1
Lee și Cal încercară să-l determine pe Adam să nu se ducă la trenul de noapte care vine de la San Francisco și merge la Los Angeles.
Cal spuse:
— De ce să nu se ducă Abra singură? Pe ea o să vrea s-o vadă în primul rând.
— Cred că nici n-o să bage de seamă că mai e cineva acolo — zise Lee. — Așa că n-are importanță dacă mergem sau nu.
— Vreau să-l văd când coboară din tren — zise Adam. — Trebuie să se fi schimbat. Vreau să văd cum s-a schimbat.
— A fost plecat doar câteva luni — zise Lee. — Nu se poate să se fi schimbat prea mult, nici nu e mult mai vârstnic.
— Ba da, va fi schimbat. Experiența trebuie să-l fi schimbat.
— Dacă te duci dumneata, trebuie să mergem cu toții — zise Cal.
— Nu vrei să-ți vezi fratele? — zise Adam trist.
— Ba da, dar n-o să vrea el să mă vadă pe mine — cel puțin nu chiar din primul moment.
— Și el o să vrea. Nu-l subestima pe Aron.
Lee ridică mâinile.
— Cred că o să mergem cu toții — zise el.
— Vă dați seama? — spuse Adam. — O să știe atâtea lucruri noi. Mă întreb dacă o să vorbească altfel. Știi, Lee, în Est băieții se obișnuiesc cu limbajul școlii. Poți deosebi un om care a urmat la Harvard de unul de la Princeton. Cel puțin așa se spune.
— O să-mi ascut urechile — spuse Lee. — Oare ce dialect vorbesc la Stanford?
Zâmbi către Cal.
Adam nu era de părere că-i ceva de râs.
— Ai pus niște fructe în camera lui? — întrebă el. — Îi plac fructele.
— Pere, mere și struguri muscat — răspunse Lee.
— Da, îi place muscatul. Îmi amintesc că-i place muscatul.
La insistențele lui Adam, se duseră la gara Southern Pacific cu o jumătate de oră înainte de sosirea trenului. Abra se și afla acolo.
— Nu pot veni mâine la masă, Lee — zise ea. — Tata vrea să stau acasă. Voi veni cât de repede pot după-masă.
— Ești puțin emoționată — zise Lee.
— Tu nu ești?
— Cred că da. Uită-te pe linie și vezi dacă s-au schimbat semnalizatoarele în verde.
Exactitatea trenurilor e o chestiune de mândrie și teamă aproape pentru toată lumea. Când, departe, pe linie, semnalizatoarele se schimbau din roșu în verde și lumina lungă, pătrunzătoare a farurilor apărea la cotitură și năvălea asupra gării, oamenii se uitau la ceas și spuneau:
— A sosit la timp.
Se simțea în asta o mândrie și ușurare. Secunda căpăta tot mai multă importanță pentru noi. Iar pe măsură ce activitățile oamenilor devin tot mai complicate și mai intense, va apărea zecimea de secundă și apoi va trebui găsit un nume pentru sutime, până când, într-o zi, deși nu prea cred, vom spune:
— La dracu. Ce importanță are o oră?
Nu e oare o prostie preocuparea asta față de unitățile mici de timp? Un lucru întârziat sau petrecut mai devreme poate tulbura totul în jurul lui și perturbarea se propagă în valuri, ca undele provocate de o piatră aruncată într-un bazin liniștit.
Trenul intră în goană, de parcă n-ar fi avut intenția să se oprească. Abia când locomotiva și vagoanele de bagaje trecură, frânele cu aer șuierară strident, iar oțelul scârțâi și se opri.
Din tren coborâră în Salinas o mulțime de oameni, rude care se întorceau acasă pentru Thanksgiving, cu mâinile pline de pachete și cutii înfășurate în hârtie de cadouri. Trecu un moment sau două până ce familia îl descoperi pe Aron. Când îl văzură, li se păru că crescuse.
Purta o pălărie cu calota turtită și boruri înguste, foarte la modă, iar când îi văzu, începu să alerge spre ei, aruncându-și pălăria în sus, iar ei văzură că părul lui blond era tuns scurt ca peria și stătea țepos. Ochii îi străluceau, iar ei începură să râdă de bucuria revederii.
Aron își lăsă geamantanul și o ridică pe Abra, îmbrățișând-o strâns. O lăsă jos și îi prinse cu amândouă mâinile pe Adam și pe Cal. Pe Lee îl luă după umeri, aproape strivindu-l.
În drum spre casă, vorbiră cu toții deodată.
— Ce mai faci?
— Arăți bine.
— Abra, ești atât de drăguță!
— Nu sunt. De ce ți-ai tuns părul?
— Toată lumea poartă așa.
— Dar tu ai un păr tare frumos.
Se grăbiră în sus pe Main Street, trecură un cvartal, o luară apoi după colț pe Central, pe lângă Reynaud cel cu pâinea franțuzească în vitrină, în timp ce doamna Reynaud cea cu părul negru le făcea semn cu mâna albită de făină, și ajunseră acasă.
— Lee, ne faci o cafea? — întrebă Adam.
— Am făcut-o înainte de plecare. E ținută la cald.
Puse și ceștile. Iată că erau, deodată, împreună — Aron și Abra pe canapea, Adam pe fotoliul lui de lângă lampă, Lee turnând cafeaua, și Cal sprijinit de ușa de la hol. Și erau tăcuți pentru că era prea târziu ca să-i mai spună bun venit și prea devreme pentru alte lucruri.
— Vreau să aud totul — spuse Adam. — Ai note bune?
— Situațiile nu se încheie decât luna viitoare, tată.
— Înțeleg. O să ai note bune. Sunt sigur.
Fără să vrea, pe chipul lui Aron apăru un aer de nerăbdare.
— Pun rămășag că ești obosit — spuse Adam. — Putem vorbi mâine.
Lee spuse:
— Pun rămășag că nu e. Pun rămășag că ar vrea să fie lăsat singur.
Adam se uită la Lee și zise:
— Da, desigur — desigur. Crezi că ar trebui să mergem cu toții la culcare?
Abra rezolvă problema în locul lor. Zise:
— Nu pot să rămân prea mult, Aron. De ce nu mă conduci acasă? O să fim împreună mâine.
Pe drum, Aron se agăță de brațul ei. Îl trecu un fior.
— O să fie ger — spuse el.
— Te bucuri că te-ai întors?
— Desigur. Am multe de discutat.
— Lucruri bune?
— Poate. Sper să le consideri și tu la fel.
— Ai un aer serios.
— E serios.
— Când trebuie să te întorci?
— Nu înainte de duminică seara.
— O să avem destul timp. Și eu am să-ți spun ceva. Avem la dispoziție mâine și vineri și sâmbătă și duminică toată ziua. Te superi dacă astă-seară nu intri la noi?
— De ce să nu intru?
— Îți spun eu altădată.
— Vreau să știu acum.
— Mă rog, tata are una din crizele lui.
— Împotriva mea?
— Da. Mâine nu pot să vin la voi la masă, dar n-o să mănânc mult acasă, așa că poți să-i spui lui Lee să-mi păstreze și mie o porție.
Aron era din nou timid. Ea simțea asta în faptul că nu-i mai strângea brațul atât de tare, o simțea în tăcerea lui, o vedea pe fața lui ridicată.
— N-ar fi trebuit să-ți spun în seara asta.
— Ba da, trebuie — zise el. — Spune-mi adevărul. Mai vrei să fii cu mine?
— Da, vreau.
— Atunci e bine. Acum o să plec. O să discutăm mâine.
O lăsă la poarta ei, cu senzația unui sărut ușor pe buze. Se simțea jignită că acceptase atât de ușor și își râse acru de ea însăși, că putea să ceară un lucru și apoi să fie jignită că l-a obținut. Urmări pasul lui mare, rapid, în bătaia razelor felinarului din colțul străzii. Se gândi: „Trebuie să fiu nebună. Am început să-mi fac închipuiri.”
2
După ce a spus noapte bună, Aron se așeză pe marginea patului, în dormitorul său, și privi în jos, la mâinile sale făcute căuș între genunchi. Se simți părăsit și neajutorat, învelit ca un ou de pasăre în vata ambițiilor pe care tatăl său le nutrea pentru el. Nu le cunoscuse tăria până în seara aceasta și se întreba dacă va avea puterea să se elibereze din strânsoarea lor molatică și persistentă. Nu reușea să-și închege gândurile. Casa i se părea rece și cu o umezeală care îl făcea să tremure. Se ridică și deschise ușurel ușa. Pe sub ușa lui Cal se vedea lumină. Bătu și intră fără să mai aștepte un răspuns.
Cal ședea la un birou nou. Își făcea de lucru cu niște hârtie mătăsoasă și cu o panglică roșie, iar când intră Aron, acoperi în grabă ceva de pe birou cu o sugativă mare.
Aron zâmbi:
— Cadouri?
— Da — răspunse Cal și o lăsă baltă.
— Pot să-ți vorbesc?
— Sigur! Vino înăuntru. Vorbește încet, altfel va veni și tata. Nu vrea să scape niciun moment.
Aron se așeză pe pat. Tăcu atât de mult, încât Cal întrebă:
— Ce s-a întâmplat — ai necazuri?
— Nu, n-am necazuri. Am vrut doar să vorbesc cu tine, Cal. Nu mai vreau să urmez universitatea.
Cal întoarse brusc capul.
— Nu mai vrei? De ce?
— Nu-mi place.
— Nu i-ai spus tatei, nu-i așa? O să fie dezamăgit. E destul de rău că nici eu nu vreau să mă duc. Ce vrei să faci?
— M-am gândit că mi-ar plăcea să mă ocup de fermă.
— Și Abra ce spune?
— Ea mi-a zis de mult că i-ar plăcea.
Cal îl studie:
— Ferma are un contract care n-a expirat încă.
— Ei, mă gândeam și eu, doar așa.
— Nu scoți bani din lucratul pământului.
— N-am nevoie de prea mulți bani. Doar cât să mă descurc.
— Pentru mine, asta nu-i de-ajuns — spuse Cal. — Vreau o mulțime de bani și am de gând să-i și fac.
— Cum?
Cal se simțea mai în vârstă și mai sigur pe el decât fratele său. Voia să-l ocrotească.
— Dacă tu o să continui universitatea, eu o să încep și o să pun bazele. Apoi, când o să termini, putem fi tovarăși. Eu o să mă ocup de anumite lucruri și tu de altele. Ar putea să fie o treabă bună.
— Nu vreau să mă întorc. De ce trebuie să mă întorc?
— Pentru că așa ar vrea tata.
— Asta n-o să mă facă să mă duc.
Cal se uită aspru la fratele lui, la părul blond și ochii depărtați și deodată înțelese de ce tatăl lui îl iubește pe Aron, o înțelese fără niciun dubiu.
— Gândește-te până dimineață — spuse el repede. — Ar fi mai bine dacă ai termina cel puțin semestrul ăsta. Nu întreprinde nimic acum.
Aron se ridică și se îndreptă spre ușă.
— Pentru cine-i cadoul? — întrebă el.
— E pentru tata. Ai să-l vezi mâine după-masă.
— Dar nu-i Crăciunul.
— Nu — răspunse Cal. — E mai mult decât Crăciunul.
Când Aron se întoarse în camera lui, Cal scoase la iveală cadoul. Mai numără o dată cele cincisprezece hârtii noi; erau așa de bățoase, încât făceau un zgomot ascuțit, foșnitor. Banca din Monterey a trebuit să trimită după ele la San Francisco să găsească asemenea bancnote noi, și au făcut treaba asta numai după ce li s-a explicat motivul. Pentru bancă a fost ceva surprinzător și un motiv de suspiciune faptul că un băiat de șaptesprezece ani putea în primul rând să-i aibă și în al doilea rând să se plimbe cu ei. Bancherilor nu le place să se umble prea ușor cu banii, chiar dacă acest lucru este de natură sentimentală. A fost nevoie de cuvântul lui Will Hamilton ca banca să se convingă că banii îi aparțineau lui Cal, că au fost câștigați în mod cinstit și că putea face ce voia cu ei.
Cal înfășură hârtiile și le legă cu panglica roșie înnodată într-un ghem care cu greu putea fi recunoscut ca fundă. Pachetul putea fi o batistă. Îl ascunse sub cămăși în biroul său și se duse să se culce. Dar nu putu să doarmă. Era emoționat și, în același timp, intimidat. Dorea ca ziua să fi trecut și cadoul să fi fost înmânat. Repetă ce voia să spună:
— Asta e pentru dumneata.
— Ce este?
— Un cadou.
De aici încolo nu mai știa ce o să se întâmple. Se învârtea și se răsucea în pat, iar în zori se sculă, se îmbrăcă și se strecură afară din casă.
Pe Main Street îl văzu pe bătrânul Martin măturând strada cu un măturoi de grajd. Consiliul municipal discuta cumpărarea unei măturători mecanice. Bătrânul Martin spera că îi va fi încredințată lui, dar era sceptic în privința asta. Tinerii luau crema de peste tot. Trecu pe acolo mașina de gunoi a lui Bacigalupi și Martin se uită după ea, plin de ură. Asta era o afacere bună. Italienii ăia se îmbogățeau.
Main Street era pustie, cu excepția câtorva câini care adulmecau pe lângă porțile închise și a unei oarecari mișcări în jurul restaurantului „San Francisco”. Taxiul cel nou al lui Pet Bulene era parcat în față, pentru că Pet fusese anunțat cu o seară înainte să vină să ia fetele Williams la trenul de dimineață pentru San Francisco.
Bătrânul Martin îi strigă lui Cal:
— Tinere, ai o țigară?
Cal se opri și scoase cutia de țigări „Murad”.
— Aha — sunt din alea faine! — zise Martin. — N-am nici chibrit.
Cal îi aprinse țigara, cu grijă să nu dea foc părului din jurul gurii lui Martin.
Martin se sprijini în coada măturii și pufăi neconsolat.
— Voi, tinerii, luați crema — zise el. — N-o să mă lase s-o conduc eu.
— Ce? — întrebă Cal.
— Măturătoarea cea nouă. N-ai auzit? Unde ai fost, băiete?
Era de necrezut pentru el ca un om cât de cât informat să nu fi auzit despre mașina de măturat. Uită de Cal. Poate că Bacigalupi o să-i dea o slujbă. Făceau bănet, nu glumă. Trei căruțe și un camion nou.
Cal o luă pe strada Alisal, se duse la poștă și se uită prin fereastra de sticlă a căsuței poștale 632. Era goală. Se întoarse înapoi acasă și îl găsi pe Lee treaz, împănând un curcan foarte mare.
— Ai umblat toată noaptea?
— Nu. M-am dus doar să fac o plimbare.
— Ești nervos?
— Da.
— Nu-ți fac reproșuri. Și eu aș fi la fel. E greu să dai oamenilor ceva — totuși, cred că e mai greu când ți se dă. Pare o prostie, nu-i așa? Vrei cafea?
— De ce nu?
Lee își șterse mâinile și turnă cafea pentru el și pentru Cal.
— Cum ți se pare că arată Aron?
— Cred că bine.
— Ai stat de vorbă cu el?
— Nu — răspunse Cal.
Era mai simplu așa. Lee ar fi vrut să știe ce-a spus. Ziua asta nu-i aparținea lui Aron. Îi aparținea lui Cal. Își rezervase ziua aceasta pentru el însuși și o dorea. Și va fi a lui.
Aron intră cu ochii încețoșați de somn.
— La ce oră luăm masa, Lee?
— Nu știu, pe la trei și jumătate, patru.
— Nu s-ar putea să fie pe la cinci?
— Cred că da, dacă Adam e de acord. De ce?
— Abra nu poate sosi aici mai devreme. Am un plan pe care vreau să i-l spun tatei și vreau ca ea să fie aici.
— Cred că se poate aranja — zise Lee.
Cal se ridică repede și se duse în camera lui. Se așeză la biroul lui cu lampa de masă aprinsă și fu cuprins de neliniște și ciudă. Fără niciun efort, Aron îi răpea ziua lui. Se va transforma în ziua lui Aron. Apoi, deodată, fu teribil de rușinat. Își acoperi ochii cu mâinile și spuse:
„E pur și simplu gelozie. Sunt gelos. Asta e. Sunt gelos. Nu vreau să fiu gelos.”
Și repetă iar și iar:
„Gelos — gelos — gelos”, ca și cum rostind cuvintele cu glas tare, ar fi putut să distrugă sentimentul. Odată ajuns în acest punct, începu să se pedepsească singur:
„De ce dau banii tatălui meu? Pentru binele lui? Nu. Pentru binele meu. Will Hamilton mi-a spus-o. Încerc să-l cumpăr. Nu e nimic frumos în mine. Stau aici și mă tăvălesc în noroiul geloziei față de fratele meu. De ce să nu spunem lucrurilor pe nume?”
Își șopti răgușit:
„De ce să nu fiu cinstit? Știu de ce îl iubește tatăl meu pe Aron. Pentru că seamănă cu ea. Tata n-a uitat-o niciodată. Poate că el nu e conștient de asta, dar așa e. Mă întreb dacă își dă oare seama. Asta mă face să fiu gelos și pe ea. De ce să nu-mi iau banii și să plec? Nu mi-ar duce lipsa. În scurt timp, vor uita până și de existența mea — toți, afară de Lee. Și chiar Lee, mă întreb dacă mă place. Poate că nu.”
Își dădu cu pumnii în cap.
„Oare și Aron trebuie să se lupte așa cu el însuși? Nu cred, dar de unde să știu? Aș putea să-l întreb. Dar nu mi-ar spune.”
Gândul lui Cal oscila între furie față de sine însuși și milă. Apoi interveni o voce nouă, care spuse cu răceală și dispreț:
„Dacă ești cinstit — de ce nu recunoști că-ți face plăcere această autopedepsire? Ăsta e adevărul. De ce să nu fii pur și simplu ceea ce ești și să faci ceea ce faci?”
Cal fu șocat de acest gând. Îi face plăcere? Desigur. Când se biciuia singur, se apăra ca să nu fie biciuit de altcineva. Își concentră gândurile. „Dă banii, dar dă-i fără gălăgie. Nu te aștepta la nimic. Nu-ți face niciun fel de iluzii. Dă-i și uită-i. Uită-i de pe acum. Dă-i, dă-i. Cedează-i lui Aron ziua aceasta. De ce nu?” Se ridică și se duse grăbit în bucătărie.
Aron ținea desfăcută pielea curcanului, în timp ce Lee împingea umplutura înăuntru. Cuptorul pârâia și trosnea de căldura crescândă.
Lee spuse:
— Ia să vedem, optsprezece funți, douăzeci de minute pentru fiecare funt — asta-i de douăzeci de ori optsprezece — face trei sute șaizeci de minute, exact șase ore — de la unsprezece la douăsprezece, de la douăsprezece la unu.
Numără pe degete.
Cal zise:
— Aron, când dai gata treaba, hai să mergem la o plimbare.
— Unde? — întrebă Aron.
— Așa, prin oraș. Vreau să te întreb ceva.
Cal îl conduse pe fratele său peste stradă la „Berges și Garrisiere”, care importau vinuri fine și băuturi alcoolice.
— Am niște bani, Aron — spuse Cal. — M-am gândit că poate ai vrea să cumperi niște vin pentru masă. Îți dau eu bani.
— Ce fel de vin?
— Să facem o petrecere adevărată. Să luăm șampanie — să fie cadoul tău.
Joe Garrisiere zise:
— Băieți, voi nu sunteți destul de mari.
— Pentru masă? Suntem, n-avea nicio grijă.
— Nu pot să vă vând. Îmi pare rău.
— Știu ce poți să faci — zise Cal. — Noi plătim și o trimiți tatei.
— Asta se poate — spuse Joe Garrisiere. — Avem niște „Oeil de Perdrix”.
I se făcu gura pungă de parcă ar fi gustat-o.
— Ce-i aia?
— Șampanie — dar foarte frumoasă, de culoarea oului de potârniche — rozalie, dar ceva mai închisă și seacă. Patru cincizeci o sticlă.
— Nu-i scump? — întrebă Aron.
— Sigur că-i scump! — râse Cal. — Trimite trei sticle, Joe.
Lui Aron îi spuse:
— E darul tău.
3
Lui Cal i se părea că ziua nu se va mai termina. Voia să plece de acasă, dar nu putea. La ora unsprezece, Adam se duse la biroul de recrutare, care era închis, ca să studieze dosarele unui lot nou de băieți.
Aron părea perfect calm. Ședea în salon, uitându-se la caricaturi în niște numere vechi din „Review of Reviews”.
Din bucătărie, mirosul sosului ce se scurgea din curcanul pus la fript începu să umple casa.
Cal se duse în camera lui, scoase cadoul și îl puse pe birou. Încercă să scrie o carte de vizită, s-o pună deasupra.
„Tatei, de la Caleb.”
„Lui Adam Trask de la Caleb Trask.”
Rupse cartonașele în bucățele mici și le aruncă în toaletă.
Se gândi: „De ce să-i dai azi? Poate că mâine aș putea să mă duc liniștit la el și să-i spun: «Asta-i pentru dumneata», și apoi să plec. Așa ar fi mai ușor.”
— Nu — făcu cu glas tare. — Vreau ca ceilalți să vadă.
Așa trebuia să se întâmple. Dar avea inima strânsă și palmele umede de emoție, de parcă s-ar fi aflat pe scenă. Apoi se gândi la dimineața când tatăl lui l-a scos de la închisoare. Căldura și apropierea — astea sunt lucrurile de care trebuie să-și amintească — și încrederea tatălui său. O și spusese atunci.
— Am încredere în tine.
Se simți mai bine după asta.
Pe la ora trei îl auzi pe Adam intrând și apoi auzi murmurul slab al vocilor care discutau în salon. Cal se alătură tatălui său și lui Aron.
Adam spunea:
— Timpurile s-au schimbat. Un tânăr trebuie să fie specialist, dacă vrea să ajungă la ceva. Cred că de asta sunt așa de bucuros că mergi la universitate.
Aron zise:
— M-am gândit la asta și mă întreb dacă așa o fi.
— Nu te mai gândi. Prima alegere e cea bună. Uită-te la mine. Știu câte ceva despre multe lucruri, dar nu știu niciunul atât de bine, încât să-mi pot câștiga existența în vremurile astea.
Cal se așeză tăcut. Adam nu-l observă. Chipul îi era concentrat asupra gândurilor sale.
— E firesc ca un om să dorească reușita fiului său — continuă Adam. — Și poate că eu văd mai limpede decât tine.
Lee băgă capul înăuntru.
— Cântarul de bucătărie trebuie să fie stricat — zise el. — Curcanul va fi gata mai devreme decât scrie la carte. Pariez că nu cântărește optsprezece funți.
— Poți să-l ții la cald — zise Adam și continuă: — Bătrânul Sam Hamilton a prevăzut asta. Spunea că nu vor mai exista niciun fel de filozofi universali. Volumul de cunoștințe e prea mare ca să poată fi absorbit de o singură minte. El întrezărea limpede vremea când un om nu va cunoaște decât o părticică, dar o va cunoaște bine.
— Da — zise Lee din pragul ușii — dar deplângea o asemenea situație. O ura.
— Într-adevăr? — întrebă Adam.
Lee intră în odaie. Ținea în dreapta lingura mare, iar stânga o ținea sub ea, de teamă să nu pice pe covor. Intră în cameră, dar uită și mișcă lingura și pe podea căzură picături de grăsime de curcan.
— Acum, că mă întrebați, nu știu. Nu știu precis dacă el ura situația asta sau o uram eu pentru el.
— Nu te irita așa — zise Adam. — Mi se pare că nu mai putem discuta nimic fără ca tu să o consideri o insultă personală.
— Ori cunoștințele au devenit prea bogate, ori oamenii au devenit prea mărunți — spuse Lee. — Poate că, îngenunchind în fața atomului, au căpătat și sufletul, și mărimea atomului. Poate că un specialist nu este decât un laș, care se teme să privească dincolo de mica lui cușcă. Gândiți-vă ce pierde fiecare specialist — toată lumea de dincolo de îngrăditura lui.
— Nu, nu discutăm decât despre câștigarea existenței.
— A existenței — sau a banilor — zise Lee iritat. — Banii sunt ușor de făcut, dacă asta vreți. Dar, cu câteva excepții, oamenii nu vor bani. Vor lux, și dragoste, și admirație.
— Foarte bine. Dar ai vreo obiecție față de universitate? Despre asta discutăm.
— Îmi pare rău — zise Lee. — Aveți dreptate, mi se pare că m-am iritat prea mult. Nu sunt împotrivă. Dacă universitatea este locul unde omul se duce să-și găsească legătura cu lumea, atunci nu am obiecții. Asta e, așa-i, Aron?
— Nu știu — răspunse Aron.
Din bucătărie se auzi un fâșâit.
— Afurisitele astea de potroace dau în foc — zise Lee și se repezi spre ușă.
Adam privi spre el cu dragoste.
— Ce om bun! Ce prieten bun!
— Sper să trăiască o sută de ani — zise Aron.
Tatăl lui chicoti.
— De unde știi că n-are de-acum o sută de ani?
— Cum merge fabrica de gheață? — întrebă Cal.
— Bine. Își scoate cheltuielile și îmi aduce și un mic profit. Dar de ce mă întrebi?
— M-am gândit la câteva lucruri ca să fie mai rentabilă.
— Nu astăzi — zise Adam repede. — Luni, dacă o să ții minte, dar nu astăzi. Știi, nu-mi amintesc de când nu m-am simțit atât de bine. Mă simt — s-ar putea spune, împlinit. Poate că nu-i decât urmarea unei nopți dormite bine și a unei băi bune. Sau poate e din cauză că suntem cu toții împreună și împăcați.
Îi zâmbi lui Aron:
— Nu știam ce simțim pentru tine până ce n-ai plecat.
— Mi-a fost dor de casă — recunoscu Aron. — În primele zile, am crezut că o să mor din cauza asta.
Abra dădu buzna înăuntru. Avea obrajii roșii și era fericită.
— Ați observat că e zăpadă pe muntele Toro? — întrebă ea.
— Da, am văzut — răspunse Adam. — Se spune că asta înseamnă un an bun. Nu ne-ar strica.
— Am ciugulit doar — spuse Abra. — Am vrut să-mi fie foame aici.
Lee se scuză pentru masă ca un prost bătrân. Dădu vina pe mașina de gaz care nu încălzește ca o mașină bună cu lemne. Dădu vina pe soiul nou de curcani cărora le lipsea ceva ce aveau altădată. Dar râse împreună cu ei când îi spuseră că joacă teatru ca o femeie bătrână care umblă să pescuiască laude.
La budinca cu prune, Adam deschise șampania și o băură cu toată ceremonia obișnuită. La masă domnea o atmosferă de curtoazie. Se propuseră toasturi. Se bău în sănătatea fiecăruia, apoi Adam ținu un mic discurs pentru Abra, când bău în sănătatea ei.
Ochii îi străluceau și, pe sub masă, Aron o ținea de mână. Vinul potoli nervozitatea lui Cal și nu mai era speriat de cadoul lui.
Când Adam își termină budinca, zise:
— Cred că n-am avut niciodată o sărbătoare atât de frumoasă.
Cal băgă mâna în buzunar, scoase pachetul cu fundă roșie și îl împinse în fața tatălui său.
— Ce-i asta?
— Un cadou.
Adam era mulțumit.
— Nici n-a sosit Crăciunul și primim cadouri. Mă întreb ce poate fi!
— O batistă — făcu Abra.
Adam scoase funda și despături foița. Se uită mirat la bani.
Abra întrebă:
— Ce este? — și se ridică să se uite.
Aron se aplecă înainte. Lee, în ușă, încercă să nu i se observe îngrijorarea pe față. Aruncă o privire spre Cal și văzu în ochii acestuia lumina bucuriei și a triumfului.
Foarte încet, Adam își plimbă degetele și desfăcu un evantai de hârtii. Vocea lui venea parcă de departe.
— Ce-i asta… Ce…
Se opri.
Cal înghiți în sec.
— E… eu i-am câștigat — ca să ți-i dau dumitale în locul pierderii cu salata.
Adam ridică încet capul.
— Tu i-ai câștigat? Cum?
— Cu domnul Hamilton — i-am câștigat împreună — pe fasole.
Continuă grăbit:
— Am cumpărat anticipat cu cinci cenți și, când au crescut prețurile… sunt pentru dumneata, cincisprezece mii de dolari. Sunt pentru dumneata.
Adam aranjă hârtiile noi în ordine, una peste alta, împături foița peste ele și îndoi marginile. Se uită neajutorat la Lee. Cal prinse din zbor un sentiment — un sentiment de nenorocire, de dezastru și se simți copleșit de-o silă apăsătoare. Îl auzi pe tatăl lui spunând:
— Trebuie să-i dai înapoi.
La fel de îndepărtată, propria lui voce rosti:
— Să-i dau înapoi? Cui să-i dau înapoi?
— Oamenilor de la care i-ai luat.
— Agenției britanice de achiziții? Ei nu pot să-i ia înapoi. Plătesc doisprezece cenți și jumătate pe fasole în toată țara.
— Atunci dă-i înapoi fermierilor pe care i-ai furat.
— I-am furat? — strigă Cal. — De ce, le-am plătit cu doi cenți mai mult decât prețul pieții, nu i-am înșelat.
Cal se simți suspendat în spațiu, iar timpul se scurgea nespus de încet.
Tatălui îi trebui mult timp ca să răspundă. Făcea pauze mari, cu niște spații lungi între cuvinte.
— Eu trimit băieți la armată — zise el. — Eu îmi pun semnătura și ei pleacă. Unii vor muri, alții vor zăcea neputincioși, fără brațe și fără picioare. Niciunul n-o să se întoarcă întreg. Crezi oare, băiete, că eu aș putea să scot un profit din treaba asta?
— Am făcut-o pentru dumneata — spuse Cal. — Am vrut să capeți banii, să-ți acoperi pierderea.
— Nu vreau bani, Cal. Cât privește salata — nu cred că am făcut-o pentru bani. A fost un fel de joc să văd dacă salata poate ajunge acolo, și am pierdut. Nu vreau banii.
Cal privea drept înainte. Simțea ochii lui Lee, Aron și Abra târându-se pe obrajii lui. Își ținea ochii ațintiți pe buzele tatălui său.
— Îmi place ideea cadoului — continuă Adam. — Îți mulțumesc că te-ai gândit…
— Am să-i pun deoparte. Am să-i păstrez pentru dumneata — îl întrerupse Cal.
— Nu. N-am să-i vreau niciodată. Aș fi fost atât de bucuros dacă mi-ai fi putut da — vezi tu — ceea ce mi-a dat fratele tău — mândria pentru lucrul pe care-l face, bucuria pentru progresul lui. Banii, chiar și banii curați, nu se compară cu asta.
Ochii i se dilatară nițeluș.
— Te-am supărat, fiule? Nu fi supărat. Dacă vrei să-mi faci un cadou — dă-mi o viață bună. Asta ar fi un lucru pe care l-aș prețui.
Cal simțea că se sufocă. Pe frunte îi curgea transpirația și simțea un gust sărat pe limbă. Se ridică brusc și scaunul lui se răsturnă. Ieși în fugă din cameră, ținându-și răsuflarea.
Adam strigă după el:
— Nu fi supărat, fiule.
Îl lăsară în pace. Se așeză în camera lui, cu coatele pe birou. Crezu că va plânge, dar nu plânse. Încercă să izbucnească în plâns, dar lacrimile nu puteau trece peste cuiul fierbinte din mintea lui.
După o vreme, respirația i se potoli și creierul începu să lucreze greoi, încet. Se luptă să îndepărteze gândul tăcut, plin de ură, dar nu izbuti și acesta își continuă opera. Luptă împotriva lui din ce în ce mai slab, căci ura izvora din tot trupul lui, otrăvind fiecare nerv. Simțea că-și pierde stăpânirea de sine.
Apoi veni un moment când stăpânirea de sine și teama dispărură, iar creierul lui scoase un strigăt de durere și triumf. Puse mâna pe un creion și desenă pe sugativă mici spirale strânse, una după alta. Când Lee intră, o oră mai târziu, erau sute de spirale care se făcuseră din ce în ce mai mici. Nu-și ridică privirea.
Lee închise ușa încet.
— Ți-am adus niște cafea — spuse el.
— Nu vreau — ba da, vreau. Îți mulțumesc, Lee. E drăguț din partea ta că te-ai gândit.
— Termină! Termină, îți spun! — zise Lee.
— Ce să termin? Ce vrei să termin?
Lee zise stânjenit:
— Ți-am spus odată, când m-ai întrebat dacă totul este în tine. Ți-am spus că te poți stăpâni dacă vrei.
— Ce să stăpânesc? Nu știu despre ce vorbești.
— Nu mă auzi? Crezi că nu pot să-ți citesc gândurile? Cal, oare nu știi ce vreau să spun?
— Te aud, Lee. Ce vrei să spui?
— Nu putea face altfel, Cal. Așa e firea lui. Era singura cale pe care o cunoștea. Nu avea de ales. Dar tu ai. Nu mă auzi? Tu ai de ales.
Spiralele deveniră atât de mici, încât liniile creionului se contopeau și rezultatul era un punct negru, lucios.
Cal zise liniștit:
— Nu cumva faci prea mult zgomot pentru nimic? Cred că te înșeli. S-ar crede din tonul tău că am omorât pe cineva. Fii liniștit, Lee. Fii liniștit.
În odaie domnea tăcere. După un moment Cal întoarse capul și odaia era goală. O ceașcă de cafea pe birou scotea o dâră de aburi. Cal bău cafeaua așa fierbinte cum era și se duse în salon.
Tatăl său îi aruncă o privire plină de scuze.
— Îmi pare rău, tată — zise Cal. — N-am bănuit ce sentimente ai în privința asta.
Luă pachetul de bani de pe cămin, unde stătea, și-l puse în buzunarul interior al hainei, unde fusese mai înainte.
— Voi vedea ce pot face cu ei. — Apoi spuse cu glas obișnuit: — Unde sunt ceilalți?
— Abra a trebuit să plece. Aron s-a dus s-o conducă. Lee a ieșit.
— Mă duc să mă plimb — zise Cal.
4
Noaptea de noiembrie se lăsase de-a binelea. Cal întredeschise ușa din față și văzu umerii și capul lui Lee conturați pe peretele alb al spălătoriei franțuzești de peste drum. Ședea pe trepte și arăta greoi în haina lui groasă.
Cal închise încet ușa și se întoarse prin salon.
— Șampania face sete — spuse el.
Tatăl lui nu-și ridică privirea.
Cal se strecură pe ușa de la bucătărie și trecu prin grădina de zarzavaturi a lui Lee. Se cățără pe gardul înalt, găsi scândura care servea drept pod peste apa întunecată și ieși pe strada Castroville, între prăvălia tinichigiului și brutăria lui Lang.
Se îndreptă spre Stone Street, unde se afla biserica catolică, și o luă la stânga, trecu pe lângă casa lui Carriaga, a lui Wilson, a lui Zabala și în dreptul casei Steinbeck o luă la stânga pe Central Avenue. Două cvartale mai departe o luă la stânga, pe lângă școala West End.
În fața școlii, plopii din curte erau aproape goi, dar vântul serii tot mai scutura din ei câteva frunze îngălbenite.
Mintea lui Cal era amorțită. Nici nu observă măcar că aerul era rece din pricina gerului care cobora din munți. Trei cvartale mai înainte, îl văzu pe fratele său, care traversa pe sub un felinar și venea spre el. Știa că e fratele lui după pas și după ținută și fiindcă știa că e el.
Cal își încetini pasul, iar când Aron fu aproape, îi spuse:
— Hei, am venit să te caut.
— Îmi pare rău pentru azi după-amiază — zise Aron.
— N-ai ce să-i faci — uită.
Se întoarseră și merseră alături unul de altul.
— Vreau să vii cu mine. Vreau să-ți arăt ceva — zise Cal.
— Ce anume?
— E o surpriză. Dar e foarte interesant. O să te intereseze.
— O să dureze mult?
— Nu, nu prea mult. Puțin de tot.
Trecură prin Central Avenue spre strada Castroville.
5
De obicei, sergentul Axel Dane era acela care deschidea oficiul de recrutare din San Jose, la ora opt, dar dacă el întârzia puțin, îl deschidea caporalul Kemp, iar Kemp nu era omul care să se plângă. Axel nu era un caz neobișnuit. Stagiul în armata americană în timp de pace, în perioada dintre războiul cu Spania și cel cu Germania, l-a făcut inapt pentru viața rece, neordonată, de civil. O lună între două perioade de stagiu l-a convins de lucrul acesta. Două stagii în armată, în timp de pace, l-au făcut complet inapt și pentru război, și a învățat destule metode ca să scape de el. Centrul de recrutare din San Jose o dovedea. Îi făcea curte celei mai mici dintre fetele lui Ricci, care locuia în San Jose.
Kemp nu avea atâta vechime, dar învățase regulile de bază. Să se aibă bine cu șeful lui și să se ferească pe cât posibil de ofițeri. Nu-i păsa de micile escapade ale sergentului Dane.
La ora opt și treizeci, Dane intră în birou și îl găsi pe caporalul Kemp ațipit la masa lui, iar un copilandru obosit ședea și aștepta. Dane îl privi pe băiat, apoi se duse în spatele ghișeului și puse mâna pe umărul lui Kemp.
— Dragul meu, cântă privighetorile și s-au ivit zorile unei zile noi — spuse el.
Kemp își ridică fruntea de pe brațe, își șterse nasul cu dosul palmei și strănută.
— Noroc — făcu sergentul. — Trezește-te, avem un client.
Kemp se uită pieziș, cu ochii lipiți.
— Războiul o să aștepte.
Dane privi mai atent la băiat.
— Dumnezeule! Ce frumos e! Sper să aibă grijă de el. Caporale, tu n-ai decât să crezi că vrea să ridice arma împotriva dușmanului, eu cred însă că fuge de dragoste.
Kemp se simțea ușurat că sergentul nu era prea treaz.
— Credeți că i-a făcut rău vreo fată? — Orice-ar fi zis sergentul, îi cânta în strună. — Ce-ați zice să-l trimitem în Legiunea Străină?
— Poate fuge de sine însuși.
Kemp zise:
— Am văzut un film din ăsta. Era acolo un sergent, adevărat fiu de cățea.
— Nu cred în de-astea — spuse Dane. — Drepți, tinere! Ai optsprezece ani, nu-i așa?
— Da, domnule.
Dane se întoarse către subalternul său.
— Tu ce crezi?
— La dracu! Dacă sunt destul de mari de statură, au și vârsta.
Sergentul spuse:
— Să zicem că avem optsprezece ani. Și n-o să ne răzgândim, nu-i așa?
— Sigur, domnule.
— Ia formularul acesta și completează-l. Fă socoteala în ce an te-ai născut și scrie-l aici, și să-l ții minte.