria lui Lee se clătină, se balansă și apoi ea o distruse complet. Întrebă:
— Care din voi este prăjit? Și care este fiert?
Băieții schimbară priviri încurcate. Era prima lor experiență cu logica de fier a femeilor, care este copleșitoare, chiar și atunci când este greșită, sau poate mai ales atunci. Pentru ei era un lucru nou, interesant, dar înspăimântător.
Cal spuse:
— Lee este chinez.
— Aha, de ce nu spuneți așa? — zise blajin Abra. — Atunci poate că sunteți ouă chinezești, ca și cele pe care le pun ei în cuib.
Făcu o pauză ca să lase săgeata să pătrundă. Îi observă cum renunță să se împotrivească, să lupte. Abra era stăpână pe situație. Ea era șeful.
Aron sugeră:
— Hai să mergem la casa veche, să ne jucăm acolo. Plouă puțin înăuntru, dar e plăcut.
Alergară pe sub stejarii uzi, spre vechea casă a Sanchezilor și pătrunseră înăuntru prin ușa deschisă care scârțâia fără încetare pe balamalele ruginite. Casa de chirpici intrase în a doua perioadă de decădere. Marea sală din față era abia pe jumătate tencuită, linia albă oprindu-se la jumătatea drumului, așa cum o lăsaseră lucrătorii cu peste zece ani în urmă. Iar ferestrele adânci, cu marginile refăcute, rămăseseră fără geamuri. Podeaua nouă era plină cu pete de apă, iar în colțul camerei era o grămadă de ziare vechi și pungi înnegrite, pline de cuie ruginite.
Când copiii se opriră la intrare, un liliac zbură din fundul casei. Silueta cenușie se repezi dintr-o parte în alta și dispăru pe ușă.
Băieții o conduseră pe Abra prin casă — deschiseră dulapuri ca să-i arate chiuvete și closete și candelabre încă ambalate care așteptau să fie instalate. În aer plutea un miros de mucegai și hârtie umedă. Cei trei copii umblau în vârful picioarelor și nu vorbeau de teama ecoului dintre pereții casei goale.
Întorși în sala mare, gemenii se așezară față-n față cu oaspetele lor.
— Îți place? — întrebă Aron încet, de teama ecoului.
— Mda — admise ea șovăielnic.
— Uneori ne jucăm aici — zise Cal îndrăzneț. — Poți veni aici să te joci cu noi, dacă vrei.
— Eu locuiesc la Salinas — făcu Abra cu un asemenea ton, încât ei își dădură seama că au de-a face cu o ființă superioară, care n-are timp de plăceri vulgare.
Abra observă că le-a distrus lucrul cel mai de preț și, cu toate că-și dădea seama de slăbiciunile bărbaților, gemenii îi plăceau totuși și, pe lângă asta, mai era și bine crescută.
— Uneori, când o să trecem pe aici, o să vin să mă joc cu voi puțin — zise ea cu drăgălășenie.
Și amândoi băieții simțiră că-i sunt recunoscători.
— Am să-ți dau iepurele meu — spuse Cal brusc. — Am vrut să-l dau tatei, dar poți să-l iei tu.
— Ce fel de iepure?
— Cel pe care l-am împușcat azi, drept în inimă, cu o săgeată. Abia de s-a mai zbătut.
Aron se uită nedumerit la el.
— Era al meu…
Cal îl întrerupse:
— O să ți-l dăm să-l iei acasă. E unul mare.
— Ce am eu nevoie de un iepure bătrân și murdar, plin de sânge? — zise Abra.
— Am să-l spăl și am să-l pun într-o cutie și am s-o leg cu sfoară — răspunse Aron — și, dacă nu vrei să-l mănânci, poți să-i faci o înmormântare când o să ai timp — la Salinas.
— Eu mă duc la înmormântări adevărate — făcu Abra. — Am fost și ieri la una. Erau flori cât casa.
— Nu vrei și iepurele nostru? — întrebă Aron.
Abra se uită la părul blond, acum încrețit, și la ochii lui care păreau gata să plângă și simți în inimă dorința vie și arzătoare care anunță primele semne ale dragostei. Dorea de asemeni să-l atingă pe Aron, și o făcu. Puse mâna pe brațul lui și simți că tremură sub degetele ei.
— Dacă-l pui într-o cutie — răspunse ea.
Acum, când era stăpână pe situație, Abra se uită în jur și-și analiză cuceririle. Nu mai era vanitoasă, căci de astă dată n-o mai amenința niciun principiu masculin. Înclina să fie bună cu băieții. Observă hainele lor tocite, decolorate, cârpite pe ici pe colo de Lee. Își aminti de poveștile cu zâne.
— Sărmani copii, tatăl vostru vă bate?
Dădură din cap. Erau plini de interes, dar descumpăniți.
— Sunteți săraci de tot?
— Cum adică? — întrebă Cal.
— Stați în cenușă și trebuie să vă duceți după apă și după vreascuri?
— Ce-s alea vreascuri? — întrebă Aron.
Continuă ocolind întrebarea:
— Sărmanii de voi — începu ea, și i se păru că are în mână o mică baghetă cu o stea sclipitoare la capăt. — Nu-i așa că mama voastră vitregă e rea, vă urăște și vrea să vă omoare?
— N-avem mamă vitregă — spuse Cal.
— N-avem mamă deloc. Mama noastră a murit — răspunse Aron.
Vorbele lui îi nimiciră povestea pe care o țesea ea, dar îi oferiră pe loc alta. Bagheta dispăruse, dar purta o pălărie mare cu o pană de struț și ducea un coș enorm din care se vedeau niște picioare de curcan.
— Sărmani orfani fără mamă — spuse ea dulce. — Eu voi fi mama voastră. O să vă țin în brațe, o să vă legăn și o să vă spun povești.
— Suntem prea mari. Te-am strivi — spuse Cal.
Abra nu dădu atenție brutalității lui. Văzu că Aron era cucerit de povestea ei. Ochii lui zâmbeau și părea că se clatină în brațele ei, iar ea simți din nou impulsul dragostei. Îl întrebă amabil:
— Mama voastră a avut o înmormântare frumoasă?
— Nu ne aducem aminte. Eram prea mici — răspunse Aron.
— Unde-i înmormântată? Ați putea să puneți flori pe mormântul ei. Noi punem întotdeauna flori la bunica și la unchiul Albert.
— Nu știu — zise Aron.
În ochii lui se citea un interes deosebit, avea o privire strălucitoare, aproape triumfătoare. Spuse cu naivitate:
— Am să-l întreb pe tata unde este, ca să-i ducem și flori.
— Merg și eu cu tine — spuse Abra. — Știu să fac o coroană. Am să te învăț. — Observă că Aron nu vorbise. — Tu nu vrei să faci o coroană?
— Ba da — zise el.
Simțea nevoia să-l atingă din nou. Îl bătu pe umăr și apoi îi atinse obrazul.
— Mamei tale o să-i facă plăcere. Chiar și din cer se uită în jos și vede. Tata spune că așa este. Știe și o poezie despre asta.
Aron zise:
— Mă duc să împachetez iepurele. Am cutia de la pantaloni.
Se repezi afară din casă. Cal îl urmări cu privirea. Zâmbea.
— De ce râzi? — întrebă Abra.
— A, nimic — răspunse.
Privirea lui Cal rămase ațintită asupra ei.
Ea încercă să-l facă să lase ochii în jos. Era foarte pricepută la așa ceva, dar Cal nu-și clinti privirea. La început se simțise intimidat, dar acum senzația aceasta trecuse, iar sentimentul că triumfase învingând siguranța Abrei îl făcu să râdă. Știa că ea îl prefera pe fratele lui, dar asta nu era nimic rău pentru el. Aproape toți îl preferau pe Aron, cu părul lui auriu și cu caracterul deschis, care permitea o apropiere sufletească directă și imediată. Cal își ascundea adânc emoțiile și stătea la pândă gata să se retragă sau să atace. Era pe cale s-o pedepsească pe Abra pentru că îl plăcuse pe fratele lui, și nici asta nu era ceva nou pentru el. Făcuse așa ceva încă de când descoperise prima oară că era în stare s-o facă, și pedepsirea pe ascuns devenise la el aproape o problemă de creație.
Poate că deosebirea dintre cei doi frați ar putea fi redată în modul cel mai convingător astfel: dacă Aron ar fi dat peste un mușuroi de furnici într-un mic luminiș, s-ar fi întins pe burtă și ar fi privit viața complicată a furnicilor — ar fi văzut cum unele cară hrană pe drumurile furnicești și altele duc ouăle albe. Ar fi observat cum doi membri ai mușuroiului, care se întâlnesc, își unesc antenele și discută. Ar fi stat ore întregi absorbit de furnicarul pământului.
În schimb Cal, dacă ar fi dat peste același mușuroi, l-ar fi distrus cu picioarele și ar fi privit la furnicile înnebunite de dezastru. Aron era mulțumit să fie o parte a lumii sale, dar Cal voia să o schimbe.
Cal nu-și punea întrebarea de ce oamenii îl plăceau mai mult pe fratele său, dar descoperise mijlocul ca să nu-i mai pese de asta. Punea ceva la cale și aștepta până ce, la un moment dat, persoana care-l plăcea pe fratele său se afla descoperită și atunci i se întâmpla ceva, iar victima nu știa nici cum, nici de ce. Din această răzbunare, Cal sorbea un fluid de forță, iar din forță, bucuria. Era emoția cea mai puternică și mai curată pe care o cunoștea. Departe de a-l urî pe Aron, îl iubea pentru că era de obicei cauza sentimentului său de triumf. Uitase — dacă știuse cândva — că pedepsea pentru că de fapt dorea să fie iubit la fel cum era iubit Aron. Mergea atât de departe, încât prefera soarta lui celei a lui Aron.
Când l-a atins pe Aron și când i-a vorbit cu vocea ei blândă, Abra a dezlănțuit în Cal un întreg proces. Reacția lui Cal era automată. Creierul lui căuta o slăbiciune la Abra și era atât de isteț, încât i-o descoperi aproape imediat în propriile ei cuvinte. Unii copii vor să fie bebeluși, alții adulți. Puțini sunt cei mulțumiți cu vârsta lor. Abra voia să fie adultă. Ea folosea vocabularul adulților și simula pe cât putea atitudinile și emoțiile adulților. Lăsase mult în urmă copilăria și nu era capabilă încă să fie una din persoanele mature pe care le admira. Cal intui acest lucru și căpătă astfel instrumentul cu care să-i dărâme mușuroiul de furnici.
Știa cam cât timp i-ar fi trebuit fratelui său să găsească cutia. Își închipuia cam cum se vor petrece lucrurile.
Aron va încerca să spele sângele de pe iepure, și asta îi va lua timp.
Îi va trebui și mai mult ca să găsească sfoară, iar legarea cu grijă a nodurilor îi va lua încă și mai multă vreme. Și în timpul ăsta, Cal își dădea seama că începe să câștige.
Simțea că siguranța Abrei începuse să slăbească și știa că o poate înfrunta mai departe.
În cele din urmă, Abra își luă ochii de la el și spuse:
— De ce te zgâiești așa la om?
Cal se uită la picioarele ei și își ridică încet privirea, studiind-o cu răceală, ca și când ar fi fost un scaun. Știa că asta putea enerva și un adult.
Abra nu putu suporta. Zise:
— Mă fotografiezi?
Cal întrebă:
— Mergi la școală?
— Bineînțeles.
— În ce clasă?
— A cincea.
— Câți ani ai?
— Merg pe unsprezece.
Cal râse.
— Ce-i de râs? — întrebă ea.
El nu-i răspunse.
— Hai, spune! Ce-i de râs?
Niciun răspuns.
— Te crezi tare deștept — zise ea și, cum el continuă să râdă, spuse încurcată:
— Mă mir de ce stă fratele tău atât. Uite, ploaia a încetat.
Cal zise:
— Cred că-l caută.
— Ce? Iepurele?
— Nu. Pe ăla îl are — e mort. Dar poate că nu-l prinde pe celălalt. Ăla îi scapă.
— Ce să prindă? Cine îi scapă?
— N-ar fi de acord să-ți spun. Vrea să-ți facă o surpriză. L-a prins vinerea trecută. L-a și mușcat.
— Despre ce vorbești?
— Ai să vezi când o să deschizi cutia — răspunse Cal. — Pun pariu că o să-ți spună să n-o deschizi imediat.
Asta nu mai era născocirea lui. Cal își cunoștea fratele.
Abra înțelese că pierdea nu numai bătălia, ci întreg războiul. Începu să-l urască pe băiatul ăsta. Trecu în revistă mintal toate răspunsurile ucigătoare pe care le cunoștea, dar renunță la toate, neputincioasă, simțind că n-ar folosi la nimic. Se retrase în muțenie. Ieși pe ușă și se uită spre casă, unde erau părinții ei.
— Cred că o să mă duc înapoi — zise ea.
— Așteaptă — răspunse Cal.
Ea se răsuci când el se apropie.
— Ce vrei? — îl întrebă cu răceală.
— Nu fi supărată pe mine. Habar n-ai ce se întâmplă aici. Ar trebui să vezi spinarea fratelui meu.
Schimbarea lui de ton o zăpăci. N-o lăsase deloc să se obișnuiască cu o atitudine și ghicise limpede interesul ei pentru situațiile romantice. Avea o voce scăzută, tainică. Își coborî și ea vocea, ca să semene cu a lui.
— Ce vrei să spui? Ce-i cu spinarea lui?
— E plină de cicatrici — spuse Cal. — E vorba de chinez.
Ea se înfioră și arătă un interes enorm.
— Ce face? Îl bate?
— Mai rău — făcu Cal.
— De ce nu-i spuneți tatălui vostru?
— Nu îndrăznim. Știi ce s-ar întâmpla dacă i-am spune?
— Nu. Ce?
El dădu din cap.
— Nu… — Părea că se gândește cu grijă. — Nu îndrăznesc nici măcar să-ți spun.
În clipa aceea, Lee veni spre remiză, ducând calul familiei Bacon înhămat la trăsurica înaltă cu roți de cauciuc. Domnul și doamna Bacon ieșiră din casă și automat priviră cu toții spre cer.
Cal zise:
— Nu pot să-ți spun acum. Chinezul ar afla că ți-am spus.
Doamna Bacon strigă:
— Abra! Grăbește-te! Plecăm.
Lee ținu calul nărăvaș, în timp ce doamna Bacon era ajutată să se urce în trăsură.
Aron veni în fugă din spatele casei, ducând o cutie de carton legată cu funde elegante. I-o întinse Abrei.
— Uite. Să n-o desfaci până nu ajungi acasă.
Cal văzu scârbă pe chipul Abrei. Își trase mâinile de pe cutie.
— Ia-o, draga mea — spuse tatăl ei. — Grăbește-te, suntem în întârziere.
Îi puse cutia în mâini.
Cal se apropie de ea.
— Vreau să-ți spun ceva în șoaptă.
Puse gura la urechea ei.
— Ai făcut în pantaloni.
Ea roși și își trase pălăria de soare pe cap.
Doamna Bacon o apucă de subsuori și o ridică în trăsură.
Lee, Adam și gemenii se uitară cum calul o porni într-un trap ușor.
Înainte de prima cotitură, mâna Abrei se ridică și cutia zbură îndărăt pe drum. Cal privi la chipul fratelui lui și văzu durere în ochii lui Aron. Când Adam intră din nou în casă și Lee ieși cu o cratiță de boabe să hrănească puii, Cal îl luă pe frate-său de după umeri și îl îmbrățișă, îmbărbătându-l.
— Voiam să mă însor cu ea — zise Aron. — Pusesem o scrisoare în cutie, prin care o ceream de nevastă.
— Nu fi trist — zise Cal. — Am să te las să te joci cu pușca mea.
Aron întoarse capul.
— N-ai nicio pușcă.
— N-am? — zise Cal. — Ești sigur?