Un copil își poate pune întrebarea: „Ce-i aia lumea?” Iar un bărbat sau o femeie pot întreba: „Încotro se îndreaptă lumea? Cum se sfârșește și, dacă tot veni vorba, ce-i lumea de fapt?”
Cred că pe lume există o singură poveste, și numai una, care ne-a înfricoșat și ne-a inspirat, de parcă trăim într-un serial ce ne dă mereu de gândit și ne uimește. În viața lor, în gândurile lor, în setea și ambițiile lor, în zgârcenia și cruzimea lor, ba chiar și în bunătatea și în generozitatea lor, oamenii sunt prinși într-o rețea a binelui și a răului. Cred că aceasta este singura poveste pe care o cunoaștem și ea apare pe toate treptele sensibilității și inteligenței. Virtutea și viciul au fost urzeala și bătătura primei noastre conștiințe și așa va fi țesătura până la sfârșit, în ciuda oricăror transformări pe care le-am aduce câmpiilor, râurilor și munților, economiei sau moravurilor. Nu există altă explicație.
După ce va scutura praful și toate fărâmiturile din viața lui, omul își va pune doar întrebări aspre și limpezi. E bine sau e rău? Am făcut bine — sau rău?
După cum povestește Herodot, în timpul războiului persan, Cresus, cel mai bogat și mai renumit rege din timpul său, i-a pus o întrebare capitală lui Solon din Atena. N-ar fi pus o asemenea întrebare dacă răspunsul n-ar fi fost de natură să-l îngrijoreze.
El a întrebat:
— Cine este cel mai fericit om din lume?
Probabil că era ros de îndoială și dornic de un răspuns care să-l îmbărbăteze. Solon i-a vorbit de trei oameni fericiți din timpurile străvechi.
Cresus era atât de preocupat de sine însuși, încât mai mult ca sigur că nici n-a dat atenție acelor nume. Și, văzând că Solon nu l-a menționat și pe el, Cresus s-a simțit obligat să-l întrebe:
— Dar pe mine nu mă consideri fericit?
Solon nu a șovăit cu răspunsul său.
— Cum aș putea să spun așa ceva? Doar n-ai murit încă, mai ai de trăit.
Acest răspuns trebuie să-l fi urmărit amarnic pe Cresus când și-a pierdut norocul, bogăția și regatul. Iar când a fost ars pe un rug înalt, trebuie să se fi gândit la el și probabil că ar fi preferat să nu fi pus întrebarea sau să nu fi primit răspunsul.
Tot așa și în vremea noastră, când moare un om — chiar dacă s-a bucurat de bogăție, influență și putere, toate atributele ce-l făceau de invidiat, și după ce cei rămași în viață au trecut în revistă averea, calitățile, lucrurile și faptele — întrebarea e aceeași. Viața lui a fost bună sau rea? — ceea ce nu este decât un alt mod de a pune întrebarea lui Cresus. Invidia a dispărut și unitatea de măsură este: „A fost iubit sau a fost urât? Moartea lui este resimțită ca o pierdere sau provoacă o anumită bucurie?”
Îmi amintesc limpede moartea a trei oameni. Unul era cel mai bogat om al secolului, care, pentru că-și croise drum spre bogăție călcând peste sufletele și trupurile oamenilor, și-a petrecut mulți ani încercând să recapete dragostea pe care o pierduse și în acest scop a adus mari servicii omenirii și poate că acestea cântăreau mult mai greu decât răul pe care-l făcuse în trecut. Eram pe un vapor când a murit. Vestea a fost anunțată pe tabla de afișaj și aproape toată lumea a primit știrea cu plăcere. Ba unii au spus:
— Slavă ție, Doamne, că a murit nemernicul.
Altul, șiret ca diavolul, călca în picioare demnitatea umană și, întrucât cunoștea mult prea bine fiecare aspect al slăbiciunii și viciilor omenești, și-a folosit cunoștințele sale speciale ca să pervertească, să cumpere, să mituiască, să amenințe și să seducă oamenii, până ce a ajuns să dețină o poziție puternică. Își deghiza scopurile sub masca virtuții și m-am întrebat dacă și-a dat seama vreodată că niciun dar nu va răscumpăra în vecii vecilor dragostea unui om căruia i-ai jignit amorul propriu. Un om corupt nu poate decât să-l urască pe cel ce l-a corupt. Când omul acesta a murit, națiunea i-a cântat osanale, dar în același timp a răsuflat de ușurare că a murit.
Cel de-al treilea a greșit adresa în acțiunile lui, dar în tot timpul vieții s-a străduit să-i facă pe oameni curajoși, demni și buni, într-un timp când erau săraci și înspăimântați și când forțele răului aveau libertatea să profite de spaima lor. Puțini erau aceia care-i purtau ură. Când a murit, oamenii au izbucnit în lacrimi pe străzi și se gândeau cu jale:
„Ce ne facem acum? Cum putem s-o ducem fără el?”
În nesiguranța în care trăim, sunt convins că, în adâncul inimii lor, oamenii vor să fie buni și să fie iubiți. Într-adevăr, majoritatea viciilor lor sunt încercări de a obține mai repede dragostea. Când un om ajunge în clipa morții, indiferent de talentele, influența și geniul lui, dacă moare fără să fie iubit, viața trebuie să i se pară un eșec, iar moartea, o grozăvie rece. Mi se pare că, dacă dumneata sau eu însumi am avea de ales între două căi de gândire sau acțiune, trebuie să ne gândim la moarte și să încercăm să trăim în așa fel încât moartea noastră să nu facă plăcere lumii.
Nu există decât o singură poveste. Toate romanele, toate poeziile se întemeiază pe lupta neîntreruptă ce se dă în noi între bine și rău. Și am ajuns la convingerea că răul trebuie să fie mereu reanimat, în timp ce binele, virtutea sunt nemuritoare.
Viciul are mereu un chip proaspăt, nou, în timp ce virtutea este mai venerabilă decât orice pe lume.