1
Abia după plecarea lui Aron la universitate, Abra i-a cunoscut cu adevărat familia. Aron și Abra se închiseseră într-o lume care fusese numai a lor. După plecarea lui Aron, ea se atașă de ceilalți membri ai familiei Trask. Constată că avea mai multă încredere în Adam și îl iubea mai mult pe Lee decât pe propriul ei tată.
În ce-l privește pe Cal, nu putea să se hotărască. Îi trezea când mânia, când durerea și uneori curiozitatea. Părea că e într-o continuă luptă cu ea. Abra nu știa dacă o plăcea sau nu, așa că nu-l simpatiza. Se simțea ușurată când, venind la familia Trask, Cal nu era acasă, ca să privească pe ascuns la ea, să o judece, să o cântărească, să o analizeze și să-și întoarcă privirea când îl prindea asupra faptului.
Abra era o fată cu o fire deschisă, bine făcută, cu piept frumos, dezvoltată, numai bună de căsătorie și așteptând să se mărite… dar aștepta. Se obișnui ca după școală să se ducă la familia Trask, să stea cu Lee și să-i citească paragrafe din scrisorile zilnice ale lui Aron.
Aron se simțea singur la Stanford. Scrisorile sale erau pătrunse de dorul pentru prietena sa. Cât timp erau împreună, erau o pereche obișnuită, dar de la universitate, de la nouăzeci de mile depărtare, îi declara dragoste înflăcărată, se izola de viața din jurul lui. Învăța, mânca, dormea și îi scria Abrei; asta era toată viața lui.
După-amiezile, ea stătea în bucătărie cu Lee și îl ajuta să curețe fasolea de ață sau să aleagă mazărea. Uneori făcea fondante și foarte adesea prefera să rămână la cină decât să se ducă acasă la părinții ei. Nu exista subiect pe care să nu-l poată discuta cu Lee. Puținele lucruri despre care putea vorbi cu tatăl și cu mama ei erau anemice, palide, obosite și în mare parte false. Și în această privință, Lee era diferit. Abra voia să-i spună lui Lee doar lucruri adevărate, chiar dacă nu știa cu siguranță ce era adevărat.
Lee ședea zâmbind ușor, iar mâinile lui fragile, iuți, lucrau de parcă zburau, ca și când ar fi avut o viață independentă. Abra nu-și dădea seama că povestea exclusiv despre sine însăși. Uneori, în timp ce ea vorbea, mintea lui Lee se depărta, se întorcea și pleca din nou, ca un câine vagabond, iar din când în când Lee dădea din cap și scotea un mormăit ușor.
Îi plăcea Abra, găsea la ea putere, bunătate, căldură. Trăsăturile ei aveau o pronunțată forță musculară care putea în cele din urmă să ducă fie la urâțenie, fie la o mare frumusețe. Lee, visând în timp ce ea vorbea, se gândea la fețele rotunde, netede ale cantonezilor din rasa lui. Chiar când sunt subțirele, au fața rotundă ca o lună. Lui Lee ar fi trebuit să-i placă mai mult genul ăsta, deoarece frumusețea trebuie să fie ceva care să ne semene, dar nu-i plăcea. Când se gândea la frumusețea chinezească, îi veneau în minte chipurile tâlhărești ale rasei manciuriene, chipuri arogante și fără milă ale unor oameni care aveau autoritate prin moștenire necontestată.
Ea spuse:
— Poate așa a fost întotdeauna. Nu știu. Nu prea vorbea niciodată de tatăl său. Asta era după ce i s-a întâmplat domnului Trask — știi — povestea cu salata. Aron era furios atunci.
— De ce? — întrebă Lee.
— Lumea râdea de el.
Gândul lui Lee se întoarse îndărăt.
— Râdeau de Aron? De ce să râdă de el? El n-avea niciun amestec în asta.
— Da, dar așa simțea el. Vrei să știi ce cred eu?
— Bineînțeles — făcu Lee.
— Am găsit o explicație, dar nu am dus-o până la capăt. M-am gândit că s-a simțit întotdeauna așa, un fel de infirm — poate nerealizat în întregime, pentru că nu avea o mamă.
Lee căscă ochii mari, apoi îi coborî din nou.
Aprobă din cap.
— Înțeleg. Crezi că și Cal e la fel?
— Nu.
— Atunci, de ce să fie Aron?
— Asta nu știu încă. Poate că unii oameni simt nevoia unui lucru mai mult decât alții, sau urăsc mai mult. Tatăl meu nu poate suferi napii. Dintotdeauna. Nu are niciun motiv anume. Pur și simplu, napii îl înfurie, dar rău de tot. Odată, mama era — în fine, era supărată, și a făcut o cratiță cu piureu de napi cu mult piper și cu brânză pe deasupra și a rumenit-o frumos. Tata a mâncat jumătate de porție înainte de a întreba ce este. Mama a spus că-s napi și atunci el a aruncat farfuria pe podea, s-a ridicat și a ieșit. Nu cred că a iertat-o vreodată.
Lee chicoti:
— Putea s-o ierte pentru că i-a spus că-s napi. Dar ia să presupunem, Abra, că ar fi întrebat-o, iar ea i-ar fi răspuns că-s altceva și i-ar fi plăcut și ar mai fi luat o porție. Iar mai târziu, ar fi aflat. Ei bine, ar fi putut s-o omoare.
— Cred că da. Oricum, eu cred că Aron a simțit mai mult nevoia unei mame decât Cal. Cred că l-a condamnat întotdeauna pe tatăl lui.
— De ce?
— Nu știu. Așa gândesc eu.
— Înțelegi multe lucruri, nu-i așa?
— Și n-ar trebui?
— Ba da, desigur.
— Să fac niște fondante?
— Astăzi nu. Mai avem încă.
— Ce pot să fac?
— Poți să cerni niște făină. Vrei să iei masa cu noi?
— Nu. Mă duc la o onomastică, mulțumesc. Chiar crezi că o să se facă pastor?
— De unde să știu eu — răspunse Lee. — Poate nu-i decât o idee.
— Sper să nu se facă — spuse Abra și închise gura, mirată că a rostit vorbele astea.
Lee se ridică, scoase scândura de aluat și așeză carnea tocată, iar lângă ea, o sită de făină.
— Folosește dosul cuțitului — zise el.
— Știu.
Spera că el n-a auzit-o.
Dar Lee întrebă:
— De ce nu vrei să devină pastor?
— Nu trebuia să spun asta.
— Poți să-mi spui orice vrei. Nu-i nevoie să dai explicații.
Se întoarse la scaunul lui și Abra cernu făina peste carne și o bătu cu un cuțit mare. Toc-toc.
— N-ar fi trebuit să vorbesc așa. Toc-toc.
Lee întoarse capul ca să o lase în voia ei.
— El nu face nimic pe jumătate — spuse ea, bătând. — Dacă e vorba de biserică, atunci trebuie să fie cea mai înaintată. Spunea că pastorii n-ar trebui să se căsătorească.
— Ultima lui scrisoare nu prea sună în felul ăsta — observă Lee.
— Știu. Asta era înainte.
Se opri din bătut. Pe chipul ei tânăr se citea o durere plină de uimire.
— Lee, nu sunt destul de bună pentru el.
— Ce idee mai e și asta?
— Nu glumesc. El nu se gândește la mine. El și-a imaginat o persoană și i-a dat chipul meu. Eu nu sunt așa… nu sunt ca aceea pe care și-a imaginat-o.
— Și cum e aceea?
— Pură! — spuse Abra. — Absolut pură. Nimic altceva decât puritate, nimic rău în ea. Eu nu sunt așa.
— Nimeni nu-i așa — zise Lee.
— El nu mă cunoaște pe mine cu adevărat. Nici nu vrea măcar să mă cunoască. El dorește acea fantomă albă.
Lee pisă niște pesmet.
— Nu-l iubești? Ești destul de tânără, dar nu cred că asta are vreo importanță.
— Bineînțeles că-l iubesc. Voi fi soția lui. Dar aș vrea ca și el să mă iubească. Și cum ar putea s-o facă, dacă nu știe nimic despre mine? Înainte credeam că mă cunoaște. Acum nu mai sunt sigură dacă m-a cunoscut vreodată.
— Poate trece printr-o perioadă dificilă care n-o să țină o veșnicie. Ești o fată deșteaptă — foarte deșteaptă. E oare greu să încerci să te porți ca aceea pe care și-o imaginează el?
— Mi-e frică mereu că o să vadă la mine ceva ce nu există la cea pe care și-o imaginează. S-ar putea să mă enervez sau să miros urât — sau altceva. O să descopere.
— Poate că nu — făcu Lee. — Dar trebuie să fie greu să fii în același timp și Albă ca Zăpada sau zeița fecioară, și tu însăți. Oamenii mai și miros urât câteodată.
Ea se îndreptă spre masă.
— Lee, aș vrea…
— Nu vărsa făina pe podeaua mea — spuse el. — Ce-ai vrea?
— E vorba de concluzia mea. Cred că Aron, pentru că n-a avut mamă, a înzestrat-o cu toate calitățile pe care și le putea închipui.
— S-ar putea să fie așa. Și apoi crezi că ți le-a atribuit ție pe toate.
Ea îl privea fix și degetele i se plimbau delicat, în sus și în jos, pe lama cuțitului.
— Și ai vrea să găsești o cale să i le dai îndărăt.
— Da.
— Dar dacă în cazul ăsta n-o să te mai iubească?
— Aș prefera să încerc — spuse ea. — Aș prefera să fiu eu însămi.
Lee zise:
— N-am văzut pe nimeni să se amestece în treburile altora, ca mine. Și sunt un om care n-are un răspuns categoric la nimic. Îmi bați carnea aia sau o bat eu?
Ea se apucă din nou de treabă.
— Crezi că e caraghios să fii atât de serioasă când nici n-ai terminat încă școala? — întrebă ea.
— Nu văd cum ai putea fi altfel. Râsul vine mai târziu, ca măselele de minte, și râsul de tine însuți vine la urmă de tot. Într-o întrecere nebună cu moartea, și uneori nu vine la timp.
Bătăile deveniră mai repezi și mai dezordonate, mai nervoase. Lee mișcă pe masă cinci boabe de fasole albe, uscate, formând diverse modele — o linie, un unghi, un cerc.
Bătăile încetară.
— Doamna Trask trăiește?
Degetul arătător al lui Lee rămase o clipă în aer deasupra unei boabe de fasole și apoi se lăsă ușor în jos și o împinse ca să transforme litera O în Q. Știa că ea îl privește. Putea chiar să-și închipuie cum pe fața ei se citea panică după întrebarea pusă. Gândul lui alerga ca un șoarece prins de curând într-o cursă de sârmă. Oftă și renunță. Se răsuci încet și o privi: tabloul pe care și-l închipuise era corect.
Lee spuse fără niciun fel de intonație:
— Am discutat o mulțime și nu-mi amintesc să fi vorbit vreodată despre mine — niciodată.
Zâmbi timid.
— Abra, lasă-mă să-ți vorbesc despre mine. Sunt servitor. Sunt bătrân. Sunt chinez. Astea trei le știi. Sunt obosit și sunt laș.
— Nu ești… — începu ea.
— Taci — spuse el. — Sunt atât de laș! Nu vreau să-mi bag nasul în treburile nimănui.
— Ce vrei să spui?
— Abra, tatăl tău mai urăște și altceva în afară de napi?
Pe chipul ei se citea încăpățânare.
— Ți-am pus o întrebare.
— N-am auzit întrebarea — spuse el cu blândețe, și vocea lui deveni confidențială. — Nu mi-ai pus nicio întrebare, Abra.
— Cred că mă consideri prea tânără… — începu Abra.
Lee o întrerupse:
— Odată am lucrat la o femeie de treizeci și cinci de ani, care n-avusese niciodată nimic în comun cu experiența, cu învățătura, cu frumusețea. Dacă ar fi avut șase ani, ar fi fost disperarea părinților. Dar la treizeci și cinci, i se permitea să dispună de avere și de viața oamenilor din jurul ei. Nu, Abra, vârsta n-are nimic de-a face cu asta. Dacă aș avea ceva de spus — ție ți-aș spune.
Fata îi zâmbi.
— Sunt inteligentă — zise ea. — Vrei să-ți dovedesc că sunt inteligentă?
— Nu, Doamne ferește — protestă Lee.
— Atunci nu vrei să încerc să înțeleg cum stau lucrurile?
— Nu mă interesează ce faci, atâta timp cât eu nu am niciun amestec. Cred că oricât de slab și de păcătos este un om bun, are în el atâtea păcate câte poate duce. Am destule păcate care să mă chinuie. Poate că nu sunt păcate prea mari în comparație cu altele, dar, după părerea mea, sunt taman atâtea câte pot eu duce. Te rog să mă ierți.
Abra se întinse peste masă și îi atinse mâna cu degetele ei albe de făină. Pielea galbenă de pe mâna lui era întinsă și lucioasă. El se uită în jos la petele albe prăfoase pe care le lăsaseră degetele ei.
Abra zise:
— Tata și-a dorit un băiat. Cred că urăște napii și fetele. Povestește la toată lumea cum mi-a dat numele ăsta aiurit.
„Și deși am strigat pe altcineva,
A venit Abra.”
Lee îi zâmbi.
— Ești o fată atât de drăguță. Mâine cumpăr niște napi, dacă vii la masă.
Abra întrebă încet:
— Ea trăiește?
— Da — răspunse Lee.
Ușa de la intrare se trânti și Cal intră în bucătărie.
— Bună, Abra. Tata-i acasă?
— Nu, nu încă. De ce ești așa de zâmbăreț? — spuse Lee.
Cal îi înmână un cec.
— Iată. Ăștia-s ai tăi.
Lee se uită la el.
— N-am vrut dobândă — zise el.
— E mai bine așa. Poate voi dori să mi-i împrumuți iar.
— Nu vrei să-mi spui de unde i-ai luat?
— Nu încă. Am avut o idee strașnică…
Ochii i se îndreptară spre Abra.
— Acum trebuie să mă duc și eu acasă — zise ea.
— Oricum — zise Cal. — Poate să știe și ea. M-am hotărât pentru sărbătoarea de Thanksgiving și Abra o să fie probabil aici și Aron o să fie și el acasă.
— Ce te-ai hotărât?
— Am un dar pentru tata.
— Ce anume? — întrebă Abra.
— Nu spun. O să vedeți atunci.
— Lee știe?
— Da, dar el n-o să spună.
— Nu cred că te-am văzut vreodată așa vesel — zise Abra. — Nu cred să te fi văzut vesel vreodată.
Descoperi că simte pentru el o căldură.
După plecarea Abrei, Cal se așeză.
— Nu știu dacă să i-l dau înainte de masa de Thanksgiving sau după — spuse el.
— După — zise Lee. — Chiar ai banii?
— Cincisprezece mii de dolari.
— Cinstit?
— Vrei să întrebi dacă nu cumva i-am furat?
— Da.
— Cinstit. Îți amintești cum am luat șampanie pentru Aron? O să luăm șampanie și… poate o să împodobim sufrageria. Poate o să ne ajute Abra.
— Crezi cu adevărat că tatăl tău vrea banii?
— De ce să nu vrea?
— Sper că ai dreptate — făcu Lee. — Cum merge cu școala?
— Nu prea bine. Dar mă pun la punct după Thanksgiving — răspunse el.
2
În ziua următoare, la sfârșitul orelor de școală, Abra se grăbi și îl ajunse din urmă pe Cal.
— Bună, Abra — spuse el. — Faci fondante bune.
— Ultima oară au fost cam uscate. Trebuie să se topească în gură.
— Lee e pur și simplu nebun după tine. Ce i-ai făcut?
— Îmi place Lee — spuse ea și adăugă: — Vreau să te întreb ceva, Cal.
— Da?
— Ce-i cu Aron?
— Ce vrei să spui?
— Pare că se gândește numai la persoana lui.
— Nu cred că e ceva nou. Te-ai certat cu el?
— Nu. Când spunea că vrea să se facă pastor și să rămână necăsătorit, am încercat să mă cert cu el, dar n-am reușit.
— Să nu se căsătorească cu tine? Așa ceva nu pot să-mi închipui.
— Cal, acum îmi scrie scrisori de dragoste — numai că nu-mi sunt adresate mie.
— Dar cui?
— E ca și cum le-ar adresa lui însuși.
Cal zise:
— Cunosc locul vostru, de la salcie.
Ea nu păru surprinsă.
— Zău? — întrebă.
— Ești supărată pe Aron?
— Nu, nu sunt supărată. Doar că nu-l înțeleg. Nu-l cunosc.
— Așteaptă. Poate că trece printr-o situație aparte.
— Mă întreb dacă o să fie bine. Crezi că s-ar putea să mă fi înșelat în tot timpul ăsta?
— De unde să știu eu?
— Cal — întrebă ea — e adevărat că ieși noaptea târziu și chiar te duci la case rău famate?
— Da — răspunse el. — E adevărat. Aron ți-a spus?
— Nu, nu Aron. De ce te duci acolo?
Cal mergea alături de ea fără să răspundă.
— Spune-mi — repetă ea.
— Ce-ți pasă ție?
— O faci pentru că ești rău?
— Cum ți se pare?
— Nici eu nu sunt bună — spuse ea.
— Ești nebună. Aron o să-ți scoată asta din cap.
— Crezi că o s-o facă?
— Sigur — răspunse Cal. — Trebuie.