1
La fel ca oricare alt copil, Cal avusese nevoie dintotdeauna de căldură și afecțiune. Dacă ar fi fost unicul copil sau dacă Aron ar fi fost un altfel de băiat, Cal ar fi putut avea relații umane normale și simple. Dar, chiar de la început, oamenii erau cuceriți repede de Aron, prin frumusețea și simplitatea lui. În mod foarte firesc, Cal încerca să atragă și el atenția și afecțiunea în singurul mod pe care-l știa — încercând să-l imite pe Aron. Dar ceea ce era drăgălaș la blondul și candidul Aron trezea bănuieli și devenea neplăcut la Cal cel cu obrazul măsliniu și ochii pe jumătate închiși. Și, dat fiind că simula, jocul lui nu era convingător. Acolo unde Aron era primit, Cal era respins chiar dacă făcea sau spunea același lucru.
Și așa cum câteva lovituri peste bot intimidează un cățeluș, tot așa câteva eșecuri pot intimida de tot un băiat. Numai că, în vreme ce un cățeluș se va da înapoi sau se va tăvăli pe spate, târându-se, un băiețel își poate ascunde timiditatea prin nepăsare, bravadă sau închizându-se în sine. Și odată ce un băiat a suferit pentru că a fost respins, va resimte același lucru chiar acolo unde nu există, sau, chiar mai rău, va obține cu de-a sila din partea oamenilor o asemenea purtare, arătând pur și simplu că se așteaptă la așa ceva.
La Cal, procesul a fost atât de îndelungat și de lent, încât nu i se părea deloc straniu. A ridicat în jurul lui un zid de mulțumire de sine, destul de puternic ca să-l apere împotriva lumii. Dacă acest zid avea unele locuri mai slabe, acestea trebuie să fi apărut pe acolo pe unde se apropiau Aron și Lee și în special în preajma lui Adam. Poate că față de indiferența totală pe care i-o arăta tatăl lui, Cal se simțise în siguranță. Să nu fii băgat deloc în seamă era mai bine decât să ți se dea atenție și să fii găsit antipatic.
Când era foarte mic, Cal descoperise un secret. Dacă se mișca foarte încet spre locul unde ședea tatăl său și dacă se pleca foarte ușor pe genunchii lui, mâna lui Adam se ridica automat și degetele lui îi mângâiau umărul. Probabil că Adam nici nu-și dădea seama de acest lucru, dar mângâierea îl făcea pe băiat să simtă un asemenea val de emoție, încât își drămuia această bucurie deosebită și o folosea doar când îi simțea nevoia. Era un gest magic de care depindea ființa lui. Era simbolul unei admirații de câine.
Lucrurile nu se schimbă doar pentru că ai schimbat decorul. La Salinas, Cal nu avea mai mulți prieteni decât la King City. Avea asociați, se bucura de autoritate și de oarecare admirație, dar prieteni nu avea. Trăia singur și se plimba singur.
2
Cal pleca noaptea de acasă și revenea foarte târziu, lucru pe care Lee îl știa, dar nu-l spunea nimănui pentru că nu putea face nimic. Polițiștii de noapte îl văzură și ei uneori, plimbându-se singur. Sergentul Heiserman se hotărî să-i vorbească ofițerului de serviciu, care-i asigură că băiatul nu numai că nu era un chiulangiu, ci, dimpotrivă, era un elev foarte bun. Șeful îl cunoștea pe Adam și, întrucât Cal nu spărgea geamuri și nu provoca scandal, îi spuse sergentului să fie atent, dar să-l lase pe băiat în pace, atâta vreme cât nu dă naștere la neplăceri.
Bătrânul Tom Watson îl întâlni într-o noapte pe Cal și-l întrebă:
— De ce te tot plimbi atâta noaptea?
— Dar nu deranjez pe nimeni — se apără Cal.
— Știu. Dar ar trebui să fii acasă în pat.
— Nu mi-e somn — spuse Cal, și bătrânul Tom nu fu în stare să înțeleagă nimic, pentru că nu-și amintea vreun moment din viață când să nu-i fi fost somn. Băiatul privea la jocul fan-tan în cartierul chinezesc, dar nu juca. Era un mister, dar pe atunci multe lucruri simple erau mistere pentru Tom Watson, așa că preferă să le lase așa cum erau.
În drumurile lui, Cal își amintea adesea discuția dintre Lee și Adam pe care o auzise la fermă. Voia să descopere adevărul. Iar cunoștințele lui se acumulau încetul cu încetul, ba o aluzie auzită pe stradă, ba o glumă răutăcioasă în sala de biliard. Dacă Aron ar fi auzit aceste frânturi, nu le-ar fi dat atenție, dar Cal le strângea. Știa că mama lui nu era moartă. Știa de asemeni, atât din prima conversație, cât și din discuțiile auzite, că Aron nu ar fi bucuros dacă ar descoperi-o.
Într-o noapte, Cal se întâlni cu Rabbit Holman, care venise din San Ardo pentru beția lui semestrială. Rabbit îl salută pe Cal cu efuziune, cum salută orice țăran când întâlnește o cunoștință într-un loc străin. Pe când dădea pe gât o sticlă în aleea din spatele restaurantului Abbot, Rabbit îi relată lui Cal toate noutățile de care își putea aminti. Vânduse o bucată de pământ pe un preț bun și venise la Salinas să sărbătorească evenimentul, iar sărbătorirea presupunea tot dichisul. Se ducea la Line să le arate târfelor ce e în stare un bărbat adevărat.
Cal stătea tăcut lângă el și-l asculta. Când whisky-ul din sticlă era pe terminate, Cal se furișă și îl puse pe Louis Schneider să-i cumpere alta. Rabbit puse jos sticla goală și, când întinse din nou mâna după ea, găsi una plină.
— Curios — făcu el — credeam că am una singură. Oricum, e o greșeală care-mi face plăcere.
Pe la jumătatea celei de-a doua sticle, Rabbit nu numai că uitase cine era Cal, dar și câți ani avea. Își amintea doar că tovarășul lui era un foarte vechi și bun prieten.
— Știi ceva, George — spuse el. — Lasă-mă să-mi mai torn în vine niște plumb din ăsta și apoi mergem amândoi pe strada Line. Să nu-mi spui că n-ai bani. Toată distracția va fi pe contul meu. Ți-am spus că am vândut patruzeci de acri? Nu făceau două parale.
Apoi spuse:
— Harry, să-ți spun ce-o să facem. Nu ne ducem la curvele alea ieftine. Mergem la Kate. Costă scump, zece dolari, da ce naiba! Au un întreg circ acolo. Ai văzut vreodată un circ, Harry? E mișto. Kate își cunoaște bine meseria. Ți-amintești cine-i Kate, nu-i așa, George? E nevasta lui Adam Trask, mama nenorociților ăia de gemeni. Doamne, n-o să uit niciodată cum l-a împușcat și a fugit. L-a nimerit în umăr și a șters-o. Nu făcea două parale ca nevastă, dar e o curvă clasa întâi. Să râzi, nu alta — știi de ce se spune că o curvă devine o nevastă bună? Pentru că nu există nimic nou pentru ele și n-au ce să mai experimenteze. Ajută-mă puțin să mă ridic, Harry. Ce ziceam?
— De circ — spuse Cal încet.
— A, da. Circul ăsta al lui Kate o să te lase cu gura căscată. Știi ce fac?
Cal se trase puțin mai în spate ca Rabbit să nu-l observe. Rabbit povesti ce fac acolo. Dar nu asta îi făcu greață lui Cal. I se părea doar o nerozie. Bărbații care priveau, ei erau cei ce îi produceau greață. Când se uită la chipul lui Rabbit sub lumina felinarelor, Cal își dădu seama cum arată cei care priveau circul.
Trecură prin curtea năpădită de ierburi și urcară la ușa nevopsită. Deși Cal era înalt pentru vârsta lui, mergea pe vârfuri. Paznicul de la intrare nu-i dădu prea multă atenție. Camera semiobscură, cu lămpile mici, ascunse, și bărbații nervoși care așteptau, îi ascunseră prezența.
3
Până atunci, Cal voise să acumuleze o serie de fapte întunecoase, de lucruri văzute și auzite — să construiască un fel de magie din materiale care, ca niște unelte obscure, să-i fie cândva de folos. Dar, după vizita la Kate, simți o nevoie disperată de ajutor.
Într-o noapte, Lee, în timp ce bătea la mașina lui de scris, auzi un ciocănit ușor la ușă și intră Cal. Băiatul se așeză pe marginea patului și Lee își lăsă trupul slab în fotoliul Morris. Era amuzant că un fotoliu îi putea oferi atâta plăcere. Lee își așeză mâinile pe burtă, de parcă ar fi purtat mâneci chinezești, și așteptă răbdător. Cal fixa un punct aflat undeva, chiar deasupra capului lui Lee.
Vorbi în șoaptă și repede:
— Știu unde este mama și ce face. Am văzut-o.
Lee spuse repede în gând o rugăciune disperată care să-l ajute.
— Ce vrei să știi? — întrebă el blând.
— Nu m-am gândit încă. Încerc să mă gândesc. O să-mi spui adevărul?
— Desigur.
Întrebările ce i se învârteau în minte lui Cal erau atât de amețitoare, încât cu greu putea să se oprească la una.
— Tata știe?
— Da.
— De ce a spus că a murit?
— Ca să vă scutească de durere.
Cal se gândi.
— Ce i-a făcut tata de a determinat-o să plece?
— A iubit-o din toată inima și cu toată ființa lui. I-a dat tot ce-și putea închipui el.
— Ea l-a împușcat?
— Da.
— De ce?
— Pentru că el nu voia s-o lase să plece.
— A jignit-o vreodată?
— Nu, pe câte știu eu. Nu era în firea lui s-o jignească.
— Lee, de ce a făcut ea asta?
— Nu știu.
— Nu știi, sau nu vrei să spui?
— Nu știu.
Cal tăcu un timp atât de îndelungat, încât degetele lui Lee începură să-i amorțească tot ținându-și încheietura mâinilor. Se simți ușurat când Cal începu din nou să vorbească. Tonul băiatului era diferit. Parcă se ruga.
— Lee, ai cunoscut-o. Cum era?
Lee oftă și mâinile lui i se relaxară.
— Îți pot spune numai ce cred eu. S-ar putea să greșesc.
— Și ce crezi tu?
— Cal, m-am gândit la asta ore în șir, și încă nu-mi dau seama. E un mister. Mi se pare că nu seamănă cu alți oameni. Îi lipsește ceva — bunătatea, poate, sau conștiința. Nu poți înțelege oamenii decât dacă îi simți în tine însuți. Și eu nu pot s-o simt. În clipa în care mă gândesc la ea, simțurile mele se întunecă. Nu știu ce voia sau ce căuta. Era plină de ură, dar de ce sau împotriva cui, nu știu. E un mister. Iar ura ei nu era normală. Nu era supărare. Era ceva fără inimă. Nu știu dacă e bine să-ți vorbesc astfel.
— Trebuie să știu.
— De ce? Nu te simțeai mai bine înainte de a ști?
— Ba da. Dar acum nu mai pot să mă opresc.
— Ai dreptate — zise Lee. — Când s-a destrămat primul văl de inocență, nu te mai poți opri — decât dacă ești ipocrit sau nebun. Dar eu nu pot să-ți spun mai mult, pentru că nu știu mai mult.
— Atunci vorbește-mi despre tata.
— Asta pot — zise Lee. Făcu o pauză. — Oare ne aude cineva? Vorbește încet.
— Vorbește-mi despre el — spuse Cal.
— Cred că tatăl tău are în el, amplificate, acele lucruri care îi lipsesc soției lui. Cred că bunătatea și conștiința lui sunt atât de mari, încât aproape că devin greșeli. Îi împiedică și îi taie calea.
— Ce-a făcut când l-a părăsit?
— A murit — răspunse Lee. — Umbla, dar era mort. Abia de curând a revenit parțial la viață.
Lee văzu o expresie nouă, stranie, pe chipul lui Cal. Ochii erau mai deschiși, iar gura, de obicei strânsă și încordată, era destinsă. Pe chipul lui, Lee văzu, acum pentru întâia oară, chipul lui Aron, în ciuda coloritului diferit. Umerii lui Cal tremurau ușor ca un mușchi încordat prea mult timp.
— Ce-i, Cal? — întrebă Lee.
— Îl iubesc — răspunse Cal.
— Și eu îl iubesc. Cred că n-aș fi putut sta aici atât, dacă nu l-aș fi iubit. Nu e prea inteligent în adevăratul sens al cuvântului, dar e un om bun. Poate cel mai bun pe care l-am cunoscut.
Cal se ridică brusc.
— Noapte bună, Lee.
— Mai stai o clipă. Ai mai spus cuiva?
— Nu.
— În niciun caz lui Aron — nu, bineînțeles că n-ai face-o.
— Dar dacă află?
— Atunci va trebui să fii lângă el, să-l ajuți. Nu pleca încă. După ce ai să părăsești camera asta, s-ar putea să nu mai stăm de vorbă niciodată. S-ar putea să mă urăști pentru că știu că tu cunoști adevărul. Spune-mi un lucru — o urăști pe mama ta?
— Da — zise Cal.
— Asta aș fi vrut să știu — zise Lee. — Nu cred că tatăl tău a urât-o vreodată. A suferit doar o mare durere.
Cal se strecură spre ușă, încet, pe tăcute. Își băgă pumnii adânc în buzunare.
— E așa cum ai spus tu, despre cunoașterea oamenilor. O urăsc pentru că știu de ce a plecat. Știu pentru că o simt în mine.
Stătea cu capul în jos și glasul îi era plin de amărăciune.
Lee sări în sus:
— Încetează! — spuse aspru. — Mă auzi? Să nu te mai prind că spui așa ceva. Bineînțeles că poți avea răul ăsta în tine. Fiecare din noi îl avem. Dar mai ai și altceva. Capul sus! Uită-te la mine!
Cal ridică capul și spuse obosit:
— Ce vrei?
— Mai ai și altceva. Ascultă-mă! Nici nu ți-ai fi pus vreodată întrebări dacă n-ai fi avut acest altceva. Să nu îndrăznești s-o apuci pe drumul cel mai ușor. E prea simplu să-ți găsești singur scuze pe seama strămoșilor. Să nu te mai prind că faci una ca asta. Uită-te bine în ochii mei, așa ai să ții minte. Orice vei face — tu vei fi acela care o va face — nu mama ta.
— Așa crezi tu, Lee?
— Da, așa cred, și ai face mai bine să o crezi și tu, că de nu, o să-ți rup oasele.
După plecarea lui Cal, Lee se întoarse în fotoliul lui. Se gândi cu tristețe: „Ce s-o fi întâmplat cu calmul meu oriental?”
4
Descoperirea mamei sale a fost pentru Cal mai degrabă o verificare decât o noutate. Știuse de multă vreme că norul era acolo, deasupra lui, dar nu cunoștea amănuntele. Reacția lui avea două fețe: încerca un sentiment aproape plăcut, de forță, pentru că știa cum stau lucrurile, pentru că putea să aprecieze acțiuni și expresii, să interpreteze vorbe vagi, ba chiar să răscolească și să reconstituie trecutul. Dar aceasta nu compensa durerea cunoașterii adevărului.
Trupul lui se maturiza și era tulburat de vânturile schimbătoare ale adolescenței. O clipă era altruist, curat și devotat; în clipa următoare se tăvălea în murdărie; iar apoi se târa plin de rușine și se ridica purificat.
Descoperirea îi adânci toate emoțiile. I se părea că e unicul care are o asemenea moștenire. Nu-i venea să creadă vorbele lui Lee sau să conceapă că și alți băieți puteau trece prin aceleași situații.
Imaginile circului lui Kate îl urmăreau tot timpul. La un moment dat, amintirea îi înflăcăra mintea și trupul cu focul pubertății, iar în clipa următoare i se făcea rău de scârbă și dezgust.
Îl privi mai îndeaproape pe tatăl său și văzu parcă la Adam și mai multă tristețe și dezamăgire decât la el. În Cal se aprinse o dragoste pasionată pentru tatăl său și o dorință de a-l apăra și de a-l răsplăti pentru cele suferite. În mintea suprasensibilizată a lui Cal, această suferință era de neîndurat. Se făcu că nimerește în baie în timp ce Adam se îmbăia și văzu cicatricea urâtă lăsată de glonte și se auzi întrebând fără voia lui:
— Tată, ce-i cicatricea asta?
Degetele lui Adam se ridicară de parcă ar fi vrut să ascundă cicatricea.
— E o rană veche, Cal. Din timpul campaniei împotriva indienilor. O să-ți povestesc cândva.
Cal, urmărind chipul lui Adam, văzu cum îi fuge gândul în trecut, să găsească o minciună. Cal nu ura minciuna, ci nevoia de a o spune. Cal mințea pentru a obține un profit oarecare. I se părea rușinos să fii obligat să minți. Voia să strige:
„Știu cum ai căpătat-o și nu-i nimic rușinos în asta”.
Dar bineînțeles că nu o făcu.
— Mi-ar plăcea să te ascult — spuse el.
Aron fu prins și el în valul schimbării, dar impulsurile lui erau mai leneșe ca ale lui Cal. Trupul lui nu țipa atât de ascuțit. Pasiunile lui luară o direcție religioasă. Hotărî să se facă preot în viitor. Participa la toate slujbele de la biserica episcopală, ajuta la flori și coroane de sărbători și își petrecea multe ore alături de tânărul preot cu părul creț, domnul Rolf. Aron căpăta cunoștințele sale despre lume de la un tânăr fără experiență; acesta îi transmise darul de a generaliza pe care numai cei neexperimentați îl pot avea.
Aron fu confirmat la biserica episcopală și își luă locul în corul duminical. Abra îl urmă. Mintea ei de femeie își dădea seama că astfel de lucruri erau necesare, dar n-aveau importanță.
Era firesc ca Aron, convertit, să acționeze asupra lui Cal. Mai întâi, Aron se rugă în tăcere pentru Cal, dar în cele din urmă îi vorbi. Îi reproșă lui Cal lipsa de credință, îi ceru să se convertească.
Cal ar fi încercat poate să-l urmeze, dacă fratele lui ar fi fost mai inteligent. Dar Aron ajunsese la un punct de puritate pasionată, când toți ceilalți ți se par odioși. După câteva predici, Cal îl găsi insuportabil de îngust la minte, și i-o spuse. Simțiră amândoi o ușurare când Aron își abandonă fratele blestemului etern.
În mod inevitabil, religia lui Aron luă o întorsătură sexuală. Îi vorbi Abrei despre necesitatea abstinenței și hotărî că va duce o viață de celibatar. Abra, în înțelepciunea ei, fu de acord cu el, simțind și sperând că această fază va trece. Celibatul era singura situație pe care o cunoscuse. Voia să se căsătorească cu Aron și să-i facă copii, oricât de mulți, dar pentru moment nu discuta despre asta. Nu fusese niciodată geloasă înainte, dar acum începu să descopere în ea o ură instinctivă, și poate îndreptățită, față de reverendul Rolf.
Cal îl văzu pe fratele său triumfând asupra unor păcate pe care nu le comisese niciodată. Se gândi sardonic să-i vorbească despre mama lui, să vadă cum va reacționa, dar respinse repede acest gând. Nu credea că Aron va putea suporta așa ceva.