Capitolul 21

1

În problemele periculoase și delicate ale omului, graba strică mult din rezultatele bune ce ar putea fi obținute. Adesea oamenii se împotmolesc tocmai pentru că se grăbesc. Dacă cineva trebuie să îndeplinească o treabă grea și subtilă, trebuie mai întâi să-și precizeze scopul pe care vrea să-l atingă și apoi, odată ce s-a hotărât asupra scopului dorit, trebuie să-l uite cu totul și să se concentreze doar asupra mijloacelor.

În felul acesta nu-l va pândi îngrijorarea, nici graba sau teama care să-l împingă la vreo acțiune greșită. Foarte puțini oameni învață lucrul acesta.

Kate făcea totul atât de bine, fie pentru că învățase, fie pentru că știa aceasta din născare. Kate nu se grăbea niciodată. Dacă întâmpina stavile în cale, aștepta până când opreliștea dispărea și abia după aceea își vedea mai departe de treburile ei. Era capabilă de o relaxare totală între momentele de acțiune. De asemenea, stăpânea la perfecție o tehnică fundamentală de luptă — să-ți lași adversarul să-și uzeze forțele până la înfrângere, sau să-i îndrepți forța împotriva propriilor lui slăbiciuni.

Kate nu se grăbea. Își fixa țelul într-o clipă și apoi și-l scotea din minte. Se apuca să-și elaboreze metoda. Își schița un plan și apoi îl ataca, iar dacă prezenta cea mai mică slăbiciune, îl distrugea și o lua de la capăt. Toate acestea le făcea doar noaptea târziu sau când era absolut singură, în așa fel încât în felul ei de a se purta să nu se observe vreo schimbare sau că o urmărește vreun gând. Planul ei era alcătuit din persoane, obiecte, fapte, cunoștințe și timp. Primul și ultimul element le avea la îndemână, și se apucă să caute fapte și obiecte, dar, făcând acest lucru, punea în mișcare o serie de resorturi și penduluri, lăsându-le să-și găsească singure momentul prielnic.

Mai întâi, bucătarul povesti despre testament. Bucătarul trebuie să fi fost. Kate auzi despre aceasta de la Ethel și îl luă la întrebări la bucătărie, unde el frământa pâine, cu brațele mari, păroase, pline de făină până la coate și cu mâinile albite de drojdie.

— Crezi că ai făcut bine când ai spus că ai fost martor? — zise ea blând. — Ce crezi că o să gândească domnișoara Faye despre asta?

El o privi încurcat.

— Dar eu n-am…

— Ce n-ai — n-ai spus sau nu te-ai gândit că nu e bine?

— Nu cred că eu…

— Nu crezi că ai spus? Numai trei persoane știau. Crezi că eu am spus? Sau domnișoara Faye?

Văzu privirea mirată din ochii lui și își dădu seama că, de pe-acum, nu mai era atât de sigur că n-a spus-o el. Într-o clipă, va fi convins că el a făcut-o.

Trei dintre fete o întrebară pe Kate de testament, venind împreună la ea, ca să aibă mai mult curaj.

Kate zise:

— Nu cred că lui Faye i-ar face plăcere să mă audă discutând. Alex ar fi trebuit să-și țină gura.

Curajul lor se risipi și ea le spuse:

— De ce n-o întrebați pe Faye?

— A, n-am face una ca asta!

— Dar îndrăzniți să vorbiți pe la spate! Acum hai să mergem la ea și puteți s-o întrebați.

— Nu, Kate, nu.

— Atunci va trebui să-i spun că ați întrebat. Nu v-ar plăcea mai degrabă să fiți de față? Nu credeți că s-ar simți mai bine dacă ar ști că nu o vorbiți pe la spate?

— Păi…

— Eu una aș prefera. Îmi place întotdeauna un om care vorbește deschis.

Pe nesimțite le înconjură, le înghesui și le împinse până când se treziră în camera lui Faye.

Kate începu:

— M-au întrebat despre un lucru anume, știi cu ce. Alex recunoaște că l-a luat gura pe dinainte.

Faye fu ușor mirată.

— Bine, draga mea, dar nu văd să fie chiar așa un secret.

Kate spuse:

— Îmi pare bine că privești astfel lucrurile. Dar îți dai seama că eu nu puteam vorbi despre asta, înaintea ta.

— Crezi că era rău dacă spuneai, Kate?

— Nu, deloc. Sunt bucuroasă, dar mi s-a părut că n-ar fi cinstit din partea mea să vorbesc eu despre asta înaintea ta.

— Ești dulce, Kate. Nu văd niciun rău. Fetelor, eu sunt singură pe lume și am adoptat-o pe Kate ca fiica mea. Are atâta grijă de mine. Adu cutia, Kate.

Fiecare fată luă în mână testamentul și-l analiză. Era atât de simplu, încât putură să-l repete celorlalte fete cuvânt cu cuvânt. O urmăriră pe Kate să vadă dacă nu cumva s-a schimbat, dacă nu cumva a devenit o tirană, dar ea era și mai drăguță cu ele.

O săptămână mai târziu, Kate se îmbolnăvi, dar continuă să supravegheze casa și nimeni n-ar fi aflat de boala ei, dacă n-ar fi fost găsită în hol, înțepenită și cu durerea întipărită pe față. Le rugă pe fete să nu-i spună lui Faye, dar ele se simțiră ofensate și Faye fu aceea care o obligă să se bage în pat și îl chemă pe doctorul Wilde. Era un om simpatic și un doctor bun. Se uită la limbă, îi luă pulsul, îi puse câteva întrebări intime și apoi se bătu ușurel peste buza de jos.

— Chiar aici? — întrebă el și o apăsă cu grijă pe spate. — Nu? Aici? Doare? Da, cred că ai nevoie de un diuretic pentru rinichi.

Lăsă niște pilule galbene, verzi și roșii pe care să le ia la anumite intervale. Pilulele își făcură efectul.

Avu o ușoară revenire a bolii. Îi spuse lui Faye:

— Mă duc la doctor la cabinet.

— Îl chem aici.

— Să-mi aducă pilule? Fleacuri. Mă duc eu mâine dimineață.

2

Doctorul Wilde era bun și cinstit. Obișnuia să spună despre profesiunea sa că nu era sigur decât că sulful vindecă râia. Nu era un practician limitat. Ca mulți doctori de țară, era, pentru orășelul lui, și doctor, și preot, și psihiatru. Cunoștea majoritatea secretelor, slăbiciunilor și faptelor curajoase din Salinas. N-a învățat niciodată să privească cu ușurință moartea; întotdeauna moartea unui pacient îl făcea să simtă eșecul și ignoranța crasă. Nu era un om curajos și folosea chirurgia ca o ultimă soluție, plină de riscuri. Farmacia începuse să vină în ajutorul medicilor, dar doctorul Wilde era unul din puținii care își menținea propriul său dispensar și își prepara propriile sale rețete. Numeroși ani de muncă istovitoare și de somn pe apucate îl făcuseră puțin cam distrat și absorbit de propriile sale gânduri.

Într-o miercuri dimineață, la ora opt și jumătate, Kate străbătu Main Street, urcă treptele clădirii băncii provinciale Monterey și o luă de-a lungul unui coridor, până găsi ușa pe care scria: „Dr. Wilde — ore de consultație 11 — 2”.

La ora nouă și jumătate, doctorul Wilde își trase trăsura în grajd și-și scoase greoi geanta sa neagră. Fusese plecat la Alisal, unde asistase la dezintegrarea bătrânei, foarte bătrânei doamne German. Nu fusese în stare să-și încheie viața de-a binelea. Rămăseseră niște codițe. Chiar și acum se întreba dacă viața aspră, uscată, fibroasă dispăruse cu totul din ea… Avea nouăzeci și șapte de ani și un certificat de deces nu însemna nimic pentru ea. Chiar așa, îl corectase pe preotul care o spovedea. Era cuprins de misterul morții. I se întâmpla adesea. Ieri, Allen Day, treizeci și șapte de ani, șase picioare și un inci, puternic ca un taur, cu o avere de patru sute de acri și o familie numeroasă, și-a dat, blajin, viața din cauza unei pneumonii, după trei zile de febră. Doctorul Wilde știa că e un mister. Îl usturau ochii. Se gândi că o să-și facă o baie și o să bea ceva înainte ca primii săi pacienți să-și facă apariția la cabinet, cu durerile lor de stomac.

Urcă treptele și băgă cheia veche în broasca ușii cabinetului. Cheia nu se învârtea. Își lăsă geanta jos și forță. Cheia refuza să se urnească. Apucă de clanță, trase în afară și zgâlțâi cheia. Ușa se deschise dinăuntru; în fața lui stătea Kate.

— Oh, bună dimineața. S-a înțepenit broasca. Cum ai intrat?

— Nu era încuiat. Era devreme și am intrat să aștept.

— Nu era încuiat?

Răsuci cheia în sens invers și văzu că, așa cum era de așteptat, clanța se mișcă ușor.

— Cred că îmbătrânesc. Încep să uit. — Oftă. — Oricum, nu știu la ce mai încui. Se poate intra cu o bucată de sârmă. Și, la urma urmei, cine să intre?

Păru că o vede pentru prima oară.

— N-am consultații până la unsprezece.

Kate zise:

— Aveam nevoie de niște pilule din alea și nu puteam veni mai târziu.

— Pilule? A, da. Ești fata de la casa lui Faye.

— Da.

— Te simți mai bine?

— Da, pilulele m-ajută.

— În orice caz, nu pot face rău. Am lăsat deschisă și ușa de la dispensar?

— Ce-i aia dispensar?

— Acolo, ușa aia.

— Cred că da.

— Îmbătrânesc. Ce mai face Faye?

— Sunt îngrijorată în privința ei. Acum câtva timp a fost cu adevărat bolnavă. Avea spasme și vorbea aiurea.

— A mai avut ceva cu stomacul și mai înainte — spuse doctorul Wilde. — Nu poți să trăiești așa, să mănânci la orice oră și să fii sănătos. Eu nu pot. Le numim, pur și simplu, tulburări stomacale. Vin de la prea multă mâncare și nopți nedormite. Acum — pilulele, îți amintești ce culori aveau?

— Erau de trei feluri, galbene, roșii și verzi.

— Da, da. Îmi amintesc.

În timp ce el turna pilule într-o cutie rotundă de carton, ea rămase la ușă.

— Ce multe medicamente!

Doctorul Wilde spuse:

— Da. Și cu cât îmbătrânesc, cu atât folosesc mai puține. Unele le-am luat când am început practica. Nu le-am folosit niciodată. Este un stoc de începător. Voiam să fac experiențe — alchimie.

— Ce-i aia?

— Nimic. Uite. Spune-i lui Faye să doarmă mai mult și să mănânce niște legume. N-am închis ochii toată noaptea. Și acum lasă-mă singur, te rog.

Se întoarse în sala de pansamente.

Kate se uită după el și apoi își lăsă privirea să alunece peste șirurile de sticluțe și cutiuțe. Închise ușa dispensarului și cercetă biroul. Una din cărți ieșea puțin în afară. O împinse îndărăt până o alinie cu surorile ei. Își luă geanta mare de pe canapeaua de piele și plecă.

În camera ei, Kate scoase din geantă cinci sticluțe și o bucățică de hârtie scrisă. Puse totul într-un ciorap, împinse ghemotocul într-un galoș și îl așeză, împreună cu perechea lui, în fundul dulapului.

3

În lunile ce au urmat, în casa lui Faye s-a petrecut schimbarea treptată. Fetele erau murdare și nervoase. Dacă li s-ar fi spus să se spele și să-și curețe camerele, observația le-ar fi provocat ciudă și toată casa ar fi fost cuprinsă de furie. Dar nu s-a întâmplat așa.

Într-o seară, în timpul mesei, Kate spuse că a aruncat întâmplător o privire prin camera lui Ethel și era atât de curat și plăcut, încât n-a putut să nu-i cumpere un dar. Când Ethel desfăcu pachetul, chiar acolo la masă, găsi o sticlă de „German Hoyt”, suficient ca să se parfumeze bine timp îndelungat. Ethel era încântată și spera că lucrurile murdare de sub pat nu fuseseră văzute de Kate. După masă, nu numai că-și scoase lucrurile afară, dar frecă podelele și șterse pânzele de păianjen de prin colțuri.

Apoi, într-o după-masă, Grace era atât de drăguț aranjată, încât Kate nu se putu împiedica să nu-i dea broșa ei din piatră de Rin, în formă de fluture. Iar Grace trebui să dea o fugă sus să-și pună o bluză curată ca să o scoată în evidență.

La bucătărie, Alex, care, dacă ar fi crezut ce se spunea de obicei despre el, s-ar fi considerat el însuși un criminal, a constatat că avea o mână minunată la biscuiți. Descoperi că gătitul nu e un lucru care se învață. Trebuie să-l simți.

Ochi-albi află că nimeni nu-l urăște. Pe nesimțite începu să cânte altfel la pian.

Îi spuse lui Kate:

— E curios ce-ți amintești când te gândești la ce a fost.

— Ce anume? — întrebă ea.

— Uite, așa ceva.

Și îi cântă la pian.

— Frumos. Ce este?

— Nu știu. Cred că Chopin. Dacă aș putea vedea notele!

Îi povesti cum și-a pierdut vederea; asta n-o mai spusese nimănui. Era o poveste urâtă. În sâmbăta aceea, scoase lanțul de pe corzile pianului și cânta ceva de care-și amintise și pe care-l exersase în dimineața aceea, ceva ce se numea „Clar de lună”, o bucată de Beethoven, după câte presupunea Ochi-albi.

Ethel spuse că suna într-adevăr ca un clar de lună și-l întrebă dacă știe cuvintele.

— Nu are cuvinte — spuse Ochi-albi.

Oscar Trip, venit pentru sâmbătă seară din Gonzales, spuse:

— Ar fi trebuit să aibă. E frumos.

Într-o seară primiră daruri, fiecare în parte, deoarece casa lui Faye era cea mai bună, cea mai curată și mai simpatică din tot comitatul — și cine o făcea să fie așa? Fetele, bineînțeles — cine altcineva? Și au mai gustat vreodată o friptură așa de bine condimentată?

Alex se retrase în bucătărie și, timid, își șterse ochii cu dosul palmei. Se jură că poate să facă o prăjitură cu prune de să le lase gura apă.

Georgia se scula în fiecare dimineață la zece și lua lecții de pian cu Ochi-albi și avea unghiile curate.

Întorcându-se într-o duminică dimineață de la slujba de unsprezece, Grace îi zise lui Trixie:

— Când te gândești că era cât p-aci să mă mărit și să mă las de meserie. Îți dai seama?

— E plăcut, fără îndoială — zise Trixie. — Când fetele de la Jenny au venit să mănânce tort de ziua lui Faye, nu le venea să-și creadă ochilor. Nu mai vorbeau de altceva decât cum e la Faye. Jenny era supărată.

— Ai văzut răbojul pe tablă azi dimineață?

— Bineînțeles — optzeci și șapte într-o săptămână. Să le vedem pe Jenny și pe Negresă dacă pot să ne ajungă când nu sunt sărbători!

— Pe naiba, nu sunt sărbători. Ai uitat că-i postul mare? Nu vine un om la Jenny.

După boala ei și visele acelea urâte, Faye era tăcută și deprimată. Kate știa că era urmărită, dar n-avea încotro. Se asigură că sulul de hârtie mai era în cutie și că toate fetele l-au văzut sau au auzit de el.

Într-o după-amiază, Faye ridică ochii de la pasiența ei când Kate bătu la ușă și intră în cameră.

— Cum te simți, mamă?

— Bine, destul de bine.

Privirea ei dezvăluia ceva. Faye nu era prea deșteaptă.

— Kate, aș vrea să plec în Europa.

— Minunat! O meriți pe deplin și îți poți permite.

— Nu vreau să mă duc singură. Vreau să mergi cu mine.

Kate o privi mirată.

— Eu? Vrei să mă iei pe mine?

— Sigur, de ce nu?

— Ah, draga mea, ce dulce ești! Când putem pleca?

— Vrei?

— Întotdeauna am visat așa ceva. Când putem pleca? Să mergem cât mai repede.

Faye încetă s-o privească bănuitor și chipul i se destinse.

— Poate la vară — zise. — Putem să ne facem planul pentru la vară, Kate!

— Bine, mamă.

— Tu — tu nu mai primești clienți, nu-i așa?

— N-am nevoie. Tu ai atâta grijă de mine.

Faye adună încet cărțile, le aranjă și le aruncă în sertarul mesei.

Kate își trase un scaun mai aproape:

— Vreau să-ți cer un sfat.

— Despre ce-i vorba?

— Știi că încerc să te ajut.

— Tu faci totul, draga mea.

— Știi că cea mai mare cheltuială e cu mâncarea, și iarna se cheltuiește și mai mult.

— Așa-i.

— Acum se pot cumpăra foarte ieftin fructe și tot felul de legume. Știi cât plătim iarna piersicile și fasolea în cutii.

— Nu cumva vrei să începem să facem conserve?

— Și de ce nu?

— Ce-o să spună Alex de una ca asta?

— Mamă, poți să mă crezi sau nu, sau poți să-l întrebi pe el. A fost ideea lui Alex.

— Nu mai spune!

— Da, el. Zău!

— Să mă ia dracu dacă… Oh, iartă-mă, dragă, m-a luat gura pe dinainte.

Bucătăria se transformă într-o fabrică de conserve și toate fetele dădură o mână de ajutor. Alex era convins că ideea era a lui. La sfârșitul sezonului, căpătă un ceas de argint cu numele lui gravat pe spate.

De obicei, atât Faye, cât și Kate mâncau la masa lungă din sufragerie, dar duminica seara, când Alex era liber și fetele își luau sandviciuri, Kate servea masa pentru amândouă în camera lui Faye. Era un moment plăcut și monden. Întotdeauna era și câte o mică delicatesă, ceva deosebit și foarte bun — „foie gras”, o salată cu maioneză, pateuri cumpărate la Lang, dincolo de Main Street. În locul mușamalei și al șervețelelor de hârtie din sufragerie, masa lui Faye era acoperită cu o față de masă albă de Damasc, iar șervețelele erau din pânză. Avea și un aer de sărbătoare, cu lumânări și — ceva foarte rar la Salinas — un vas cu flori. Kate știa să facă aranjamente florale drăguțe, folosind doar florile sălbatice pe care le culegea de pe câmp.

— Ce fată deșteaptă e — spunea Faye. — Știe să facă orice și să scoată ceva din nimic. Plecăm în Europa. Kate vorbește franțuzește, știați? Vorbește. Când o vedeți singură, cereți-i să vă zică ceva în franțuzește. Mă învață și pe mine. Știți cum se spune pâine pe franțuzește?

Faye se simțea minunat. Kate o stimula să-și facă mereu planuri.

4

În ziua de sâmbătă, 14 octombrie, trecură peste Salinas primele rațe sălbatice. Faye le văzu de la fereastră; era un stol mare, îndreptându-se spre sud.

Când Kate intră înainte de masă, ca de obicei, Faye îi spuse:

— Cred că iarna se apropie. Va trebui să-l punem pe Alex să aprindă focul.

— Ești gata să-ți iei tonicul, mamă dragă?

— Da. Mă faci să mă lenevesc tot servindu-mă așa.

— Îmi place să te servesc — zise Kate.

Luă sticla de „Lydia Pinkham”, poțiunea de legume, din dulăpior, și o ținu în lumină.

— N-a mai rămas mult. Trebuie să mai luăm.

— Cred că mai sunt trei sticle din cele douăsprezece în dulapul meu.

Kate luă paharul.

— E o muscă în pahar. Mă duc să-l spăl.

În bucătărie, ea clăti paharul. Scoase pipeta din buzunar. Capătul ei era astupat cu o bucățică de cartof, așa cum astupi un bidon de petrol. Picură cu grijă câteva picături de lichid incolor în pahar, tinctură de „nux vomica”.

Întoarsă în camera lui Faye, turnă în pahar trei linguri din poțiunea de legume și amestecă.

Faye își bău tonicul și își linse buzele.

— E amar — zise ea.

— Zău? Să gust și eu.

Kate luă o lingură din sticlă și se schimonosi.

— Așa-i. Cred că a stat prea mult. O s-o arunc. Ce amar e. Să-ți aduc un pahar cu apă.

La masă, Faye se făcu roșie la față. Se opri din mâncat și părea că ascultă.

— Ce s-a întâmplat, mamă, ce s-a întâmplat? — întrebă Kate.

Faye părea că încearcă să-și adune gândurile.

— Nu știu. Cred că palpitațiile mele. Deodată mi s-a făcut frică, și inima a început să-mi bată.

— Nu vrei să te duc în camera ta?

— Nu, dragă, acum mă simt bine.

Grace puse jos furculița.

— Te-ai congestionat tare, Faye.

Kate spuse:

— Nu-mi place asta. Aș vrea să-l consulți pe doctorul Wilde.

— Nu, mi-a trecut.

— M-ai speriat. Ai mai avut așa ceva înainte? — întrebă Kate.

— Uneori îmi pierd suflul. Cred că sunt prea grasă.

În acea seară de sâmbătă, Faye se simți rău și, pe la zece, Kate o convinse să se culce. Kate se uită de câteva ori în cameră până când fu convinsă că Faye a adormit.

În ziua următoare, Faye se simți bine.

— Cred că n-am decât o simplă gâfâială — zise ea.

— O să-i dau dragei mele mâncare de regim. Am făcut pentru tine niște supă de pui și o salată de fasole — așa cum îți place ție, doar cu oțet și untdelemn, și un ceai.

— Zău, Kate, mă simt foarte bine.

— Niciuneia n-o să ne facă rău să mâncăm ceva mai ușor. M-ai speriat aseară. Am avut o mătușă care a murit de inimă. Asta mi-a lăsat amintiri neplăcute.

— N-am avut niciodată nimic la inimă. Gâfâi nițeluș când urc scările și atâta tot.

La bucătărie, Kate așeză mâncare în două tăvi. Măsură sosul franțuzesc într-o cană și îl turnă peste salata de fasole. Pe tava lui Faye puse ceașca ei preferată și lăsă supa pe sobă să se încălzească. În cele din urmă, scoase din buzunar pipeta, picură două picături de ulei de croton peste fasole și amestecă. Se duse în camera ei și înghiți conținutul unei sticluțe de „Cascara sagrada” și se grăbi din nou spre bucătărie. Turnă supa fierbinte în cești, umplu ceainicul cu apă fiartă și duse tăvile în camera lui Faye.

— Mi se părea că nu mi-e foame. Dar supa asta miroase bine — spuse Faye.

— Am făcut un sos de salată special pentru tine. E o rețetă veche, cu rozmarin și cimbru. Vezi dacă-ți place — spuse Kate.

— E delicios. Există ceva să nu știi tu să faci, draga mea?

Prima căreia i se făcu rău fu Kate. Fruntea i se acoperi de transpirație și se chirci, țipând de durere. Ochii îi erau sticloși, iar din gură îi curgea salivă. Faye se repezi la ușa dinspre hol, strigând după ajutor. Fetele și câțiva clienți de duminică se îngrămădiră în odaie. Kate se zvârcolea pe podea. Doi dintre clienți o așezară pe patul lui Faye și încercară s-o întindă, dar ea urlă și se chirci din nou. Transpira abundent și îmbrăcămintea era udă.

Faye tocmai îi ștergea fruntea cu un prosop, când o apucară și pe ea durerile.

Trecu o oră până ce-l găsiră pe doctorul Wilde, jucând cărți cu un prieten. Fu tras cu sila spre linia ferată de două târfe isterice. Faye și Kate erau slăbite de atâta vomă, iar diareea și spasmele continuau.

Doctorul Wilde întrebă:

— Ce-ați mâncat?

Apoi văzu tăvile.

— Fasolea asta a fost conservată în casă? — întrebă el.

— Da — răspunse Grace. — Chiar aici le-am făcut.

— Ați mâncat vreuna din voi?

— Nu. Știți…

— Duceți-vă și spargeți toate borcanele. La naiba cu soiul ăsta de fasole.

Și își despachetă pompa stomacală.

Marțea următoare stătea de vorbă cu cele două femei slăbite și palide. Patul lui Kate fusese mutat în camera lui Faye.

— Acum pot să vă spun — făcu el. — N-am crezut că o să scăpați. Aveți noroc. Și dați naibii fasolea conservată în casă. Cumpărați în cutii.

— Dar ce-a fost? — întrebă Kate.

— Botulism. Nu știm prea multe despre asta, dar foarte puțini scapă. Cred că tu ai scăpat fiindcă ești tânără, iar ea fiindcă e rezistentă.

O întrebă pe Faye:

— Mai ai scaune cu sânge?

— Da, puțin.

— Uite niște pilule cu morfină. O să te ajute. Probabil că s-a rupt vreun vas. Dar se spune că nu poți omorî o târfă. Și acum odihniți-vă amândouă.

Asta se întâmpla la 17 octombrie.

Faye nu se mai făcu bine de-adevăratelea. Se îndrepta puțin și apoi iar îi era rău. La 3 decembrie avu o zi proastă și trebui să treacă și mai mult timp să capete puțină putere. La 12 februarie hemoragia deveni puternică și oboseala părea că-i slăbise inima. Doctorul Wilde o ascultă mult timp cu stetoscopul.

Kate avea ochii ieșiți din orbite și trupul ei subțire era numai oase. Fetele încercară să o înlocuiască lângă Faye, dar Kate nu voia s-o părăsească.

Grace spuse:

— Dumnezeu știe cât a dormit ultima oară. Dacă moare Faye, asta o s-o ucidă pe biata fată.

— E gata să-și piardă mințile, completă Ethel.

Doctorul Wilde o luă pe Kate în salonul întunecat și-și puse geanta neagră pe un scaun.

— Ție trebuie să-ți spun. Mi-e teamă că inima ei nu va suporta un asemenea efort. Are intestinele ciuruite. Afurisitul ăsta de botulism. E mai rău ca un șarpe cu clopoței.

Își întoarse privirea de la chipul răvășit al lui Kate.

— M-am gândit că e mai bine să-ți spun ca să te pregătesc — zise el stânjenit și îi puse mâna pe umărul osos. — Nu sunt mulți în stare de un asemenea devotament. Dă-i puțin lapte cald dacă poate să înghită.

Kate duse un lighean cu apă caldă pe masa de lângă pat. Când Trixie se uită înăuntru, Kate o spăla pe Faye folosind batistele ei fine. Apoi îi perie părul blond spălăcit și i-l împleti.

Pielea lui Faye se întinsese lipindu-se de maxilare și craniu, iar ochii îi erau măriți și absenți.

Încercă să vorbească și Kate zise:

— Sst! Nu te obosi. Nu te obosi.

Se duse la bucătărie după un pahar cu lapte cald și-l puse pe măsuța de lângă pat. Scoase două sticluțe din buzunar și trase din fiecare în pipetă.

— Deschide gura, mamă. E o doctorie nouă. Curaj, draga mea. Are gust rău.

Picură lichidul pe fundul limbii lui Faye și îi ținu capul ca să poată bea puțin lapte, să-i piară gustul rău.

— Acum odihnește-te, eu mă întorc repede.

Kate se strecură în liniște din cameră. În bucătărie era întuneric. Deschise ușa, ieși afară și se duse în spatele casei, printre bălării. Pământul era umed de ploile de primăvară. În fundul curții făcu o gaură mică cu un băț ascuțit. Aruncă o serie de sticluțe mici, subțiri, și o pipetă. Sparse sticlele bucățele cu bățul și acoperi totul cu pământ. Când Kate se întoarse în casă, începu să plouă.

În primul moment trebuiră s-o lege pe Kate, ca s-o împiedice să-și facă vreun rău. Apoi, de la violență, dădu într-o toropeală tristă. Trecu mult timp până se înzdrăveni. Și uită complet de testament. Trixie fu aceea care îi reaminti în cele din urmă.