1
Charles îl respecta mai mult pe Adam după ce află despre închisoare. Simțea pentru fratele lui o căldură pe care o poți simți numai pentru cineva ce nu este perfect și deci nu mai ai de ce să-l urăști. Adam profită la rândul lui de acest lucru. Îl momi pe Charles.
— Te-ai gândit vreodată, Charles, că avem bani destui ca să facem tot ce poftim?
— Bine, și ce să poftim?
— Am putea merge în Europa, am putea să ne plimbăm prin Paris.
— Ce-i asta?
— Cum ce-i asta?
— Mi s-a părut că am auzit pe cineva pe trepte.
— O pisică, probabil.
— Așa se pare. Curând va trebui să mai omor unele din ele.
— Charles, am putea să mergem în Egipt, să ne plimbăm în jurul Sfinxului.
— Am putea să stăm aici și să ne folosim cum trebuie banii. Am putea să ieșim la lucru, să ne folosim ziua. Ale dracului pisici!
Charles se repezi la ușă, o deschise brusc și țipă:
— Zât!
Apoi rămase tăcut și Adam îl văzu uitându-se fix la trepte. Se apropie de el.
O momâie murdară, în zdrențe și plină de noroi încerca să-și croiască drum pe trepte. O mână osoasă se apucă încet de scară. Cealaltă atârna neputincioasă. Avea un obraz tumefiat, cu buze crăpate, iar ochii priveau pe sub pleoapele umflate și învinețite. Fruntea era o rană sângerândă și părul era încleiat.
Adam coborî treptele și îngenunche lângă trup.
— Dă-mi o mână de ajutor. Vino, să o luăm înăuntru. Ai grijă la brațul ăsta. Pare rupt.
Când o transportară în casă, leșină.
— Pune-o în patul meu — zise Adam. — Acum cred că ar fi mai bine să te duci după un doctor.
— Nu crezi că ar fi mai bine s-o ducem la el?
— S-o mișcăm? Nu. Ești nebun!
— Poate nu așa nebun ca tine. Gândește-te o clipă.
— Pentru numele lui Dumnezeu, la ce să mă gândesc?
— Doi bărbați care trăiesc singuri și cu așa ceva în casă la ei.
Adam rămase uimit.
— Nu-ți dai seama ce vorbești.
— Ba chiar foarte bine. Cred că-i mai nimerit s-o ducem la el. În două ore o să se știe în tot comitatul. De unde știi cine e? Cum a ajuns aici? Ce s-a întâmplat? Adam, e un risc îngrozitor.
Adam zise cu răceală:
— Dacă nu te duci imediat, mă duc și te las aici.
— Cred că faci o greșeală. Mă duc, dar îți spun că o să avem de suferit din pricina asta.
— Iau asupra mea urmările — zise Adam. — Tu du-te.
După ce Charles plecă, Adam se duse la bucătărie și turnă apă fierbinte din ceainic într-un lighean. În dormitor, muie o batistă în apă și curăță sângele închegat și murdăria de pe obrazul fetei. Aceasta își reveni și ochii ei albaștri îl priviră strălucitori. Gândurile lui se întoarseră în trecut — era în camera asta, în patul ăsta. Mama lui vitregă stătea aplecată asupra lui, cu o cârpă udă în mână, și mai simțea încă înțepăturile provocate de apa care pătrundea în răni. Și ea îi tot spunea mereu același lucru. O auzea, dar nu-și mai putea aminti ce-i spunea.
— O să te faci bine — spuse el fetei. — Chemăm un doctor. Îndată vine.
Buzele i se mișcară ușor.
— Nu încerca să vorbești. Nu încerca să spui nimic.
În timp ce o mângâia ușor cu cârpa, îl cuprinse o căldură uriașă.
— Poți să stai aici. Poți să stai aici cât vrei. O să te îngrijesc.
Stoarse cârpa, îi șterse părul năclăit și îl ridică de pe tăieturile din cap.
Se auzea el singur vorbind în timp ce lucra, ca și când ar fi fost un străin care asculta.
— Aici, asta te doare? Sărmanii ochișori — o să-ți pun niște mușețel la ochi. O să te faci bine. Ai una urâtă pe frunte. Cred că în locul ăsta o să-ți rămână o cicatrice. Poți să-mi spui cum te cheamă? Nu, nu încerca. Avem tot timpul. Auzi? E docarul doctorului. Nu-i așa c-a venit repede?
Se îndreptă spre ușa de la bucătărie.
— Aici, doctore. E aici — strigă el.
2
Era foarte grav rănită. Dacă pe atunci ar fi existat radiologia, doctorul ar fi descoperit probabil mai multe răni decât a găsit. Dar și așa a găsit destule. Brațul stâng și trei coaste erau rupte, iar maxilarul fracturat. Era fracturată și țeasta, iar dinții din partea stângă lipseau. Pielea capului era sfâșiată, fruntea îi era tăiată până la os. Atâtea putu doctorul să vadă și să identifice. Îi fixă brațul, îi înfășură coastele și îi cusu pielea capului. Îndoi tubul de sticlă al unei pipete la o flacără de alcool, ca să intre prin locul unde îi lipsea un dinte, în așa fel încât să poată bea și înghiți mâncare lichidă fără să miște maxilarul fracturat. Îi făcu o injecție mare cu morfină și lăsă o sticluță cu pilule de opium. Își spălă mâinile și își puse haina. Pacienta adormise înainte ca el să iasă din cameră.
În bucătărie se așeză la masă și bău cafeaua fierbinte pe care Charles i-o pusese în față.
— Și acum, ce s-a întâmplat cu ea? — întrebă el.
— De unde să știm noi? — răspunse Charles brutal. — Am găsit-o la ușă. Dacă vrei să vezi, du-te și te uită la urmele pe care le-a lăsat pe drum pe unde s-a târât.
— Știți cine e?
— Nu, Doamne!
— Tu te duci pe sus pe la han — e vreuna de-acolo?
— N-am mai fost în ultima vreme. Și, oricum, n-aș putea-o recunoaște în halul ăsta.
Doctorul își întoarse capul spre Adam.
— Ai mai văzut-o vreodată?
Adam clătină încet din cap.
Charles spuse cu asprime:
— Spune, unde vrei să ajungi?
— Am să vă spun, întrucât vă interesează. Fata asta n-a căzut într-o groapă, chiar dacă arată cam așa. Cineva i-a făcut-o, cineva care n-o place deloc. Dacă vreți adevărul, cineva care a încercat s-o omoare.
— De ce n-o întrebi pe ea? — zise Charles.
— Câtva timp n-o să vorbească. În plus, are țeasta fracturată, Dumnezeu știe ce urmări o să aibă treaba asta. Ce vreau să spun este c-aș vrea să știu dacă n-ar trebui să-l anunț pe șerif.
— Nu! — Adam răspunse atât de pripit, încât privirile amândurora se îndreptară spre el. — Lăsați-o în pace. Lăsați-o să se odihnească.
— Cine o s-o îngrijească?
— Eu — spuse Adam.
— Ascultă aici, începu Charles.
— Nu te băga!
— Este casa mea așa cum e și a ta.
— Vrei să plec?
— N-am spus asta.
— Să știi, dacă pleacă ea, plec și eu.
— Liniștește-te — spuse doctorul. — Ce te face să-i porți atâta interes?
— N-aș da afară niciun câine rănit.
— Dar nici n-ai face o problemă din asta. Ascunzi ceva? Ai fost plecat noaptea trecută? Tu ai făcut-o?
— A fost aici toată noaptea. Sforăie ca o locomotivă — zise Charles.
Adam spuse:
— De ce n-o lăsați în pace? Lăsați-o să se facă bine.
Doctorul se ridică și își frecă mâinile.
— Adam — zise el — tatăl tău mi-a fost vechi prieten. Te cunosc pe tine și toată familia. Nu ești prost. Nu știu însă de ce nu înțelegi lucruri obișnuite, dar se pare că nu le înțelegi. Trebuie să-ți vorbesc ca unui copil. Fata asta a fost atacată. Cred că cine a făcut-o a încercat s-o omoare. Dacă nu-i spun șerifului despre treaba asta, calc legea. Admit că o mai încalc câteodată, dar de data asta nu pot.
— Atunci spune-i. Dar nu-l lăsa să o toace la cap până ce nu se face mai bine.
— Nu-mi stă în obicei să las ca pacienții mei să fie tracasați. Tot mai vrei s-o ții aici?
— Da.
— Treaba ta. Viu mâine. O să doarmă. Dă-i apă și supă caldă prin tub, dacă o să vrea.
Doctorul ieși din cameră.
Charles se întoarse spre fratele lui.
— Adam, pentru Dumnezeu, ce înseamnă asta?
— Lasă-mă în pace.
— Ce te-a apucat?
— Lasă-mă în pace, ai auzit? Lasă-mă în pace și gata.
— Doamne, Dumnezeule! — făcu Charles.
Scuipă pe jos și plecă neliniștit și nervos la treabă.
Adam era bucuros că a plecat. Se învârti prin bucătărie, spălă vasele de la micul dejun și șterse podeaua. După ce termină curățenia în bucătărie, intră în odaie și își trase un scaun lângă pat. Fata sforăia greoi din cauza morfinei. Umflătura de pe față începuse să dea înapoi, dar ochii îi erau învinețiți și umflați. Adam rămase foarte liniștit pe scaun, uitându-se la ea. Brațul fixat stătea îndoit pe stomac, dar brațul drept stătea deasupra păturii, cu degetele încârligate ca un cuib. Era o mână de copil, aproape de sugar. Adam îi atinse încheietura mâinii cu degetul și degetele ei se mișcară puțin, ca un reflex. Încheietura era caldă. Apoi, pe furiș, ca și când s-ar fi temut să nu fie prins, îi întinse mâna și îi atinse micuțele pernițe de pe buricele degetelor. Avea degete rozalii, moi, dar pielea de pe dosul mâinii părea să aibă o strălucire de perlă. Adam zâmbi încântat. Ei i se opri respirația și el deveni foarte atent — apoi se auzi un zgomot în gât și sforăitul ritmic continuă. Îi băgă binișor brațul și mâna sub pătură înainte de a ieși în vârful picioarelor din odaie.
Cathy zăcu timp de câteva zile scufundată în bezna șocului și opiumului. Avea pielea ca de plumb și se mișca foarte puțin din pricina durerii. Își dădea însă seama de ce se petrece în jurul ei. Treptat, capul și ochii i se limpeziră. Lângă ea stăteau doi tineri, unul numai din când în când, iar celălalt mai tot timpul. Știa că mai venea un bărbat care era doctorul, și mai era unul înalt și slab care o interesa mai mult decât oricare dintre ceilalți, iar interesul provenea din frică. Poate că, în somnul ei, provocat de droguri, auzise și reținuse ceva.
Foarte încet, mintea ei reconstitui evenimentele din ultimele zile și le puse cap la cap. Revăzu chipul domnului Edwards, își aminti cum placida-i mulțumire de sine făcuse loc furiei criminale. Niciodată în viața ei nu mai fusese atât de speriată, dar acum învățase ce înseamnă spaima. Mintea ei adulmeca în jur ca un șobolan, căutând o scăpare. Domnul Edwards știa despre incendiu. Mai știa oare cineva? Și de unde știa el? O groază oarbă, nesuferită, o cuprinse când se gândi la asta.
Din cele auzite, află că bărbatul acela înalt este șeriful, care voia s-o interogheze, și că tânărul care se numea Adam o apăra de interogatoriu. Poate șeriful știa despre incendiu.
O conversație cu glas tare îi sugeră cum să procedeze.
Șeriful spuse:
— Trebuie să aibă un nume. Cineva trebuie s-o cunoască.
Vocea lui Adam:
— Cum să răspundă? Are maxilarul fracturat.
— Dacă poate să scrie cu mâna dreaptă, ar putea să ne răspundă în felul ăsta. Ascultă, Adam, dacă cineva a încercat să o omoare, ar fi mai bine să-l prind cât se mai poate. Dă-mi un creion și lasă-mă să vorbesc cu ea.
Adam zise:
— L-ai auzit pe doctor spunând că are o fractură la craniu. De unde știi că mai ține minte?
— Tu dă-mi un creion și o să vedem.
— Nu vreau să o hărțui.
— La dracu, Adam. Nu mă interesează ce vrei tu. Îți spun că am nevoie de o hârtie și un creion.
Apoi vocea celuilalt tânăr:
— Ce-i cu tine? Vorbești de parcă tu ai fi făcut treaba asta. Dă-i un creion.
Stătea cu ochii închiși când cei trei bărbați intrară încet în cameră.
— Doarme — șopti Adam.
Ea deschise ochii și îi privi.
Bărbatul cel înalt veni lângă pat.
— Nu vreau să vă plictisesc, domnișoară. Eu sunt șeriful. Știu că nu puteți vorbi, dar ați vrea să scrieți câteva lucruri pe hârtia asta?
Ea încercă să aprobe din cap și se strâmbă de durere. Clipi repede din ochi ca să-și arate că este de acord.
— Bună fată — spuse șeriful. — Vezi? E de acord.
Puse blocul de hârtie pe pat, lângă ea, și îi așeză creionul în mână.
— Așa. Acum. Cum te cheamă?
Cei trei bărbați îi urmăreau chipul. Gura i se subție și ochii priviră chiorâș. Închise ochii și creionul începu să se miște.
„Nu știu”, scrise cu litere mari.
— Uite o hârtie nouă. Ce-ți amintești?
„Nimic. Nu pot să mă gândesc”, scrise creionul înainte de a se termina foaia.
— Îți amintești cine ești, de unde vii? Gândește-te!
Părea că în mintea ei se dă o luptă îngrozitoare, apoi chipul ei arătă că se dă bătută și deveni tragic.
„Nu. Nimic nu-i limpede. Ajută-mă.”
— Sărmană copilă — spuse șeriful. — Îți mulțumesc că ai încercat. Când o să te faci bine, o să încercăm din nou. Nu, nu trebuie să mai scrii.
Creionul scrise:
„Mulțumesc” — și îi căzu dintre degete.
Îl cucerise pe șerif. I se alăturase lui Adam. Numai Charles îi era potrivnic. Când frații erau în camera ei și era nevoie de amândoi ca să o ajute să-și facă nevoile fără să sufere, ea studia chipul întunecat și posomorât al lui Charles. Pe fața asta era întipărit ceva care îi era cunoscut, care o făcea să se simtă neliniștită. Văzu că-și ducea foarte des mâna la cicatricea de pe frunte, o freca, îi pipăia conturul cu degetele. Odată o prinse urmărindu-i. Își privi vinovat degetele. Charles spuse brutal:
— N-avea grijă. A ta o să fie la fel, poate chiar mai frumoasă.
Ea îi zâmbi și el întoarse privirea.
Când Adam intră cu supa caldă, Charles zise:
— Mă duc în oraș să beau o bere.
3
Adam nu-și amintea să fi fost vreodată atât de fericit. Nu-l deranja că nu-i știa numele. Îi ceruse să-i spună Cathy, și asta era de-ajuns pentru el. Gătea pentru Cathy, consultând rețetele lăsate de mama sa și de mama vitregă.
Cathy era foarte robustă. Nu trecu mult și începu să se refacă. Umflăturile îi dispăruseră din obraji și în locul lor se ivi frumusețea convalescenței. În scurt timp, putu să șadă, dacă era ajutată. Deschidea și închidea gura cu mare grijă și începu să mănânce mâncăruri moi care n-aveau nevoie să fie mestecate bine. Mai avea bandajul pe frunte, dar restul feței nu avea decât puține semne, în afară de mica scobitură din falca stângă, unde îi lipseau dinții.
Cathy era la ananghie și mintea ei căuta o soluție. Vorbea puțin, chiar și când nu-i mai era atât de greu s-o facă.
Într-o după-amiază, auzi pe cineva umblând prin bucătărie.
Strigă:
— Adam, tu ești?
Vocea lui Charles răspunse:
— Nu, eu sunt.
— Vrei să vii, te rog, o clipă înăuntru?
El apăru în ușă. Avea o privire sumbră.
— Nu intri prea des pe-aici — spuse ea.
— Adevărat.
— Nu-ți plac.
— Cred că și asta-i adevărat.
— Poți să-mi spui de ce?
Se chinui să găsească un răspuns.
— N-am încredere în tine.
— De ce?
— Nu știu. Nu cred că ți-ai pierdut memoria.
— De ce-aș minți?
— Nu știu. Tocmai de asta nu am încredere în tine. E ceva care aproape că-mi pare cunoscut.
— Nu m-ai văzut în viața ta.
— Poate că nu. Dar e ceva care mă neliniștește — ceva ce ar trebui să știu. Și de unde știi că nu te-am văzut niciodată?
Ea tăcu și el se mișcă, gata să plece.
— Nu pleca — spuse ea. — Ce-ai de gând să faci?
— În ce privință?
— Cu mine.
El o privi cu un interes nou.
— Vrei să știi adevărul?
— Altfel de ce te-aș întreba?
— Nu știu, dar o să-ți spun. O să te scot de-aici de îndată ce o să pot. Fratele meu a înnebunit, dar o să-l aduc pe calea cea bună, chiar de-ar fi să-l snopesc în bătăi.
— Ai putea? E un bărbat voinic.
— Aș putea.
Îl privi țintă.
— Unde-i Adam?
— S-a dus în oraș să-ți mai cumpere din afurisitele tale de medicamente.
— Ești un om meschin.
— Știi ce cred eu? Cred că nu sunt nici pe jumătate atât de meschin pe cât ești tu, sub pielea asta frumoasă. Cred că ești un diavol.
Ea râse încet.
— Atunci suntem doi. Charles, cât timp mai am?
— Pentru ce?
— Cât timp mai am până mă dai afară? Spune-mi adevărul.
— Bine, am să-ți spun. Vreo săptămână, zece zile. Îndată ce-o să fii în stare să te miști.
— Să presupunem că nu plec.
O privi viclean, aproape cu plăcere, la gândul bătăliei.
— Foarte bine. Am să-ți spun. Când luai toate stupefiantele alea, vorbeai o grămadă, ca în somn.
— Nu cred asta.
El râse, pentru că observă cum gura ei face o grimasă rapidă.
— N-ai decât să nu crezi. Dacă ai să-ți vezi de treabă, de îndată ce ai să poți, n-am să spun. Dar dacă nu, ai să afli și o să afle și șeriful.
— Nu cred să fi spus nimic rău. Ce-aș fi putut să spun?
— N-am să stau la discuții cu tine. Am treabă. M-ai întrebat și ți-am răspuns.
Charles ieși din curte. În spatele cotețelor de găini se îndoi de râs și se bătu peste picior.
„Credeam că e mai deșteaptă”, își spuse în sinea lui. Nu se simțise atât de ușurat de multă vreme.
4
Charles o speriase rău de tot. O mirosise, dar și ea pe el. Era singura persoană pe care o întâlnise vreodată care juca același joc ca și ea. Cathy îi urmări gândul și asta nu o făcu nicidecum să se simtă mai liniștită. Știa că șmecheriile ei nu se prind la el și că avea nevoie de apărare și de odihnă. Bani nu mai avea. Trebuia să stea ascunsă, și asta încă pentru mult timp. Era obosită și bolnavă, dar mintea-i începu să caute o scăpare.
Adam se întoarse de la oraș cu doctoria. Îi turnă o lingură.
— Are un gust oribil — zise el. — Totuși, e bună.
Ea o luă fără să protesteze, nici măcar nu se strâmbă prea tare.
— Ești bun cu mine. Mă întreb de ce? Nu ți-am adus decât necazuri.
— Nu-i adevărat. Ai luminat toată casa. Nu te-ai plâns niciodată, deși ești atât de grav rănită.
— Ești atât de bun, de blând.
— Aș vrea să fiu așa.
— Trebuie să pleci? N-ai putea să stai de vorbă cu mine?
— Firește că pot. N-am nimic deosebit de făcut.
— Ia-ți un scaun, Adam, și stai jos.
După ce se așeză, ea întinse mâna dreaptă spre el, și el i-o cuprinse cu ambele mâini.
— Ești atât de bun și blând — repetă ea. — Adam, tu te ții de ce-ai făgăduit, nu-i așa?
— Încerc. La ce te gândești?
— Sunt singură și mi-e frică, gemu ea. Mi-e frică.
— Aș putea să te ajut?
— Nu cred că mă poate ajuta cineva.
— Spune-mi și lasă-mă să încerc.
— Asta-i partea cea mai proastă. Nu pot nici măcar să-ți spun.
— De ce nu? Dacă e un secret, n-am să-l dezvălui.
— Nu-i secretul meu, nu înțelegi?
— Nu, nu înțeleg.
Degetele ei îi apucară strâns mâinile.
— Adam, eu nu mi-am pierdut memoria.
— Atunci de ce-ai spus…
— Tocmai asta încerc să-ți explic. L-ai iubit pe tatăl tău, Adam?
— Cred că mai mult l-am stimat decât l-am iubit.
— Dacă cineva pe care îl stimezi ar fi la ananghie, ai face orice ca să-i scapi viața?
— Bineînțeles. Cred că da.
— Asta s-a întâmplat cu mine.
— Dar cum ai ajuns să fii rănită?
— Asta face parte din toată povestea. Asta-i ceea ce nu pot să spun.
— Era tatăl tău?
— Nu. Dar are o legătură.
— Vrei să spui că, dacă îl denunți pe cel care te-a rănit, atunci tatăl tău va avea necazuri?
Ea oftă. O să inventeze el singur o poveste.
— Adam, o să ai încredere în mine?
— Bineînțeles.
— Îți cer un lucru îngrozitor.
— Nu, nu este, din moment ce îl aperi pe tatăl tău.
— Mă înțelegi, nu e secretul meu. Dacă ar fi al meu, ți l-aș spune într-o clipă.
— Desigur că înțeleg. Și eu aș proceda la fel.
— Tu înțelegi atât de multe.
Îi izvorâră lacrimi din ochi. El se aplecă spre ea și ea îl sărută pe obraz.
— Nu te necăji — zise el. — O să am grijă de tine.
Ea se lăsă pe pernă.
— Nu cred să poți.
— Ce vrei să spui?
— Fratele tău nu mă place. Vrea să plec de aici.
— Ți-a spus el asta?
— A, nu. Simt eu. El nu are puterea ta de înțelegere.
— Are o inimă bună.
— Știu, dar nu are bunătatea ta. Și când va trebui să plec — șeriful o să înceapă să-mi pună întrebări și voi rămâne complet singură.
El privi în gol.
— Fratele meu nu poate să te oblige să pleci. Jumătate din fermă îmi aparține. Am banii mei.
— Dacă el o să vrea să plec, va trebui să plec. Nu pot să-ți stric viața.
Adam se ridică și ieși cu pași mari din cameră. Se duse la ușa din spate și-și fixă ochii asupra priveliștii pe care o oferea după-amiaza. Departe, în câmp, fratele lui ridica pietre de pe o sanie și le așeza pe zidul de piatră. Adam se uită la cer. Dinspre răsărit venea un șir de nori în formă de pești. Oftă adânc și respirația îi produse în piept o furnicare plăcută. Deodată, auzul i se ascuți și auzi cum puișorii piuie și vântul de răsărit suflă deasupra pământului. Auzi copite de cai tropăind pe șosea, iar în depărtare lovituri în lemn: un vecin își repara hambarul. Toate aceste sunete păreau că se îmbină într-o anumită armonie. Vederea i se limpezi și ea. Garduri, ziduri și șoproane se profilau clar în lumina galbenă a după-amiezii, și păreau și ele că se îmbină în aceeași armonie. Toate parcă se schimbaseră. Un stol de rândunele se așeză în praf, scormonind după bucățele de hrană, apoi își luă zborul ca o eșarfă cenușie care se ondulează în lumină. Adam își îndreptă din nou privirea spre fratele lui. Pierduse noțiunea timpului și nu știa de când stătea așa în pragul ușii.
Nu trecuse nicio clipă. Charles se lupta tot cu aceeași piatră mare. Iar Adam nu expirase încă aerul pe care-l trăsese în piept când timpul se oprise în loc.
Deodată își dădu seama că bucuria și tristețea se întrețeseau. Curajul și teama se contopiseră. Constată că începuse să fredoneze o mică melodie monotonă. Se întoarse, trecu prin bucătărie și se opri în ușă, privind-o pe Cathy. Ea îi zâmbi ușor și el gândi:
„Ce copil! Ce copil neajutorat!” — și un val de iubire îl cuprinse.
— Vrei să te măriți cu mine? — o întrebă el.
Chipul ei se crispă, iar mâna i se strânse într-un spasm.
— Nu-i nevoie să-mi răspunzi acum. Vreau să te gândești. Dar dacă te-ai căsători cu mine, aș putea să te ocrotesc. Nimeni nu ți-ar mai putea face vreun rău.
Cathy își reveni într-o clipă.
— Vino încoace, Adam. Stai jos. Dă-mi mâna. Așa e bine.
Ea îi ridică mâna și și-o puse pe obraz.
— Dragul meu — spuse cu o voce spartă. — Ah, dragul meu. Ascultă-mă, Adam, ai avut încredere în mine. Poți să-mi promiți ceva? Îmi promiți să nu-i spui fratelui tău că m-ai cerut?
— Că te-am cerut în căsătorie? De ce?
— Nu, nu-i vorba de asta. Am nevoie de noaptea asta să mă gândesc. Poate o să am nevoie chiar de mai mult decât o noapte. Poți să-mi dai voie?
Își duse mâna la cap.
— Nu sunt sigură că pot să judec așa cum trebuie. Și vreau s-o fac.
— Crezi că ai putea să te căsătorești cu mine?
— Te rog, Adam. Lasă-mă singură să mă gândesc. Te rog, dragul meu.
El zâmbi și spuse nervos:
— Să nu dureze prea mult. Mă simt ca o pisică cocoțată într-un pom, care nu mai poate coborî.
— Lasă-mă doar să mă gândesc. Și, Adam, ești un bărbat drăguț.
Ieși afară și se îndreptă spre locul unde fratele lui încărca pietre.
După plecarea lui, Cathy se dădu jos din pat și se îndreptă nesigură spre birou. Se aplecă și își privi obrazul. Mai avea bandajul pe frunte. Ridică un colț, destul ca să vadă roșeața aprinsă dedesubt. Nu numai că se hotărâse să se căsătorească cu Adam, dar luase această hotărâre încă înainte ca el să i-o fi cerut. Se temea. Avea nevoie de apărare și de bani. Adam putea să i le dea pe amândouă. Și putea să-l și conducă — știa asta. Nu voia să se căsătorească, dar, pentru moment, căsătoria era o salvare. Un singur lucru o neliniștea. Adam simțea pentru ea o căldură pe care nu o putea înțelege, pentru că ea nu simțea nimic pentru el și nu simțise vreodată pentru nimeni. Și domnul Edwards o speriase într-adevăr. Pentru prima oară în viața ei pierduse controlul asupra situației. Se hotărî să nu mai îngăduie ca lucrul acesta să se repete vreodată. Zâmbi în sinea ei, gândindu-se la ce va spune Charles. Se simțea înrudită cu Charles. Nu-i păsa că o privește cu ochi bănuitori.
5
Când Adam se apropie de el, Charles se ridică. Își duse palmele în dreptul șalelor și își frecă mușchii obosiți.
— Doamne, sunt o grămadă de bolovani — spuse el.
— Un tip din armată mi-a spus că în California sunt văi — mile întregi — unde nu găsești o piatră, nici măcar una mică.
— Trebuie să fie altceva — zise Charles. — Nu cred că există fermă care să nu aibă ceva în neregulă. În Middle West sunt lăcuste, în alte locuri sunt uragane. Ce contează niște bolovani?
— Cred că ai dreptate. M-am gândit să-ți dau o mână de ajutor.
— Drăguț din partea ta. Am crezut că o să-ți petreci restul vieții ținându-te de mână cu aia din casă. Cât o să mai stea?
Adam era pe punctul să-i spună despre propunerea lui, dar tonul lui Charles îl făcu să-și schimbe gândul.
Charles zise:
— Știi, Alex Platt a venit nu de mult să mă vadă. N-ai să crezi ce i s-a întâmplat. A găsit o avere.
— Ce vrei să spui?
— Știi, locul acela de pe proprietatea lui care se termină cu un grup de cedri — chiar lângă șosea?
— Știu, ce-i cu el?
— Alex mergea printre copaci și zidul de piatră. Vâna iepuri. A găsit un geamantan cu haine bărbătești, frumos împăturite. Erau muiate de ploaie. Arătau de parcă stătuseră câtva timp acolo. Și mai era o cutie de lemn cu lacăt, și, când l-a spart, a găsit aproape patru mii de dolari în ea. Și a mai găsit și o poșetă. N-avea nimic în ea.
— Niciun nume, nimic?
— Asta-i partea stranie — niciun nume; niciun nume pe haine, nicio etichetă pe costume. Ca și când omul n-ar fi vrut să lase vreo urmă.
— Alex o să-i păstreze?
— I-a dus la șerif, iar șeriful o să dea un anunț, și dacă nimeni nu răspunde, Alex poate să-i păstreze.
— Cu siguranță că cineva o să-i revendice.
— Cred și eu. Nu i-am spus asta lui Alex. E tare fericit. E curios că nu există niciun fel de etichete — nu sunt tăiate, ci pur și simplu nu există.
— E o grămadă de bani — zise Adam. — Cineva trebuie să-i revendice.
— Alex a mai stat nițeluș cu mine. Știi doar, nevastă-sa se vede cu multă lume.
Charles tăcu, apoi spuse:
— Adam, trebuie să stăm de vorbă. Tot ținutul ne bârfește.
— Despre ce? Ce vrei să spui?
— La naiba, despre asta… fata asta. Doi bărbați nu pot locui în casă cu o fată. Alex spune că femeile sunt pornite pe chestia asta. Adam, așa nu mai merge. Locuim aici. Avem un renume bun.
— Vrei s-o dau afară înainte de a se face bine?
— Vreau să scapi de ea — să o expediezi. Nu-mi place.
— Nici nu ți-a plăcut vreodată.
— Știu. N-am încredere în ea. E ceva — ceva — nu știu ce anume, dar nu-mi place. Când ai de gând s-o scoți de-aici?
— Uite ce — zise Adam încet. — Mai dă-i răgaz o săptămână și am să iau o hotărâre în legătură cu ea.
— Promiți?
— Sigur că promit.
— Asta-i cu totul altceva. O să-i spun nevestei lui Alex. Pe urmă lasă pe ea, va ști să răspândească vestea. Dumnezeule, ce mulțumit o să fiu când o să avem iar casa numai pentru noi doi. Nu cumva i-a revenit memoria?
— Nu — zise Adam.
6
Peste cinci zile, când Charles era plecat să cumpere hrană pentru vite, Adam trase șareta în dreptul scării de la bucătărie. O ajută pe Cathy să se urce, îi puse o pătură pe picioare și alta pe umeri. Mână spre primărie și se căsători cu ea în fața unui judecător de pace.
Când se întoarseră, Charles era acasă. Îl privi acru când intrară în bucătărie.
— Credeam că ai luat-o și ai dus-o s-o urci în tren.
— Ne-am căsătorit — zise Adam simplu.
Cathy îi zâmbi lui Charles.
— De ce? De ce ai făcut una ca asta?
— De ce nu? Un bărbat n-are voie să se căsătorească?
Cathy se duse repede în dormitor și închise ușa. Charles începu să zbiere.
— Nu face nici două parale, îți spun eu. E o târfă.
— Charles!
— Îți spun eu, e o târfă de doi bani. N-am încredere în ea nici de două parale… e o cățea, o târâtură!
— Charles, oprește-te! Oprește-te, îți spun! Ține-ți gura ta împuțită în ce-o privește pe nevastă-mea!
— E tot atât de nevastă cât o pisică în călduri.
Adam spuse încet:
— Charles, cred că ești gelos. Cred că ai vrut să te însori tu cu ea.
— Nebunule! Eu gelos? Nici n-o să stau în aceeași casă cu ea.
Adam spuse cu un ton egal:
— Nici n-o să fie nevoie. Eu plec. Dacă vrei, poți să cumperi partea mea. Poți păstra ferma. Ai vrut-o dintotdeauna. Poți să stai aici și să putrezești.
Vocea lui Charles coborî:
— Nu vrei să scapi de ea? Te rog, Adam. Alung-o. O să te sfâșie. O să te distrugă, Adam, o să te distrugă!
— De unde știi atât de multe despre ea?
Ochii lui Charles erau pustii.
— Nu știu nimic — spuse el și nu mai deschise gura.
Adam nici nu o întrebă pe Cathy dacă vrea să vină la masă. Duse în dormitor două farfurii și se așeză lângă ea.
— Plecăm de-aici — îi zise el.
— Lasă-mă pe mine să plec. Te rog, lasă-mă. Nu vreau să te fac să-ți urăști fratele. Mă întreb oare de ce mă urăște?
— Cred că e gelos.
Ochii ei se îngustară.
— Gelos?
— Așa mi se pare. Nu trebuie să-ți faci griji. Plecăm. Mergem în California.
Ea spuse liniștit:
— Nu vreau să mă duc în California.
— Prostii. Acolo e frumos, soare tot timpul, e minunat.
— Nu vreau să mă duc în California.
— Ești soția mea — spuse el blând. — Vreau să mergi cu mine.
Ea tăcu și nu mai deschise discuția despre asta. Îl auziră pe Charles trântind ușa, și Adam zise:
— O să-i facă bine. O să se îmbete nițeluș și o să se simtă mai bine.
Cathy își plecă ochii și-și privi cu modestie degetele.
— Adam, nu-ți pot fi soție până când nu mă fac bine.
— Știu, înțeleg. Am să aștept.
— Dar vreau să stai cu mine. Mi-e teamă de Charles. Mă urăște tare mult.
— O să-mi aduc patul aici. Dacă ți-e frică, poți să mă strigi. Poți să întinzi mâna și să dai de mine.
— Ești atât de bun. Bem un ceai?
— Desigur, și eu aș vrea.
Aduse ceștile aburinde și se întoarse după zaharniță. Se instală într-un scaun, lângă patul ei.
— E cam tare. Nu e prea tare pentru tine?
— Îmi place ceaiul tare.
El își termină ceașca.
— Nu ți se pare că are un gust straniu? Are un gust curios.
Ea își duse repede mâna la gură.
— Dă-mi să gust.
Sorbi rămășițele.
— Adam — strigă ea — ai luat din greșeală ceașca mea. Am pus doctoria în ea.
El își linse buzele.
— Nu cred că poate să-mi facă vreun rău.
— Nu, nu se poate. — Și zâmbi ușor. — Sper să n-am nevoie să te strig la noapte.
— Ce vrei să spui?
— Ai băut somniferul meu. S-ar putea să nu te mai trezești prea ușor.
Adam căzu într-un somn greoi de opium, deși se străduia să rămână treaz.
— Doctorul ți-a spus să iei așa mult? — întrebă el greoi.
— Tu nu ești obișnuit cu asta — spuse ea.
Charles se întoarse la unsprezece noaptea. Cathy îi auzi pașii amețiți. Se duse în camera lui, își aruncă hainele și se băgă în pat. Mormăi și se învârti, încercând să-și găsească o poziție mai comodă, apoi deschise deodată ochii. Cathy stătea lângă patul lui.
— Ce dorești?
— Ce crezi? Dă-te mai încolo.
— Unde-i Adam?
— A băut somniferul meu, din greșeală. Dă-te puțin mai încolo.
El respiră zgomotos.
— Abia am fost la o târfă.
— Ești un bărbat destul de voinic. Dă-te mai încolo.
— Și brațul tău fracturat?
— Am eu grijă de el. Nu e treaba ta.
Deodată Charles râse.
— Nenorocitul — spuse și dădu la o parte pătura, să o primească.