1
Iarna se prelungea. Timpul era rece și vântos, dar vremea iernii trecuse de mult. Oamenii repetau:
— Afurisitele alea de tunuri mari cu care trag în Franța — alea strică vremea în toată lumea.
În Valea Salinas, grânele încolțeau greu, iar florile sălbatice au răsărit atât de târziu, încât unii au crezut că nu vor mai răsări deloc.
Știam, sau cel puțin așa speram, că de întâi mai, când au loc la Alisal toate picnicurile duminicale, azaleele sălbatice care creșteau în apropierea pârâului vor fi în floare. Azaleele erau nelipsite în luna mai.
De întâi mai a fost o zi rece. Picnicul n-a mai avut loc din pricina unei ploi înghețate, și nu înflorise nicio azalee. Nici măcar după două săptămâni nu înfloriseră încă.
Cal nu bănuia că va fi o asemenea vreme, când fixă azaleele drept semnal al picnicului lui, dar odată ce simbolul fusese ales, nu putea fi violat.
Fordul stătea în șopronul lui Windham, cu cauciucurile umflate și cu două baterii ca să pornească ușor.
Lee se pregătea să facă sandvișuri pentru ziua respectivă, dar obosise așteptând sosirea ei și refuză să mai cumpere pâine la fiecare două zile.
— De ce nu vă duceți, indiferent de vreme? — întrebă el.
— Nu pot. Am zis că mergem când înfloresc azaleele.
— De unde ai să știi că au înflorit?
— Băieții lui Silacci locuiesc pe acolo și vin în fiecare zi la școală. După spusele lor, trebuie să înflorească peste o săptămână sau zece zile.
— Ah! Dumnezeule! Nu-ți amâna prea mult picnicul.
Sănătatea lui Adam se îmbunătățea cu încetul. Mâna nu-i mai amorțea. Putea să și citească puțin, zi de zi mai mult.
— Doar când obosesc, îmi joacă literele. Îmi pare bine că nu mi-am pus ochelari ca să-mi stric ochii. Știam eu că am ochi buni.
Lee aprobă din cap și era bucuros. Fusese la San Francisco să-și procure cărțile de care avea nevoie și comandase în scris o serie de tăieturi din presă. Știa aproape tot ce se cunoștea în legătură cu anatomia creierului și cu simptomele și gravitatea leziunilor și a trombozelor. Studiase și pusese întrebări cu aceeași tenacitate ca și atunci când descoperise, atacase și scosese la iveală un verb ebraic. Doctorul H.C. Murphy a ajuns să-l cunoască foarte bine pe Lee și a trecut de la nerăbdare profesională față de un servitor chinez la adevărata admirație față de un om erudit. Doctorul Murphy i-a furat chiar câteva din informațiile, extrasele și rapoartele asupra diagnosticului și practicii. El i-a spus doctorului Edwards:
— Chinezul ăsta știe mai mult decât mine despre patologia hemoragiei cerebrale și pun rămășag că știe cât și dumneata.
Vorbea cu un fel de furie afecțioasă despre faptul că se poate întâmpla una ca asta. Cei ce profesează medicina sunt iritați fără să-și dea seama de cunoștințele laicilor.
Aducându-i la cunoștință că sănătatea lui Adam s-a îmbunătățit, Lee zise:
— Mie mi se pare că absorbția continuă…
— Am avut un pacient — zise doctorul Murphy și îi povesti o întâmplare plină de optimism.
— Mă tem mereu de o recidivă — spuse Lee.
— Asta trebuie s-o lași în seama lui Dumnezeu — zise doctorul Murphy. — N-avem încă mijloacele să lipim o arteră cum lipești o cameră de bicicletă. Apropo, cum faci să te lase să-i iei tensiunea arterială?
— El pune rămășag cu privire la tensiunea mea și a lui. E mai grozav decât la cursele de cai.
— Și cine câștigă?
— Aș putea să câștig eu — zise Lee. — Dar nu câștig. S-ar strica jocul și graficul.
— Cum faci ca să-l ferești de emoții?
— E o invenție a mea proprie — răspunse Lee. — O numesc terapie prin conversație.
— Probabil că-ți răpește tot timpul.
— Da — spuse Lee.
2
La 28 mai 1918, trupele americane au îndeplinit cea dintâi misiune importantă din Primul Război Mondial. Diviziei întâia, comandată de generalul Bullard, i s-a ordonat să captureze satul Cantigny. Satul, construit pe o înălțime, domina valea râului Avre. Era apărat cu tranșee, mitraliere grele și artilerie. Frontul se întindea pe ceva mai mult de o milă.
La ora 6,45 a.m., în ziua de 28 mai 1918, a început atacul, după o pregătire de artilerie care a durat o oră.
Participau unitățile a 28-a de infanterie (colonel Ely), un batalion din a 18-a de infanterie (Parker), o companie de la întâia de geniu și artileria divizionară (Summerall), sprijinită de tancuri franțuzești și aruncătoare de flăcări.
Atacul a constituit un succes deplin. Trupele americane s-au stabilit pe noile poziții și au respins două contraatacuri germane puternice.
Prima divizie a primit felicitări de la Clemenceau, Foch și Pétain.
3
Era sfârșitul lui mai când băieții lui Silacci au adus vestea că florile roz-pal ale azaleelor s-au deschis. Era într-o miercuri și tocmai bătea ora nouă, când i-au spus.
Cal alergă la clasa de engleză și chiar în momentul când domnișoara Morris se așeza pe scaunul de pe mica estradă, el își flutură batista și își suflă nasul zgomotos. Apoi se duse jos la toaleta băieților și așteptă până ce auzi prin perete zgomotul apei în partea fetelor. Ieși afară prin ușa de la subsol, o luă pe sub zidul de cărămidă roșie, se strecură pe lângă copacul de piper și, odată ieșit din raza vizuală a școlii, merse încet înainte până ce Abra îl ajunse din urmă.
— Când au înflorit? — întrebă ea.
— Azi-dimineață.
— Așteptăm până mâine?
El ridică privirea spre soarele cel vesel și strălucitor, soare care încălzea pământul în anul acela.
— Vrei să așteptăm?
— Nu — zise ea.
— Nici eu nu vreau.
O luară la fugă, cumpărară pâine la „Reynaud” și-l puseră pe Lee la treabă.
Adam auzi voci și se uită în bucătărie.
— Ce-i tărăboiul ăsta? — întrebă el.
— Mergem la picnic — răspunse Cal.
— Nu-i zi de școală?
— Ba da.
— Dar e și sărbătoare — spuse Abra.
Adam îi zâmbi.
— Ești îmbujorată ca un trandafir.
Abra strigă:
— De ce nu vii cu noi? Ne ducem la Alisal să culegem azalee.
— Mi-ar face plăcere să merg — spuse Adam. Apoi adăugă: — Nu pot. Am promis că mă duc jos, la fabrica de gheață. Instalăm niște tuburi noi. E zi frumoasă.
— O să-ți aducem niște azalee — zise Abra.
— Îmi plac. Petrecere frumoasă.
După plecarea lui, Cal spuse:
— Lee, tu de ce nu vii cu noi?
Lee îl privi scrutător.
— Nu credeam că ești un prost — zise el.
— Hai! — strigă Abra.
— Nu fiți caraghioși — încheie Lee.
4
Un pârâiaș frumos străbate Alisalul pe lângă munții Gabilan, spre răsărit de Valea Salinas. Apa sare peste pietrele rotunde și spală rădăcinile lustruite ale copacilor care îi ațin calea.
Parfumul azaleelor și parfumul discret al soarelui care activează clorofila umpleau aerul. Fordul stătea pe mal, gâfâind încă, încet, din cauza supraîncălzirii. Banca din spate era încărcată cu ramuri de azalee. Cal și Abra ședeau pe mal, printre resturile de hârtii de la dejun. Își legănau picioarele în apă.
— Florile se ofilesc întotdeauna până să ajungi cu ele acasă — spuse Cal.
— Dar sunt o scuză tare bună, Cal. Dacă nu o faci tu, cred că va trebui să…
— Ce anume?
Ea se întinse și îi luă mâna.
— Asta — zise ea.
— Nu îndrăznesc.
— De ce?
— Nu știu.
— Eu am îndrăznit.
— Cred că fetele nu se tem de atâtea lucruri.
— Și eu cred că nu.
— Ție ți-e teamă vreodată?
— Sigur. Mi-a fost teamă de tine după ce mi-ai spus că fac în pantaloni.
— Era meschin din partea mea — spuse el. — Mă întreb de ce oare am făcut-o.
Deodată tăcu.
Degetele ei se strânseră în jurul mâinii lui.
— Știu la ce te gândești. Nu vreau să te gândești la asta.
Cal privi apa șerpuitoare și întoarse o piatră rotundă, cafenie, cu degetul de la picior.
— Tu îți închipui că ești mai rău decât alții. Îți închipui că atragi toate relele.
— Păi…
— Vreau să-ți spun ceva. Tata are niște necazuri.
— Ce necazuri?
— Nu ascult pe la uși, dar am auzit multe. Nu e bolnav. E supărat. A făcut ceva.
El întoarse capul.
— Ce anume?
— Cred că a luat niște bani de la compania lui. Nu știu dacă asociații lui au de gând să-l trimită la închisoare sau îl vor lăsa să restituie banii.
— De unde știi?
— L-am auzit țipând în dormitor, unde cică e bolnav. Mama a dat drumul la patefon, ca să le acopere glasurile.
— Nu cumva ți s-a năzărit?
— Nu. Deloc.
El se trase lângă ea, își rezemă capul de umărul ei și o cuprinse timid cu brațele pe după talie.
— Vezi, nu ești tu singurul… — zise ea, uitându-se la el dintr-o parte. — Acum mi-e frică și mie — spuse ea timid.
5
La ora trei după-amiază Lee ședea la masa lui de lucru, răsfoind un catalog de semințe. Fotografii colorate înfățișau *Sângele voinicului* în plină floare.
— Astea ar arăta frumos la gardul din spate. Ar ascunde smârcurile. Mă întreb dacă e destul soare.
La auzul propriei sale voci, ridică privirea și zâmbi. Se surprindea tot mai des vorbind cu glas tare când casa era goală.
— Vârsta — zise cu glas tare. — Gândurile merg mai încet și… — Se opri și timp de o clipă rămase țeapăn. — Curios — parcă aud ceva. Oare n-am lăsat ceainicul pe foc? Nu — îmi amintesc că nu. — Ascultă din nou. — Slavă cerului că nu sunt superstițios. Dacă m-aș lăsa dus, aș auzi fantomele. Aș putea…
Sună clopoțelul de la intrare.
— Ia te uită. Asta auzeam. N-are decât să sune. N-o să mă las păcălit de simțuri. Las' să sune.
Dar nu mai auzi sunând din nou. Lee fu cuprins de o oboseală adâncă, de o disperare care îi apăsa umerii. Își râse de el însuși.
— Dacă mă duc, voi constata că pe sub ușă e un prospect de reclamă, dar dacă stau aici, mintea mea cea proastă și bătrână o să-mi spună în șoaptă că moartea e în prag. Ei bine, vreau să văd reclama.
Lee se așeză în camera de zi și privi la plicul din mâinile lui. Deodată îl scuipă.
— Bine — zise. — Na, lua-te-ar dracu! — Îl desfăcu și într-o clipă îl puse pe masă și îl întoarse cu scrisul în jos.
Se uită printre genunchi, la podea.
— Nu — zise. — Nu am dreptul. Nimeni nu are dreptul să-l lipsească pe altul de nicio singură experiență. Viața și moartea sunt o datorie. Avem dreptul la durere.
Stomacul i se chirci.
— N-am curaj. Sunt un galben laș. N-aș putea suporta.
Intră în baie, măsură trei linguri de soluție de bromură, le puse într-un pahar și adăugă apă până ce doctoria roșie deveni roz. Luă paharul în camera de zi și îl puse pe masă. Împături telegrama și o băgă în buzunar. Spuse cu glas tare:
— Urăsc lașitatea! Doamne, cât de mult urăsc un laș!
Mâinile îi tremurau și o transpirație rece îi udă fruntea.
La ora patru îl auzi pe Adam apăsând pe clanță. Lee își umezi buzele. Se ridică și se îndreptă încet spre hol. Ducea paharul cu lichid roz și mâna nu-i tremura.