1
Abia la cină băieții și-au dat seama de schimbarea tatălui lor. Îl știau doar ca pe o prezență — urechi care aud, dar nu ascultă, ochi care privesc, dar nu observă. Era o umbră de tată. Băieții nu se obișnuiseră să-i spună despre problemele și descoperirile lor, sau despre nevoile lor. Lee fusese legătura lor cu lumea adultă și reușise nu numai să-i crească, să-i hrănească, să-i îmbrace și să-i disciplineze pe băieți, dar le insuflase și respect pentru tatăl lor. Pentru băieți, el era un mister, iar cuvântul și ordinele lui erau transmise de Lee, care, bineînțeles, le elabora el însuși, dar i le atribuia lui Adam.
În prima seară după întoarcerea lui Adam de la Salinas, Cal și Aron fură mai întâi mirați și apoi cam încurcați constatând că Adam îi asculta și le punea întrebări, se uita la ei și îi observa. Schimbarea îi făcu timizi.
Adam zise:
— Am auzit că azi ați fost la vânătoare.
Băieții deveniră precauți, cum sunt întotdeauna oamenii puși în fața unei situații noi. După o pauză, Aron admise:
— Da.
— Ați vânat ceva?
De data asta urmă o pauză mai lungă.
— Da.
— Ce ați vânat?
— Un iepure.
— Cu arc și săgeți? Cine l-a nimerit?
Aron zise:
— Amândoi am tras. Nu știm cine l-a nimerit.
Adam spuse:
— Nu vă cunoașteți săgețile? Când eram copii, noi ne însemnam săgețile.
De data aceasta, Aron refuză să răspundă și intră în încurcătură. Iar Cal, după ce așteptă, zise:
— A fost săgeata mea, dar credeam că a nimerit în tolba lui Aron.
— Ce te face să crezi asta?
— Nu știu — făcu Cal. — Dar cred că Aron a nimerit iepurele.
Adam își mută privirea.
— Și tu ce crezi?
— Eu cred că poate l-am lovit eu, dar nu sunt sigur.
— Se pare că amândoi vă descurcați foarte bine.
Alarma dispăru de pe chipul băieților. Se părea că nu era vorba de o cursă.
— Unde este iepurele? — întrebă Adam.
Cal spuse:
— Aron i l-a dat lui Abra în dar.
— L-a aruncat — zise Aron.
— De ce?
— Nu știu. Eu voiam să mă căsătoresc cu ea.
— Zău?
— Da.
— Dar tu, Cal?
— Cred că am să i-o las lui Aron — răspunse Cal.
Adam râse și băieții nu-și aminteau să-l mai fi auzit vreodată râzând.
— E o fetiță drăguță? — întrebă el.
— Da — răspunse Aron. — E drăguță. E bună și drăguță.
— Îmi pare bine că e așa, dacă o să-mi devină noră.
Lee strânse masa și, după ce se auziră din bucătărie niște zgomote rapide, se întoarse.
— Gata de culcare? — îi întrebă el pe băieți.
Aruncară o privire de protest. Adam spuse:
— Șezi jos și lasă-i să mai stea puțin.
— Am făcut socotelile. Putem să le vedem mai târziu — zise Lee.
— Ce socoteli, Lee?
— Socotelile casei și fermei. Ați spus că vreți să știți care e situația.
— Nu cumva sunt socotelile pe ultimii zece ani, Lee?
— N-ați vrut până acum să vă bat la cap cu astea.
— E adevărat. Dar șezi puțin. Aron vrea să se însoare cu fetița aceea care a fost azi aici.
— Sunt logodiți? — întrebă Lee.
— Nu cred că l-a acceptat încă — răspunse Adam. — Asta ar mai putea să ne dea un mic răgaz.
Lui Cal îi dispăru repede teama de schimbarea petrecută în atmosfera din casă și examina la rece mușuroiul de furnici, încercând doar să stabilească cum să-l distrugă. Se hotărî.
— E într-adevăr o fată drăguță — zise el. — Îmi place. Știi de ce? A spus să te întrebăm unde este mormântul mamei, ca să-i putem duce flori.
— Am putea, tată? — întrebă Aron. — A spus că o să ne învețe să facem coroane.
Lui Adam gândurile i se învălmășeau în cap. În primul rând pentru că nu se pricepea să spună minciuni și nu era obișnuit. Soluția îl sperie, atât de repede îi veni în minte și atât de ușor pe limbă.
— Aș vrea să putem face asta, băieți, dar trebuie să vă spun că mormântul mamei voastre este la capătul celălalt al țării, de unde a venit.
— De ce? — întrebă Aron.
— Unii oameni vor să fie îngropați în locul unde s-au născut.
— Cum a ajuns acolo? — întrebă Cal.
— Am urcat-o într-un tren și am trimis-o acasă — nu-i așa, Lee?
Lee aprobă din cap.
— La fel e și cu noi. Aproape toți oamenii sunt trimiși înapoi acasă, în China, după ce mor.
— Știu asta — spuse Aron. — Ne-ai mai spus-o.
— V-am spus? — întrebă Lee.
— Desigur — zise Cal. Era ușor nemulțumit.
Adam schimbă repede subiectul:
— Domnul Bacon mi-a sugerat ceva azi după-masă, începu el. Vreau să vă gândiți la asta, băieți. A spus că poate ar fi mai bine pentru voi dacă ne-am muta la Salinas — sunt școli mai bune și o mulțime de copii cu care să vă jucați.
Ideea îi buimăci pe copii. Cal întrebă:
— Și cu astea cum rămâne?
— O să păstrăm ferma, pentru eventualitatea că am vrea să ne întoarcem.
Aron spuse:
— Abra locuiește la Salinas.
Și asta era de-ajuns pentru Aron. Uitase cutia care zburase. Se gândea doar la un șorțuleț, o pălărie de soare și niște degete mici și moi.
Adam spuse:
— Gândiți-vă la asta — și acum poate ar trebui să mergeți la culcare. Azi de ce n-ați fost la școală?
— Profesoara s-a îmbolnăvit — răspunse Aron.
Lee verificase:
— Domnișoara Culp e bolnavă de trei zile. Nu trebuie să se ducă până luni. Haideți, băieți.
Ei îl urmară ascultători, afară din cameră.
2
Până să se întoarcă Lee, Adam șezu zâmbind vag spre lampă și lovindu-și genunchiul cu un deget.
— Au aflat ceva? — spuse el.
— Habar n-am — răspunse Lee.
— Poate doar fetița aceea să fi vorbit ceva.
Lee se duse la bucătărie și aduse o cutie mare de carton.
— Iată socotelile. Fiecare an e prins cu un elastic. Le-am controlat. Sunt toate.
— Adică toate socotelile?
— Veți găsi pentru fiecare an un registru și toate chitanțele. Voiați să știți cum stați. Aici aveți totul. Credeți într-adevăr că vă veți muta?
— Mă mai gândesc.
— Aș vrea să existe o modalitate de a le spune băieților adevărul.
— Asta le-ar alunga gândurile bune față de mama lor.
— V-ați gândit la celălalt pericol?
— Ce vrei să spui?
— Să presupunem că află. Multă lume știe.
— Poate când vor fi mai mari, le va fi mai ușor.
— Nu cred — spuse Lee. — Dar ăsta nu-i cel mai mare pericol.
— Nu înțeleg ce vrei să spui, Lee.
— Mă gândeam la minciuna pe care le-ați spus-o. Poate murdări totul. Dacă descoperă că i-ați mințit în această chestiune, toate adevărurile vor fi puse sub semnul îndoielii. Atunci nu vor fi în stare să mai creadă nimic.
— Da, înțeleg. Dar ce aș putea să le spun? Nu pot să le spun adevărul gol-goluț.
— Le puteți spune o parte din adevăr, atât cât dumneata să nu ai de suferit dacă ei află în cele din urmă.
— Trebuie să mă gândesc la asta, Lee.
— Dacă mergeți să locuiți la Salinas, va fi și mai periculos.
— Trebuie să mă gândesc la asta.
Lee continuă cu insistență:
— Tata mi-a spus despre mama mea încă de când eram foarte mic și nu m-a menajat. Pe măsură ce creșteam, mi-a repetat-o de mai multe ori. Bineînțeles, nu era aceeași situație, dar era destul de groaznică. Totuși, sunt bucuros că mi-a spus. N-aș fi vrut să nu știu.
— Vrei să-mi povestești și mie?
— Nu, nu vreau. Dar asta ar putea să vă convingă să faceți o schimbare în privința băieților. Poate le-ați spune că a plecat și nu știți unde.
— Dar știu.
— Da, aici e buba. Trebuie să le spuneți ori adevărul întreg, ori ceva pe jumătate adevărat. Oricum, eu nu pot să vă forțez în vreun fel.
— O să mă mai gândesc — spuse Adam. — Dar care e povestea cu mama dumitale?
— Chiar vreți să o ascultați?
— Numai dacă vrei să mi-o spui.
— O fac foarte pe scurt. Prima mea amintire este că locuiam într-o cocioabă mică, întunecoasă, doar cu tata, în mijlocul unui câmp de cartofi și, odată cu asta, îmi amintesc de tata care-mi spune povestea mamei mele. El vorbea în dialectul cantonez, dar de câte ori spunea povestea asta, vorbea în limba cultă și frumoasă a mandarinilor. Bine, am să vă povestesc… — Și Lee privi înapoi în timp. — Trebuie să vă spun mai întâi că atunci când ați construit căile ferate din Vest, munca istovitoare de nivelare, de așezare a traverselor și fixare a șinelor a fost făcută de multe mii de chinezi. Li se plătea puțin. Munceau din greu și, dacă mureau, nimeni nu-și făcea vreo grijă. Erau recrutați în cea mai mare parte din Canton. Cantonezii erau mici, puternici și rezistenți și totodată nu erau certăreți. Erau aduși cu contract și poate că povestea tatălui meu a fost tipică. Trebuie să știți că un chinez trebuie să-și plătească toate datoriile înainte de Anul Nou al nostru. Trebuie să înceapă curat fiecare an. Altfel își pierde cinstea; dar nu numai atât — își pierde cinstea și familia lui. Nu există scuze.
— Nu e o idee rea — spuse Adam.
— În sfârșit, bună, rea, așa era. Tatăl meu a avut niște ghinioane. Nu și-a putut plăti o datorie. Familia s-a întrunit și a discutat situația. Familia noastră este onorabilă. Necazul nu era din vina nimănui, dar datoria neplătită aparținea întregii familii. Au plătit datoria tatei și apoi el a trebuit să le restituie, iar asta era aproape imposibil. Agenții recrutori pentru companiile de căi ferate făceau un singur lucru bun — plăteau o sumă de bani la semnarea contractului. În felul ăsta, puneau mâna pe mulți oameni care aveau datorii. Toate astea erau raționale și onorabile. Era un singur mare neajuns. Tata era tânăr, căsătorit de curând, și era legat de soția lui printr-un sentiment foarte puternic, adânc și cald, iar al ei față de el trebuie să fi fost copleșitor. Totuși, și-au luat rămas-bun, politicos, în prezența capilor familiei. M-am gândit adesea că poate bunele maniere sunt o pavăză împotriva despărțirii.
Turmele de oameni mergeau ca animalele în cala întunecoasă a unui vapor și stăteau acolo până ajungeau la San Francisco, după șase săptămâni. Puteți să vă închipuiți cum arătau încăperile acelea. Totuși, marfa trebuia livrată în condiții apte de muncă, așa că nu era maltratată. Iar poporul meu s-a învățat de-a lungul secolelor să trăiască la un loc, unul cu altul, să se țină curați și să se hrănească în condiții intolerabile.
Erau de o săptămână pe mare, când tatăl meu a descoperit-o pe mama. Era îmbrăcată bărbătește și-și împletise părul într-o coadă cum poartă bărbații. Stând foarte liniștită, fără să vorbească, ea nu fusese descoperită și bineînțeles că pe atunci nu exista control medical și vaccinări. Își mută salteaua aproape de tata. Nu puteau vorbi decât cu gura la urechea celuilalt, în întuneric. Tata era supărat de nesupunerea ei, dar era și bucuros în același timp.
În cele din urmă au ajuns. Au fost condamnați la cinci ani de muncă grea. Odată ajunși în America, nu le-a trecut prin gând să fugă, pentru că erau oameni onorabili și semnaseră un contract.
Lee făcu o pauză.
— Am crezut că am s-o pot spune în câteva fraze — zise el. — Dar nu cunoașteți situația. Mă duc să-mi iau o ceașcă de apă — nu vreți și dumneavoastră?
— Da — răspunse Adam. — Dar e un lucru pe care nu-l înțeleg. Cum a putut o femeie să facă o asemenea muncă?
— Mă întorc într-o clipă — zise Lee și se duse la bucătărie.
Se întoarse aducând căni de apă de tablă și le puse pe masă.
— Ce voiați să știți? — întrebă el.
— Cum putea mama dumitale să facă o muncă de bărbat?
— Tata spunea că era o femeie puternică, și cred că o femeie puternică poate să fie mai tare decât un bărbat, mai ales când iubește. Cred că o femeie care iubește e aproape de neînvins.
Adam se strâmbă.
— O să vă dați seama într-o bună zi, o să vedeți — spuse Lee.
— Nu mă gândeam la nimic rău — spuse Adam. — Dar de unde să știu eu, din singura mea experiență? Zi-i mai departe.
— Un singur lucru nu i-a șoptit mama tatei la ureche în tot timpul acelei traversări îngrozitoare. Și pentru că mulți aveau rău de mare, nu s-a observat nimic în legătură cu boala ei.
Adam strigă:
— Nu cumva era însărcinată?
— Era însărcinată — spuse Lee. — Și n-a vrut să-l îngrijoreze și mai mult pe tata.
— A știut când a plecat?
— Nu, n-a știut. Mi-am făcut simțită prezența în lume într-un moment foarte nepotrivit. E o poveste mai lungă decât credeam.
— Ei, acum te poți opri — spuse Adam.
— Nu, cred că nu. La San Francisco, torentul de mușchi și oase fu încărcat în vagoane de vite și locomotivele o porniră spre munți. Se duceau să niveleze dealuri în Sierra și să sfredelească tuneluri pe sub vârfuri de munte. Mama fu mânată în alt vagon, iar tata nu o mai văzu până ce ajunseră în tabăra lor, pe o pajiște înaltă de munte. Locul era foarte frumos, cu iarbă verde și flori, iar în jur munții cu zăpadă. Abia atunci îi spuse ea tatei despre mine.
S-au dus la lucru. Mușchii unei femei se întăresc la fel ca și ai unui bărbat și mama avea și un suflet tare. A muncit cu târnăcopul și lopata pe măsura așteptărilor și trebuie să fi fost groaznic. Dar o cuprinse panica, gândindu-se cum se va naște copilul.
Adam spuse:
— Păi erau proști? Nu putea să se ducă la șef să-i spună că era femeie și că era însărcinată? Cu siguranță că i-ar fi dat îngrijiri.
— Ei, vedeți? — făcu Lee. — Dacă nu v-am spus totul! Din cauza asta e așa de lungă povestea. Nu erau proști. Turmele astea de oameni erau importate doar pentru un singur lucru — să lucreze. Când se termina treaba, cei care nu muriseră erau trimiși cu vaporul înapoi. Erau aduși numai bărbați, nu și femei. Țara nu voia ca ei să se înmulțească. Un bărbat, o femeie și un copil au un fel de a se înrădăcina, de a strânge în jurul lor pământ acolo unde se află și de a-și înjgheba un cămin. Și după aceea, nu mai poți să-i dezrădăcinezi. Dar o mulțime de bărbați nervoși, plini de pofte, neliniștiți, pe jumătate bolnavi din lipsă de femei — ăștia s-ar duce oriunde și mai ales acasă. Iar mama era unica femeie în grămada asta de bărbați pe jumătate înnebuniți și sălbatici. Pe măsură ce bărbații lucrau și mâncau, neliniștea lor creștea. Pentru șefi, ei nu erau oameni, ci animale care puteau fi periculoase dacă nu erau ținute în frâu. Vedeți deci pentru ce mama nu a cerut ajutor. Ei ar fi dat-o afară din tabără și — cine știe? — poate ar fi împușcat-o și îngropat-o ca pe o vită bolnavă. Cincisprezece oameni au fost împușcați numai pentru că s-au răzvrătit puțin. Păstrau ordinea în singurul mod pe care specia noastră l-a învățat vreodată. Avem impresia că există și alte căi mai bune, dar nu le învățăm niciodată — mereu biciul, funia și pușca. Mai bine nu începeam să vă povestesc asta…
— De ce să nu-mi povestești? — întrebă Adam.
— Parcă văd chipul tatălui meu când povestea. O durere veche e crudă și plină de suferințe când ți-o amintești. Povestind, tata trebuia să se oprească să-și revină, și când continua, vorbea cu asprime și folosea cuvinte tari ca și când ar fi vrut să taie cu ele.
Cei doi au reușit să stea laolaltă pretinzând că ea ar fi nepotul tatei. Lunile treceau și, din fericire pentru ei, avea burta foarte mică și a muncit în ciuda durerilor. Tata putea doar să o ajute puțin, scuzându-se: „Nepotul meu e tânăr și are oasele slabe”. Nu aveau niciun plan. Nu știau ce să facă.
Apoi tata a înjghebat un plan. Vor fugi mai sus în munți într-o poiană mai înaltă, iar acolo, lângă un lac, vor face o vizuină pentru naștere, iar după ce mama va fi în siguranță și se va naște copilul, tata se va întoarce să-și primească pedeapsa. Și va semna pentru încă cinci ani, ca să plătească pentru nepotul său delincvent. Așa jalnică cum era scăparea lor, era tot ce aveau de făcut și li se părea o minune. Planul necesita două lucruri — să aleagă bine timpul și să aibă o rezervă de alimente.
Lee continuă:
— Părinții mei — și se opri zâmbind la folosirea acestui cuvânt și se simți atât de bine, încât îl reluă — dragii mei părinți începură pregătirile. Păstrau o parte din rația lor zilnică de orez și o ascundeau sub saltea. Tata găsi o bucată de sfoară și făcu un cârlig dintr-o bucată de sârmă, pentru că în lacurile de munte se găseau păstrăvi. Încetă să mai fumeze, ca să adune chibriturile care li se dădeau. Iar mama aduna fiecare bucățică de pânză zdrențuită pe care o puteau găsi și-i desfăcea marginile ca să facă ață și cusu cu o așchie toate cârpele ca să-mi facă mie scutece. Tare aș fi vrut s-o cunosc.
— Și eu — spuse Adam. — I-ai povestit asta vreodată lui Sam Hamilton?
— Nu. Ar fi trebuit. Lui îi plăcea să glorifice sufletul omenesc. Asemenea lucruri erau pentru el ca un triumf personal.
— Sper că au reușit — zise Adam.
— Da, pe câte știu. Și când tata îmi povestea, eu îi spuneam: „Ajungi de data asta la lac — du-o pe mama acolo — fă să nu se mai întâmple. Povestește-mi măcar o dată că ați ajuns la lac și ați construit o casă din crengi de copac.” Atunci tata devenea un adevărat chinez. Îmi răspundea: „Este mai frumos adevărul, chiar când e înspăimântător. Povestitorii de la porțile orașului schimonosesc viața ca să pară dulce celor leneși, proști și slabi, și asta nu face decât să le întărească infirmitățile, nu-i învață nimic, nu vindecă nimic și împiedică inima să se deschidă”.
— Zi-i mai departe — făcu Adam nerăbdător.
Lee se ridică, se duse la fereastră și își termină povestea privind stelele care clipeau și vântul de martie care bătea.
— Un bolovan s-a rostogolit de pe deal și i-a fracturat tatei un picior. I-au pus piciorul în ghips și i-au dat o muncă de invalid, să îndrepte cuie folosite, bătându-le cu ciocanul pe o stâncă. Fie de supărare, fie de muncă — asta n-are importanță — pe mama au apucat-o durerile mai devreme. Atunci bărbații aceia pe jumătate înnebuniți au aflat și au devenit cu toții nebuni de-a binelea. O foame dă ghes alteia, și fiecare fărădelege o estompează pe cea dinaintea ei, iar micile fărădelegi comise împotriva acestor bărbați flămânzi se transformară într-o flacără gigantică a unei crime maniace.
Tata auzi urletul „femeie” și înțelese. Încercă să alerge, dar piciorul i se rupse din nou sub el și se târî pe panta abruptă până la drum, unde se întâmpla oroarea.
Când ajunse acolo, parcă și cerul fusese cuprins de un fel de durere, iar bărbații din Canton se furișau de acolo ca să se ascundă și să uite că oamenii pot fi astfel. Tata ajunse la ea pe grămada de pietriș. Ea nici nu mai avea ochi să vadă, dar gura i se mai mișca încă și îi dădu instrucțiuni. Tata m-a scos cu unghiile din carnea sfâșiată a mamei mele. Mama muri pe pietriș după-amiază.
Adam gâfâia din greu. Lee continuă, cu o voce tărăgănată ca într-un cântec.
— Înainte de a-i urî pe oamenii aceia, trebuie să știi un lucru. Tata îmi spunea asta de fiecare dată, la sfârșit. Niciun copil n-a avut vreodată îngrijirea pe care am avut-o eu. Toată tabăra a devenit mama mea. E ceva frumos — o frumusețe înspăimântătoare. Și acum, noapte bună. Nu mai pot să vorbesc.
3
Adam deschise nervos toate sertarele, se uită pe toate rafturile, ridică toate capacele cutiilor din casă și în cele din urmă fu nevoit să-l cheme îndărăt pe Lee și-l întrebă:
— Unde-i cerneala și tocul?
— Nu aveți așa ceva — răspunse Lee. — N-ați scris nimic de ani de zile. Am să vi le împrumut pe-ale mele, dacă vreți.
Se duse în camera lui și aduse o sticlă de cerneală, un toc tocit, niște hârtie și un plic și le puse pe masă. Adam întrebă:
— De unde știi că vreau să scriu o scrisoare?
— Vreți să încercați să-i scrieți fratelui, nu-i așa?
— E adevărat.
— Va fi un lucru greu după atâta timp — spuse Lee.
Și a fost într-adevăr greu. Adam mușca și rodea tocul și gura i se schimonosea. Scria fraza și arunca foaia și începea alta. Se scărpina cu tocul în cap.
— Lee, dacă m-aș duce într-o călătorie în Est, ai vrea să stai cu gemenii până mă întorc?
— E mai ușor să mergi acolo decât să scrii — spuse Lee. — Desigur că am să stau.
— Ba nu. Am să scriu.
— De ce nu-l chemi pe fratele dumitale să vină aici?
— E o idee bună, Lee. Nu m-am gândit.
— Vă dă și un motiv ca să-i scrieți, și asta-i bine.
Scrisoarea îi deveni atunci ușoară, fu corectată și copiată pe curat. Adam o citi rar în gând, înainte de a o pune în plic:
*Dragă frate Charles* — scria în scrisoare. — *Vei fi surprins să afli câte ceva despre mine după atâta timp. M-am gândit de multe ori să-ți scriu, dar știi cum tot amână omul.*
*Mă întreb cum o să te găsească scrisoarea mea. Sper că bine sănătos. S-ar putea să ai vreo cinci sau chiar zece copii, până acum. Ha! Ha! Eu am doi băieți și sunt gemeni. Mama lor nu e aici. Viața la țară nu i-a plăcut. Locuiește într-un oraș în apropiere și o văd din când în când.*
*Am o fermă frumoasă, dar mi-e rușine să spun că nu o îngrijesc prea bine. Poate că de aci înainte mă voi ocupa mai mult. Iau întotdeauna hotărâri bune. Câțiva ani nu m-am simțit prea bine. Acum sunt sănătos.*
*Ce faci tu și cum o duci? Aș vrea să te văd. De ce n-ai veni să-mi faci o vizită? E un ținut minunat și ai putea chiar să găsești un loc unde să-ți placă să te stabilești. Aici nu sunt ierni reci. Asta e mare lucru pentru niște oameni bătrâni ca noi. Ha! Ha!*
*Dragă Charles, sper că ai să te gândești la asta și ai să mă anunți. Călătoria ți-ar face bine. Aș vrea să te văd. Am multe să-ți spun pe care nu le pot scrie.*
*Dragă Charles, scrie-mi o scrisoare și spune-mi toate noutățile de-acasă. Presupun că s-au întâmplat multe. Pe măsură ce îmbătrânești, auzi numai despre oameni pe care i-ai cunoscut și care au murit. Îmi închipui că așa-i viața. Scrie-mi repede dacă vrei să-mi faci o vizită. Fratele tău, Adam.*
Stătu ținând scrisoarea în mână și privind dincolo de ea, la chipul întunecat al fratelui său, cu cicatricea pe frunte. Adam vedea violența care scânteia în ochii lui căprui și, privind, îi văzu buzele care lăsau să apară dinții și animalul orb distrugător gata de atac. Dădu din cap ca să alunge amintirea acestei viziuni și încercă să reconstituie chipul zâmbitor. Încercă să-și amintească fruntea fără cicatrice, dar nu reuși să-și contureze niciuna din aceste imagini. Luă tocul și scrise sub semnătură:
*P. S. Charles, nu te-am urât niciodată, indiferent ce a fost. Te-am iubit întotdeauna pentru că erai fratele meu.*
Adam împături scrisoarea și apăsă îndoitura cu unghia. Lipi plicul cu pumnul.
— Lee! — strigă el. — Hei, Lee.
Chinezul apăru în ușă.
— Lee, cât timp durează o scrisoare să ajungă în Est?
— Nu știu — răspunse Lee. — Poate două săptămâni.