1
Țara se îndrepta treptat spre război, înspăimântată și în același timp atrasă. Oamenii nu mai simțiseră de aproape șaizeci de ani emoția cutremurătoare a războiului. Conflictul spaniol fusese mai curând o expediție decât un război. Domnul Wilson a fost reales președinte în noiembrie, pe baza promisiunii din platforma lui electorală că vom rămâne în afara războiului, dar, în același timp, a fost sfătuit să fie o mână forte, ceea ce în mod inevitabil însemna război. Afacerile începură să meargă bine și prețurile crescură. Agenți comerciali britanici roiau prin țară, cumpărând alimente, stofe, metal și chimicale. Țara era cuprinsă de emoție. Oamenii nu credeau cu adevărat în război, chiar dacă îl pregăteau. Valea Salinas își ducea viața obișnuită.
Cal se ducea la școală cu Aron.
— Arăți obosit — zise Aron.
— Zău?
— Te-am auzit când ai venit azi-noapte. Era ora patru. Ce faci atât de târziu?
— Mă plimb — mă gândesc. Ți-ar surâde să lași școala și să te întorci la fermă?
— Pentru ce?
— Am putea câștiga ceva bani pentru tata.
— Eu mă duc la universitate. Aș vrea să pot pleca chiar acum. Toată lumea își bate joc de noi. Aș vrea să plec din oraș.
— Te porți ca un nebun.
— Eu nu sunt nebun. Doar nu eu am pierdut banii. Nu eu am avut ideea nebunească cu salata. Totuși, oamenii își bat joc și de mine. Și nici nu știu dacă avem bani destui pentru universitate.
— Doar n-a făcut-o dinadins ca să piardă banii.
— Dar i-a pierdut.
Cal spuse:
— Mai ai de terminat anul ăsta și încă unul înainte de a merge la universitate.
— Crezi că nu știu asta?
— Dacă ai munci din greu, poate ai reuși să-ți dai toate examenele până-n vară și să intri la toamnă.
Aron se răsuci:
— Nu pot.
— Ba cred că poți. De ce nu vorbești cu directorul? Pariez că și reverendul Rolf te-ar ajuta.
Aron zise:
— Vreau să plec din orașul ăsta. Nu vreau să mă mai întorc niciodată. Tot ne mai poreclesc „Cap de salată”. Își bat joc de noi.
— Și cum rămâne cu Abra?
— Abra va face cum e mai bine.
Cal spuse:
— Să-ți spun ceva. Vreau să încerc să fac ceva bani. Dacă faci efortul și iei examenele cu un an mai devreme, atunci o să te ajut să-ți faci universitatea.
— Vrei?
— Bineînțeles.
— Mă duc chiar acum să vorbesc cu directorul.
Grăbi pasul. Cal strigă:
— Aron, stai o clipă! Ascultă! Dacă el îți spune că e de părere că poți reuși, să nu-i spui tatei.
— De ce nu?
— Mă gândeam ce frumos ar fi dacă te-ai duce la el să-i spui că ai reușit.
— Nu văd care-i deosebirea.
— Nu vezi?
— Nu — spuse Aron. — Mie mi se pare o prostie.
Cal simți o nevoie violentă să strige: „Știu cine-i mama noastră. Pot să ți-o arăt.”
Asta l-ar fi lovit și l-ar fi străpuns.
Cal o întâlni pe Abra în hol înainte de a suna clopoțelul.
— Ce s-a întâmplat cu Aron? — întrebă el.
— Nu știu.
— Ba da, știi.
— E cu capul în nori. Cred că pastorul ăla e de vină.
— Te conduce acasă?
— Sigur că da. Dar eu sunt în stare să văd prin el. Are aripi încă de pe acum.
— Tot îi mai e rușine de povestea aia cu salata?
— Știu că-i este — zise Abra. — Încerc să-l fac să uite. Însă poate că-i face plăcere.
— Ce vrei să spui?
— Nimic — făcu Abra.
După masa de seară, Cal spuse:
— Tată, te superi dacă mă duc la fermă vineri după-amiază?
Adam se răsuci în fotoliu:
— Pentru ce?
— Vreau doar să văd. Să mă uit primprejur.
— Aron vrea și el să meargă?
— Nu. Vreau să mă duc singur.
— Nu văd de ce nu te-ai duce. Lee, tu vezi vreun motiv ca să nu se ducă?
— Nu — răspunse Lee. Îl studie pe Cal, apoi zise: — Te gândești serios să te apuci de agricultură?
— Poate. Dacă m-ai lăsa să mă ocup, aș lucra-o, tată.
— Contractul mai durează încă un an — spuse Adam.
— Și după asta, pot s-o lucrez, nu?
— Și cu școala cum rămâne?
— Până atunci, termin.
— O să vedem — spuse Adam. — Poate vei vrea să mergi la universitate.
Când Cal se îndreptă spre ușa de la intrare, Lee îl urmă și ieși cu el.
— Poți să-mi spui despre ce e vorba? — întrebă Lee.
— Nu vreau decât să arunc o privire.
— Am înțeles, nu vrei să-mi spui.
Lee se întoarse ca să intre în casă. Apoi strigă:
— Cal!
Băiatul se opri.
— Ai neplăceri, Cal?
— Nu.
— Am cinci mii de dolari, dacă ai vreodată nevoie.
— De ce să am nevoie?
— Nu știu — răspunse Lee.
3
Lui Will Hamilton îi plăcea biroul lui de la garaj, care arăta ca o colivie de sticlă. Interesele lui de afaceri erau mult mai întinse decât agenția de automobile, dar nu-și făcea alt birou. Îi plăcea forfota din afara cuștii lui pătrate de sticlă. Își pusese două rânduri de sticlă, ca să nu răzbată zgomotul garajului.
Ședea în fotoliul turnant, mare, de piele roșie, și în majoritatea timpului se bucura de viață. Când lumea vorbea despre fratele său Joe, care făcea atâția bani în domeniul publicității în Est, Will spunea întotdeauna că el însuși nu era decât o broască mare într-o baltă mică.
— Mie mi-ar fi teamă să mă duc într-un oraș mare — spunea el. — Sunt un băiat de la țară.
Îi plăceau râsetele care urmau întotdeauna după asta. I se dovedea doar că prietenii lui știau că era bine situat.
Într-o sâmbătă dimineața, Cal se duse să-l vadă. Observând aerul nedumerit al lui Will, spuse:
— Sunt Cal Trask.
— Oh, desigur. Ei, Doamne, te-ai făcut băiat mare. Tatăl tău e aici?
— Nu. Am venit singur.
— Șezi. Nu cred că fumezi.
— Uneori. Țigări.
Will împinse pe birou un pachet de „Murad”. Cal deschise cutia și apoi o închise.
— Acum nu.
Will privi chipul întunecat al băiatului și îi plăcu. Se gândi: „Băiatul ăsta e deștept. N-o să-l păcălească nimeni.”
— Bănuiesc că vei intra în curând în afaceri — spuse Will.
— Da, domnule. M-am gândit să lucrez ferma când termin școala.
— Nu faci bani cu asta — zise Will. — Fermierii nu câștigă bani. Doar cei care cumpără de la ei și vând. N-o să faci bani niciodată lucrând pământul.
Will înțelese. Cal îl tatona, îl punea la încercare, îl observa, și era de acord cu asta.
Cal era hotărât încă de pe acum, dar mai întâi întrebă:
— Domnule Hamilton, nu aveți copii, nu-i așa?
— Nu. Și îmi pare rău. Ăsta-i lucrul de care îmi pare cel mai rău.
Apoi adăugă:
— De ce mă întrebi?
Cal ignoră întrebarea.
— Mi-ați da un sfat?
Will simți un val de plăcere.
— Dacă pot, aș fi încântat. Ce vrei să știi?
Și atunci Cal făcu un lucru pe care Will Hamilton îl aprobă și mai mult. Folosi candoarea ca pe o armă. El spuse:
— Vreau să câștig o groază de bani. Vreau să mă învățați cum.
Will se stăpâni să nu râdă. Oricât de naivă era declarația, el nu-l considera pe Cal naiv.
— Toată lumea vrea asta — spuse el. — Ce înțelegi printr-o groază de bani?
— Douăzeci, treizeci de mii de dolari.
— Doamne Dumnezeule! — făcu Will și-și trase fotoliul înainte. Râse din nou, dar nu în bătaie de joc. Cal zâmbi și el, la râsul lui Will.
Will întrebă:
— Poți să-mi spui de ce vrei să faci atât de mulți?
— Da, domnule, pot — spuse Cal. Și deschise cutia de țigări „Murad”, își scoase o țigară ovală cu filtru de plută și o aprinse.
— Am să vă spun pentru ce.
Will se lăsă bucuros pe spate, în fotoliu.
— Tatăl meu a pierdut o groază de bani.
— Știu — făcu Will. — Eu l-am avertizat să nu încerce să transporte salată la capătul celălalt al țării.
— Ați făcut asta? De ce?
— Nu existau garanții — zise Will. — Un om de afaceri trebuie să-și ia măsuri de precauție. Dacă se întâmpla ceva, era sfârșit. Și s-a și întâmplat. Zi-i mai departe.
— Vreau să fac destui bani ca să-i restitui ce a pierdut.
Will rămase cu gura căscată.
— De ce? — întrebă el.
— Așa vreau.
Will spuse:
— Îl iubești?
— Da.
Chipul buhăit al lui Will se crispă și o amintire îl cuprinse ca un vânt rece. Nu era o întoarcere înceată în trecut, ci trecutul revenise aici într-o clipită, toți anii aceia, o imagine, un simțământ și o disperare, toate încremenite ca într-un instantaneu fotografic. Era Samuel cel luminos, frumos ca zorile și cu o imaginație ca zborul unei rândunici și strălucitorul, mohorâtul Tom, care era ca un foc sumbru, Una care încăleca pe furtuni, Mollie cea drăguță, Dessie cea plină de veselie, George frumos și cu o blândețe care umple odaia ca parfumul florilor, apoi era Joe cel mai mic și cel mai iubit. Fiecare adusese, fără efort, un dar în familie.
Aproape fiecare are cutia lui secretă cu dureri, pe care nu le împărtășește nimănui. Will o ascundea bine pe a lui, râdea tare, exploata virtuți perverse și nu dădea frâu liber geloziei. Se considera lent, greoi, conservator și neinspirat. Niciun vis măreț nu-l ridica în slăvi și nicio disperare nu-l forța să se autodistrugă. El era întotdeauna la limită, încercând să se mențină în cercul familiei cu acele daruri pe care le avea: prudență, rațiune, bunăvoință. El ținea conturile, angaja avocații, chema pompele funebre și, eventual, achita notele de plată. Ceilalți nici nu-și dădeau seama că aveau nevoie de el. Avea îndemânarea de a face bani și de a-i păstra. Era convins că Hamiltonii îl disprețuiau pentru această unică îndemânare. Îi iubise cu încăpățânare, fusese întotdeauna gata să-i salveze cu banii lui când dădeau greș. Avea credința că le era rușine cu el și se lupta cu disperare ca să fie acceptat printre ei. Simțea toate astea în vântul rece care suflase peste el.
Ochii săi ușor bulbucați erau umezi și priveau într-un punct dincolo de Cal, iar băiatul întrebă:
— Ce s-a întâmplat, domnule Hamilton? Nu vă simțiți bine?
Will simțea că face și el parte din familie, dar nu i-a înțeles. Iar ei l-au acceptat fără să știe că el avea ceva de înțeles. Și acum venise băiatul ăsta. Will îl înțelegea, îl simțea, îl recunoștea. Acesta era fiul pe care ar fi trebuit să-l aibă, sau fratele, sau tatăl. Iar vântul rece al amintirii se transformă într-o căldură față de Cal, care îl cuprinse de la stomac și se împrăștie în tot corpul.
Se strădui să-și concentreze atenția asupra biroului de sticlă. Cal ședea rezemat în fotoliul lui, așteptând.
Will nu știa cât timp durase tăcerea.
— Mă gândeam — spuse el stingherit. — Își întări vocea. — M-ai întrebat ceva. Eu sunt om de afaceri. Eu nu dau nimic, eu vând.
— Da, domnule.
Cal era atent, dar simți că Will Hamilton îl plăcea.
Will zise:
— Vreau să știu ceva și vreau adevărul. Ai să-mi spui adevărul?
— Nu știu — răspunse Cal.
— Îmi place. Cum să știi până nu afli întrebarea? Îmi place. Așa e înțelept și cinstit. Ascultă — ai un frate. Tatăl tău îl iubește mai mult decât pe tine?
— Toată lumea — spuse Cal calm. — Toată lumea îl iubește pe Aron.
— Și tu?
— Da, domnule. Cel puțin… da, îl iubesc.
— Ce înseamnă acel „cel puțin”?
— Uneori găsesc că e prost, dar îl iubesc.
— Dar pe tatăl tău?
— Îl iubesc — zise Cal.
— Iar el îl iubește mai mult pe fratele tău?
— Nu știu.
— Mi-ai spus că vrei să-i dai înapoi tatălui tău banii pe care i-a pierdut. De ce?
De obicei ochii lui Cal erau pe jumătate închiși și neîncrezători, dar acum erau atât de mari, încât păreau că pătrund în Will și citesc în el. Cal era cât nu se poate mai aproape de sufletul lui.
— Tatăl meu e bun — zise el. — Vreau să-l răsplătesc pentru că eu nu sunt bun.
— Dacă faci asta, n-o să fii bun?
— Nu — răspunse Cal. — Am gânduri rele.
Will nu mai întâlnise pe nimeni care să vorbească atât de deschis. Era aproape încurcat din pricina goliciunii gândurilor și știa cât de sigur era Cal în onestitatea lui dezgolită.
— Încă o întrebare și n-o să mă supăr dacă nu-mi răspunzi. Eu cred că n-aș răspunde. Iată, să presupunem că faci rost de banii ăștia și îi dai tatălui tău; nu ți-ar trece prin minte că ai încercat să-i cumperi dragostea?
— Ba da, domnule. Mi-ar trece. Și ăsta ar fi adevărul.
— Asta-i tot ce am vrut să te întreb. Asta-i tot.
Will se aplecă înainte și își puse mâinile pe fruntea transpirată, cu vinele pulsând. Nu-și mai amintea de când nu mai fusese atât de emoționat. Iar Cal triumfa cu prudență. Știa că a câștigat și își închise chipul ca să nu se vadă.
Will își ridică fruntea, își scoase ochelarii și îi șterse de umezeală.
— Hai afară — spuse el. — Hai la o plimbare cu mașina.
Will conducea acum un Winton mare, cu o capotă lungă ca un sicriu, al cărui motor făcea un zgomot puternic și gâfâit. O luă la sud de King City, pe drumul de țară, unde primăvara se făcea simțită, iar ciocârliile zburau înaintea lor, făcând să vibreze de melodii sârmele de pe marginea drumului.
Vârful Blanco se înălța spre apus cu creștetul acoperit de zăpadă, iar în vale șirurile de eucalipți, care se întindeau de-a curmezișul văii ca să oprească vânturile, străluceau ca argintul cu frunzele lor noi.
Când ajunse la drumul lateral care ducea la casa familiei Trask, Will se opri la marginea șoselei. Nu scosese o vorbă de când Wintonul ieșise din King City. Motorul se opri cu un oftat adânc.
Will privi drept înainte și spuse:
— Cal, vrei să fii tovarăș cu mine?
— Da, domnule.
— Nu-mi place să iau un asociat fără bani. Aș putea să-ți împrumut eu banii, dar asta ne-ar aduce numai necazuri.
— Pot să fac rost de bani — spuse Cal.
— Cât?
— Cinci mii de dolari.
— Tu — nu cred.
Cal nu răspunse.
— Ba cred — făcu Will. — Cu împrumut?
— Da, domnule.
— Cu ce dobândă?
— Nimic.
— Asta-i o afacere bună. De unde îi iei?
— Nu vă spun, domnule.
Will dădu din cap și râse. Era tare bucuros.
— Poate că sunt nebun, dar te cred — și totuși nu sunt nebun.
Își porni motorul, apoi îl opri din nou.
— Ascultă aici. Citești ziarele?
— Da, domnule.
— În orice moment de-acum încolo, se poate să intrăm în război.
— Așa se pare.
— O mulțime de oameni gândesc astfel. Ei bine, știi care-i acum prețul fasolei? Vreau să spun, cu cât se pot vinde o sută de saci la Salinas?
— Nu sunt sigur. Cred că trei cenți sau trei și jumătate un funt.
— Și mai spui că nu ești sigur? De unde știi?
— Aveam de gând să-i cer tatii să mă lase să conduc eu ferma.
— Înțeleg. Dar nu vrei să lucrezi pământul. Ești prea deștept. Arendașul tatălui tău se numește Rantani. E un elvețian-italian, e fermier bun. A cultivat aproape cinci sute de acri. Dacă îi garantăm cinci cenți funtul și îi dăm un împrumut pentru semințe, o să planteze fasole. La fel și toți fermierii din împrejurimi. Am putea contracta cinci mii de acri de fasole.
Cal zise:
— Ce să facem cu fasole de cinci cenți când pe piață e cu trei cenți? Ah, înțeleg! Dar cum putem fi siguri?
Will spuse:
— Suntem tovarăși?
— Da, domnule.
— Da, Will.
— Da, Will.
— Cât de repede poți obține cei cinci mii de dolari?
— Vinerea viitoare.
— Dă mâna!
Solemn, bărbatul cel corpolent și băiatul cel slab și negricios dădură mâna.
Will, ținând încă mâna lui Cal, spuse:
— Acum suntem tovarăși. Am o legătură cu Agenția engleză de achiziții. Și am un prieten la intendență. Pun pariu că putem vinde orice cantitate de fasole uscată pe care o obținem cu zece cenți funtul sau chiar mai mult.
— Când puteți vinde?
— Vând chiar înainte de a încheia vreun contract. Acum vrei să mergem la casa cea veche să discutăm cu Rantani?
— Da, domnule — răspunse Cal.
Will ambreie Wintonul și mașina mare, verde, o luă hurducăind pe drumul lateral.