1
Horace Quinn era ajutorul de șerif numit de curând să supravegheze lucrurile în districtul King City. Se plângea că noua lui funcție îi răpea prea multă vreme, timp pe care trebuia să-l petreacă la ferma sa. Soția lui se plângea și mai tare, dar adevărul era că, de când Horace fusese numit ajutor de șerif, nu se mai întâmplase nicio crimă. De fapt, urmărea să-și facă reclamă și avea de gând să candideze la funcția de șerif. Șeriful era o persoană importantă. Funcția lui era mai stabilă decât cea de procuror districtual și aproape la fel de permanentă și demnă ca aceea de judecător al Curții Superioare. Horace nu voia să rămână toată viața la fermă, iar soția lui dorea să locuiască la Salinas, unde avea rude.
Când vestea că Adam Trask a fost împușcat, răspândită de indian și de tâmplari, a ajuns până la Horace, acesta încălecă imediat și o lăsă pe soția lui să termine prepararea porcului pe care îl tăiase în dimineața aceea.
Chiar la nord de sicomorul cel mare, unde drumul spre Hester o ia la stânga, Horace se întâlni cu Julius Euskadi. Julius încerca să se hotărască dacă să se ducă la vânătoare de pitpalaci sau la King City și să prindă trenul de Salinas, ca să-și mai alunge plictiseala. Familia Euskadi erau oameni avuți, simpatici, de origine bască.
Julius zise:
— Dacă ai veni cu mine, m-aș duce la Salinas. Mi s-a spus că alături de Jenny, la două case de Long Green, s-a deschis o casă nouă, i se zice la Faye. Am auzit că e drăguț acolo, organizat ca la San Francisco. Au și un pianist.
Horace își sprijini un cot de șa și goni o muscă de pe spatele calului cu biciul din vână de bou.
— Cu altă ocazie. Trebuie să mă duc să cercetez ceva — spuse el.
— Nu cumva te duci la Trask?
— Chiar acolo. Ai auzit ceva?
— Nimic demn de crezare. Am auzit că domnul Trask s-a împușcat în umăr cu un patruzeci și patru și apoi i-a concediat pe toți cei de la fermă. Cum faci ca să te rănești în umăr cu un patruzeci și patru, Horace?
— Habar n-am. Ăștia din Est sunt tare deștepți. M-am gândit să mă duc să văd. Soția lui n-a născut de curând?
— Am auzit că are gemeni. Poate l-or fi împușcat ei — zise Julius.
— Unul a ținut revolverul și celălalt a apăsat trăgaciul. Altceva ai mai auzit?
— Aiureli, Horace. Vrei să te însoțesc?
— N-am de gând să te numesc adjunct, Julius. Șeriful spune despre contabili că fac mare scandal când e vorba de statele de salarii. Hornby din Alistal a numit-o adjunct pe mătușa lui și a ținut-o pe stat trei săptămâni chiar înainte de Paști.
— Bați câmpii.
— Ba nu, deloc. Iar tu, n-ai să capeți steaua.
— La naiba, nu vreau decât să fiu ajutor. M-am gândit doar să vin să-ți țin de urât. Sunt curios.
— Și eu. Mă bucur că vii, Julius. Pot oricând să te pun să depui mărturie dacă se întâmplă ceva. Cum spuneai că se cheamă casa aia nouă?
— La Faye. E una din Sacramento.
— La Sacramento se pricep la treburi de-astea.
Și Horace îi povesti cum merg treburile astea la Sacramento.
Era o zi frumoasă pentru călărit. Când intrară în valea Sanchezilor blestemară vântul prost din ultimii ani. Trei lucruri nu merg niciodată bine — agricultura, pescuitul și vânătoarea — bineînțeles în comparație cu alți ani.
Julius spuse:
— Dumnezeule, tare aș fi vrut să nu fi fost uciși toți urșii cenușii. În 1880, bunicul meu a omorât unul sus, la Pleyto, și ursul acesta cântărea o mie opt sute de funți.
Se făcu liniște când intrară pe sub stejari, o liniște care venea din înseși locurile acelea. Niciun zgomot, nicio mișcare.
— Mă întreb dacă o fi terminat de reparat casa cea veche? — zise Horace.
— La naiba, nu. Rabbit Holman lucra la ea și mi-a spus că Trask i-a chemat și i-a concediat pe toți. Le-a spus să nu mai vină înapoi.
— Se spune că Trask are o grămadă de bani.
— Cred că are o situație bună. Sam Hamilton îi sapă patru puțuri — dacă nu l-o fi concediat și pe el.
— Ce mai face domnul Hamilton? Ar trebui să mă duc să-l văd.
— E bine. Plin de drăcii ca întotdeauna.
— Va trebui să mă duc sus să-i fac o vizită — zise Horace.
Lee ieși să-i întâmpine la intrare.
Horace spuse:
— Bună, Cing Ciong. Stăpânul tău i-acasă?
— Bolnav — răspunse Lee.
— Aș vrea să-l văd.
— Nu vede la el. Bolnav.
— Ajunge — zise Horace. — Spune-i că ajutorul de șerif Quinn dorește să-l vadă.
Lee dispăru și se întoarse într-o clipă.
— Poftim. Eu ia caii.
Adam stătea culcat în patul cu baldachin, în care se născuseră gemenii. Stătea sprijinit de perne, iar un bandaj gros făcut în casă îi acoperea partea stângă a pieptului și umărul. Camera mirosea a pomadă Hall. Horace îi spunea mai târziu soției sale:
— Ai văzut vreodată un mort care respiră? Uite așa arăta și el. Pomeții obrajilor îi erau ieșiți în afară, iar pielea nasului era întinsă și lucioasă. Ochii, care păreau că-i ies din orbite, cuprindeau toată partea superioară a feței; erau strălucitori de boală și aveau o privire fixă și mioapă. Mâna dreaptă, osoasă, frământa pătura.
Horace zise:
— Bună ziua, domnule Trask. Am auzit că v-ați rănit.
Făcu o pauză, în așteptarea unui răspuns. Continuă:
— M-am gândit să trec pe aici să văd ce faceți. Cum s-a întâmplat?
Pe chipul lui Adam se citi o vădită dorință de a vorbi. Se mișcă încet în pat.
— Dacă vă vine greu să vorbiți, puteți șopti — adăugă Horace plin de bunăvoință.
— Numai când respir adânc — făcu Adam încet. — Îmi curățam arma și s-a descărcat.
Horace privi spre Julius și apoi spre bolnav. Adam observă privirea și o ușoară roșeață îi urcă în obraz.
— Se întâmplă. Aveți revolverul la îndemână? — întrebă Horace.
— Cred că Lee l-a ascuns.
Horace se îndreptă spre ușă.
— Hei, Cing Ciong, adu revolverul.
După un minut, Lee îi întinse revolverul prin ușă, cu mânerul înainte. Horace îl privi, scoase încărcătorul, împinse cartușele afară și mirosi tubul de aramă al singurului cartuș gol.
— Blestematele astea trag mai bine când le cureți decât când țintești. Va trebui să fac un raport la comitat, domnule Trask. N-o să vă răpesc prea mult timp. Curățați revolverul, poate cu o vergea, și s-a descărcat și v-a lovit la umăr?
— Așa-i, domnule — răspunse Adam repede.
— Și curățându-l, nu i-ați scos încărcătorul?
— Așa-i.
— Și împingeați vergeaua înainte și înapoi cu țeava îndreptată spre dumneavoastră și cu cocoșul ridicat?
Adam începu să respire agitat.
Horace continuă:
— Ar fi trebuit să zboare și vergeaua, și să vă ia și mâna stângă.
Ochii palizi, spălăciți de soare, ai lui Horace nu se desprindeau de pe chipul lui Adam. Spuse cu bunăvoință:
— Ce s-a întâmplat, domnule Trask? Spuneți-mi, ce s-a întâmplat?
— V-am spus adevărul, a fost un accident, domnule.
— Nu cumva ați dori să scriu un raport așa cum am spus mai înainte? Șeriful ar crede c-am înnebunit. Ce s-a întâmplat?
— Nu prea sunt obișnuit cu revolverele. Poate nu s-a întâmplat chiar așa, dar îl curățam și s-a descărcat.
Horace scotea un fel de fluierat pe nas. Fu nevoit să respire pe gură, ca să-i pună capăt. Se mișcă încet, în sus, dinspre piciorul patului, mai aproape de capul lui Adam și de ochii lui holbați.
— Ați venit nu de mult din Răsărit, nu-i așa, domnule Trask?
— Adevărat. Din Connecticut.
— Probabil că pe acolo oamenii nu prea mai folosesc armele de foc.
— Nu prea.
— Ieșeați uneori la vânătoare?
— Puțin.
— Așadar, sunteți mai obișnuit cu pușca?
— Da. Dar n-am vânat niciodată prea mult.
— Atunci, probabil că n-ați folosit niciodată un revolver, așa că nu știați cum să umblați cu el!
— Așa e — spuse Adam zelos. — Acolo lumea nu prea are revolvere.
— Și când ați venit aici, ați cumpărat un patruzeci și patru pentru că pe aici toată lumea are un revolver și voiați să învățați să-l folosiți.
— Mă gândeam că-i un lucru pe care e bine să-l înveți.
Julius Euskadi stătea încordat, gata să prindă totul; asculta, dar fără să spună nimic.
Horace oftă și își luă ochii de la Adam. Privirea lui îl șterse pe Julius și trecu dincolo de el, apoi stărui din nou asupra mâinilor sale. Puse revolverul pe birou și aranjă cu grijă, lângă el, cartușele de plumb și aramă. Spuse:
— Sunt ajutor de puțină vreme. Am crezut că treaba asta va fi o distracție și că poate în câțiva ani voi candida ca șerif. Dar n-am stofă. Pentru mine nu-i niciun fel de distracție.
Adam îl urmărea nervos.
— Nu cred ca cineva să se fi speriat vreodată de mine — de înfuriat cred că da, dar de speriat nu. E un lucru meschin și mă face să mă simt meschin.
Julius spuse iritat:
— Nu te lăsa. Nu poți demisiona chiar în clipa asta.
— Pe dracu, nu pot dacă nu vreau. În fine, domnule Trask, ați făcut armata la cavalerie. Armele cavaleriei sunt carabinele și revolverul. Dumneavoastră…
Se opri și înghiți în sec.
— Ce s-a întâmplat, domnule Trask?
Ochii lui Adam se făcură parcă și mai mari, erau umezi și cu marginile pleoapelor roșii.
— A fost un accident — șopti el.
— A văzut cineva? Soția dumneavoastră era de față când s-a întâmplat?
Adam nu răspunse, și Horace văzu că ținea ochii închiși.
— Domnule Trask, știu că sunteți un om bolnav. Încerc să fac lucrurile cât mai ușoare pentru dumneavoastră, pe cât pot. Ce-ar fi să vă odihniți în timp ce eu stau de vorbă cu soția dumneavoastră?
Așteptă un moment, apoi se întoarse spre ușa unde mai stătea încă Lee.
— Cing Ciong, spune-i stăpânei că aș vrea să stau de vorbă cu ea câteva minute.
Lee nu răspunse.
— Soția mea e plecată într-o vizită.
— Nu era aici când s-a întâmplat?
Horace aruncă o privire spre Julius și văzu că buzele acestuia aveau o expresie curioasă. Colțurile gurii lui erau ușor ridicate într-un zâmbet sardonic. Lui Horace îi trecu prin minte: „Gândește mai repede decât mine. Ar fi un șerif bun.”
Spuse:
— Interesant. Soția dumitale a născut un copil — ba doi — cu două săptămâni în urmă, și acum a plecat într-o vizită. A luat pruncii cu ea? Adineauri mi s-a părut că i-am auzit.
Horace se aplecă deasupra patului și atinse pumnul drept al lui Adam.
— Nu pot să sufăr treaba asta, dar nu mai pot să mă opresc, Trask! Vreau să-mi spui ce s-a întâmplat. Nu e o curiozitate. E legea. Acum, la naiba, ori deschizi ochii și-mi spui mie, ori zău că te duc în fața șerifului, așa rănit cum ești.
Adam deschise ochii, dar erau lipsiți de lumină, ca ai unui somnambul. Vocea lui sună fără inflexiuni, fără să accentueze nimic, fără nicio emoție. Ca și cum ar fi pronunțat perfect niște cuvinte într-o limbă pe care nu o înțelegea.
— Soția mea a plecat — spuse el.
— Unde s-a dus?
— Nu știu.
— Cum adică?
— Nu știu unde s-a dus.
Julius interveni, vorbind pentru prima oară.
— De ce a plecat?
— Nu știu.
Horace zise furios:
— Fii atent, Trask. Te joci cu focul și mie nu-mi plac bănuielile ce-mi vin în minte. Trebuie să știi de ce a plecat.
— Nu știu de ce a plecat.
— Era bolnavă? Avea o comportare stranie?
— Nu.
Horace se întoarse.
— Cing Ciong, tu știi ceva?
— Eu plecat la King City, sâmbătă. Venit la doișpe, la noapte. Găsit domnu Trask jos.
— N-ai fost aici când s-a întâmplat?
— Nu, domnu.
— Bine, atunci sunt nevoit să mă întorc la dumneata, Trask. Trage puțin perdeaua, Cing Ciong, ca să văd. Așa, acum e mai bine. Am să vorbesc eu în locul dumitale, până mă lămuresc. Soția dumitale a plecat. Ea a tras?
— A fost un accident.
— Un accident, dar revolverul era în mâna ei?
— A fost un accident.
— Nu prea vrei să mă ajuți. Dar să spunem că a plecat și că trebuie s-o găsim — știi — ca într-un joc de copii. Așa vrei dumneata. De cât timp sunteți căsătoriți?
— De aproape un an.
— Cum o chema înainte de căsătorie?
Urmă o pauză lungă, apoi Adam zise blând:
— Nu pot să spun. Am promis.
— Fiți atent. De unde venea?
— Nu știu.
— Domnule Trask, vă băgați singur la închisoare. Descrieți-mi-o. Ce înălțime are?
Lui Adam îi străluciră ochii.
— Nu e înaltă — micuță și delicată.
— Bine. Ce culoare de păr? Ochii?
— Era frumoasă.
— Era?
— Este.
— Vreun semn?
— Ah, Dumnezeule, nu. Ba da — o cicatrice pe frunte.
— Nu-i cunoașteți numele, nu știți de unde vine, unde s-a dus, și nu puteți s-o descrieți. Și credeți că eu sunt prost.
Adam spuse:
— Avea un secret. I-am promis că n-am s-o întreb. Se temea pentru cineva.
Și deodată începu să plângă. Tot trupul i se scutura, și suspina. Plângea de ți se rupea inima. Horace simți că-l cuprinde întristarea.
— Julius, vino în camera de alături.
O luă înainte spre salon.
— Spune-mi ce crezi, Julius? E nebun?
— Nu știu.
— Oare a ucis-o?
— Asta mi-a trecut prin minte.
— Și mie — zise Horace. — Dumnezeule! — Se îndreptă repede spre dormitor și se întoarse cu revolverul și gloanțele.
— Le-am uitat, se scuză el. N-o să rămân mult în slujba asta.
— Ce-ai de gând să faci? — întrebă Julius.
— Cred că mă depășește. Ți-am spus că n-o să te pun pe statul de salarii, dar acum ridică mâna dreaptă.
— Nu vreau să depun jurământul, Horace. Vreau să mă duc la Salinas.
— N-ai de ales, Julius. Va trebui să te arestez dacă nu ridici afurisita aia de mână.
Julius ridică de nevoie mâna și repetă jurământul în scârbă.
— Asta-i răsplata că ți-am ținut de urât. Taică-meu o să mă jupoaie de viu. Ei, și acum ce facem?
Horace zise:
— Dau o fugă până la tata. Am nevoie de șerif. L-aș lua pe Trask cu mine, dar nu vreau să-l mișc. Trebuie să rămâi, Julius. Îmi pare rău. Ai un revolver?
— La naiba, nu.
— Ia-l pe ăsta, și steaua mea.
Își descheie steaua de pe cămașă și i-o întinse.
— Cât timp crezi că o să lipsești?
— Nu mai mult decât o să fie necesar. Ai văzut-o vreodată pe doamna Trask?
— Nu, n-am văzut-o.
— Nici eu. Și trebuie să-i spun șerifului că Trask nu-i știe nici numele, nici nimic altceva. Și că nu e prea mare și că e frumoasă. A dracului descriere! Cred că o să-mi dau demisia înainte de a-i spune astea șerifului, pentru că după asta cu siguranță că mă dă el pe mine afară. Crezi că el a ucis-o?
— De unde dracu să știu eu?
— Nu te înfuria.
Julius luă revolverul, puse înapoi cartușele în încărcător și-l învârti pe degete.
— Vrei să-ți dau o idee, Horace?
— Nu ți se pare că am nevoie de așa ceva?
— Sam Hamilton o cunoaște — el a ajutat-o la naștere, spune Rabbit. Și doamna Hamilton a îngrijit-o. De ce nu te-ai duce acolo în drum, să afli cum arată cu adevărat?
— Mă gândesc că ar fi mai bine să păstrezi tu steaua aia. Ai dreptate. O să mă duc — spuse Horace.
— Vrei să mai cercetez ce-i pe aici?
— Vreau să fii atent să nu plece — sau să se rănească. Ai înțeles? Ai grijă de tine.
2
Pe la miezul nopții, Horace se urcă într-un tren de marfă la King City. Luă loc în cabina locomotivei alături de mecanic și ajunse la Salinas în zori. Salinas era reședința comitatului și era un oraș care se dezvolta repede. Populația lui avea să depășească în curând două mii de locuitori. Era cel mai mare oraș între San Jose și San Luis Obispo, și toată lumea simțea că are un viitor strălucit.
Horace merse pe jos de la gara Southern Pacific și se opri să ia micul dejun la Chop House. Nu voia să-l trezească pe șerif atât de devreme și să-l irite fără motiv. La Chop House se întâlni cu tânărul Will Hamilton, arătând foarte prosper într-un costum sare și piper.
Horace se așeză la masă cu el.
— Ce mai faci, Will?
— Destul de bine.
— Ai venit aici cu treburi?
— Da. Am de încheiat o mică afacere.
— Ai putea câteodată să te mai gândești și la mine.
Lui Horace i se părea curios că vorbește astfel cu un om atât de tânăr, dar Will Hamilton avea în jurul lui o aureolă de succes. Toată lumea știa că va deveni un om foarte influent în comitat. Unor oameni, viitorul li se vede pe chip, fie că e bun sau rău.
— Am s-o fac, Horace. Credeam că ferma îți răpește tot timpul.
— M-aș lăsa convins să o închiriez, dacă s-ar ivi altceva.
Will se aplecă deasupra mesei.
— Știi bine, Horace, că partea asta a noastră din comitat a fost cam lăsată în urmă. Te-ai gândit vreodată să candidezi la o funcție?
— Ce vrei să spui?
— Ești ajutor de șerif — te-ai gândit vreodată să candidezi pentru postul de șerif?
— Nu, nu m-am gândit.
— Gândește-te. Dar nu mai spune și altora. Te caut peste câteva săptămâni și mai vorbim noi. Dar nu mai spune și altora.
— Așa o să fac, Will. Dar avem un șerif foarte bun.
— Știu. Dar n-are nicio legătură una cu alta. La King City nu avem niciun șerif — ai înțeles?
— Am înțeles. O să mă gândesc. Apropo, ieri am trecut și i-am văzut pe tatăl și pe mama ta.
Chipul lui Will se lumină.
— Zău? Ce mai fac?
— Bine. Tatăl tău e un adevărat geniu al râsului.
Will chicoti.
— Când eram copii, ne făcea să râdem tot timpul.
— Dar e și un om deștept, Will. Mi-a arătat un fel de moară de vânt pe care a inventat-o el — al naibii să fiu dacă am mai văzut așa ceva.
— Ah, Dumnezeule, iar o să înceapă povestea cu brevetarea! — zise Will.
— Dar e bună — spuse Horace.
— Toate sunt bune. Dar singurii oameni care câștigă bani sunt avocații care înregistrează brevetele. Asta o scoate din sărite pe mama.
— În privința asta ai dreptate.
Will răspunse:
— Singura cale de a face bani este să vinzi ceea ce au făcut alții.
— E drept, Will, dar e cea mai grozavă moară de vânt pe care ai văzut-o vreodată.
— Te-a cucerit și pe tine, Horace, nu-i așa?
— Cred că da. Dar n-ai vrea să-și schimbe firea, nu?
— Dumnezeule! Bineînțeles că nu! Gândește-te la ce ți-am spus.
— Bine.
— Și ține-ți gura — repetă Will.
Funcția de șerif nu era ușoară, iar comitatul care reușea să nimerească un șerif bun din căciula alegerilor populare era norocos. Era o funcție complicată. Sarcinile obișnuite ale șerifului — să aplice legea și să mențină liniștea — erau departe de a fi cele mai importante. Era adevărat că în comitat șeriful reprezenta forța armată, dar într-o comunitate unde erau în joc atâtea și atâtea interese personale, un șerif aspru sau prost nu rezista multă vreme. Existau diverse conflicte în ce privește drepturile asupra apei, haturile, discuții cu privire la locurile de trecere, relațiile particulare sau problemele de paternitate — și toate acestea trebuiau soluționate fără forța armelor. Un șerif bun nu recurgea la arestare decât atunci când toate celelalte mijloace se dovedeau neputincioase. Cel mai bun șerif nu era cel care se pricepea cel mai bine la luptă, ci cel mai diplomat.
În comitatul Monterey era unul bun. Avea o calitate strălucită — nu se băga unde nu-i fierbea oala.
Pe la nouă și zece minute, Horace intră în biroul șerifului, din vechea închisoare a comitatului. Șeriful îi strânse mâna și discutară despre vreme și recoltă până când Horace se simți pregătit să se refere la treburile pentru care venise. În cele din urmă, spuse:
— Am venit la dumneavoastră, domnule, să vă cer un sfat.
Și povesti totul în amănunt — ce a spus fiecare, ce figură aveau și ce oră era — totul.
După câteva minute, șeriful închise ochii și își încrucișă brațele. Din când în când, puncta relatarea deschizând ochii, dar nu făcea niciun comentariu.
— Eram în mare încurcătură — spuse Horace. — Nu-mi puteam da seama ce se întâmplase. Nu puteam afla nici măcar cum arată femeia. Lui Julius Euskadi i-a venit ideea să mă duc să-l văd pe Sam Hamilton.
Șeriful se mișcă, întinse picioarele și analiză situația.
— Crezi că el a omorât-o?
— Așa credeam, dar domnul Hamilton m-a convins de contrariul. Spune că Trask nu e omul care să poată omorî pe cineva.
Șeriful spuse:
— Fiecare om are ceva de criminal în sinea lui. Găsește-i doar trăgaciul și crima e gata.
— Domnul Hamilton mi-a spus despre ea niște lucruri curioase. Când a ajutat-o la naștere, ea l-a mușcat de mână. Dacă ați vedea cum arată mâna, parcă l-a apucat un lup.
— Sam ți-a descris-o?
— Da, și el, și soția lui.
Horace scoase din buzunar o bucată de hârtie și citi o descriere amănunțită a lui Cathy. Amândoi Hamiltonii știau aproape tot ce se putea ști din punct de vedere fizic despre Cathy.
Când Horace termină, șeriful oftă:
— Au fost de acord amândoi cu privire la cicatrice?
— Da. Și amândoi au observat că uneori era mai întunecată, alteori mai puțin.
Șeriful închise ochii din nou și se lăsă pe spătarul scaunului. Deodată se îndreptă, deschise un sertar al biroului și scoase o sticlă de whisky.
— Ia o gură — spuse el.
— Nu refuz. În sănătatea dumneavoastră.
Horace își șterse gura și întinse sticla îndărăt.
— Aveți vreo idee? — întrebă el.
Șeriful trase trei înghițituri bune de whisky, astupă sticla și o puse îndărăt în sertar înainte de a răspunde.
— Avem aici un comitat bine organizat. Eu mă înțeleg bine cu ofițerii de poliție, le dau o mână de ajutor la nevoie, iar ei, la rândul lor, mă sprijină când am eu nevoie. Într-un oraș în continuă dezvoltare, cum e Salinas, cu străini care vin și pleacă tot timpul — am putea avea necazuri dacă nu am fi foarte atenți. Mă împac bine cu localnicii. — Îl privi pe Horace în ochi. — Nu te neliniști. Nu am de gând să-ți țin un discurs. Vreau doar să-ți arăt cum stau lucrurile. Noi nu mâncăm oamenii. Trebuie să conviețuim cu ei.
— Am greșit cu ceva?
— Nu, n-ai greșit, Horace. Ai făcut bine. Dacă n-ai fi venit la oraș sau dacă l-ai fi adus pe domnul Trask aici, am fi fost în mare încurcătură. Așteaptă. Am să-ți spun ceva…
— Ascult — făcu Horace.
— Dincolo de calea ferată, lângă cartierul chinezesc, este un șir de bordeluri.
— Le știu.
— Toată lumea le știe. Dacă le-am închide, și-ar muta locul. Oamenii au nevoie de ele. Le supraveghem ca să nu se întâmple ceva rău. Iar cei care administrează aceste bordeluri țin legătura cu noi. Cu informațiile provenite de acolo am prins câțiva oameni care erau urmăriți.
Horace spuse:
— Am auzit de la Julius…
— Așteaptă o clipă. Lasă-mă să termin eu ce am de spus despre asta, ca să nu fiu nevoit să repet. Acum trei luni, o femeie frumoasă a venit să mă vadă. Voia să deschidă o asemenea casă aici și voia să fie în regulă. Venea din Sacramento. Conducea un stabiliment acolo. Avea niște scrisori de la niște persoane importante — cazier curat — n-a avut niciodată încurcături. O cetățeană onorabilă.
— Mi-a spus Julius. O cheamă Faye.
— Așa-i. A deschis o casă drăguță, liniștită, bine organizată. Era și timpul ca bătrâna Jenny și negresa să aibă concurență. Erau înnebunite din pricina asta, dar le-am spus exact ce ți-am spus și ție. Era timpul să aibă concurență.
— Are și un pianist.
— Da, are. Unul bun — e orb. Dar ai de gând să mă lași să vorbesc?
— Iertați-mă, se scuză Horace.
— E-n regulă. Eu sunt cam încet, dar nu mă las. Oricum, Faye s-a dovedit a fi exact așa cum pare, o cetățeană bună în care poți avea încredere. De un singur lucru se teme ca de dracu un bordel liniștit: de o fată ușuratică, fugită de acasă, care vine să se angajeze. Tatăl ei o găsește și face un scandal monstru. Apoi se amestecă biserica și pe urmă femeile și în curând bordelul respectiv capătă o reputație proastă și trebuie să-l închidem. Înțelegi?
— Da! — spuse încet Horace.
— Să nu-ți meargă mintea prea departe. Nu-mi place să spun ceva la care te-ai gândi dinainte. Faye mi-a trimis un bilețel duminică seara. A venit pe la ea o fată de la care nu poate afla prea multe. Ce o miră pe Faye este faptul că tânăra arăta ca o fată fugită de-acasă, numai că e o târfă versată. Știe să te joace pe degete și cunoaște toate tertipurile. M-am dus s-o văd. Mi-a spus povestea obișnuită, dar n-am găsit nimic să-i reproșez. Este majoră și nimeni n-a făcut vreo reclamație.
Întinse mâinile.
— Asta-i tot? Ce facem?
— Sunteți sigur că e doamna Trask?
Șeriful zise:
— Ochii depărtați, păr blond și cicatrice pe frunte, și a sosit duminică după-amiază.
Horace îl avea în minte pe Adam plângând.
— Doamne-Dumnezeule! Șerife, trimiteți pe altcineva să-i spună. Eu îmi dau demisia înainte să fac asta.
Șeriful privi în gol.
— Spui că el nici nu-i știe numele, nici măcar de unde vine. A reușit să-l zăpăcească, nu crezi?
— Sărmanul. Sărmanul de el, e îndrăgostit de ea. Nu, zău, să se ducă să-i spună altcineva. Eu nu mă duc.
Șeriful se ridică.
— Hai să coborâm până la Chop House să bem o cafea.
Merseră câtva timp pe stradă în tăcere.
— Horace — zise șeriful. — Dacă eu aș spune unele din lucrurile pe care le știu, tot comitatul ăsta afurisit ar lua foc.
— Îmi închipui.
— Spui că a născut gemeni?
— Da, doi băieți.
— Ascultă-mă, Horace. Sunt doar trei oameni pe lume care știu — ea, tu și cu mine. O să-i atrag atenția că, dacă scoate vreodată o vorbă, o zbor din comitat cu o viteză de o să-i ia foc fundul. Și tu, Horace, dacă o să te mănânce vreodată limba, înainte de a vorbi cu cineva, chiar cu soția ta, gândește-te ce ar simți cei doi băieți aflând că mama lor e o târfă.
3
Sub stejarul cel mare, Adam stătea lungit în fotoliul lui. Mâna stângă îi era bine bandajată și lipită de trup, așa încât să nu-și poată mișca umărul.
Lee ieși afară cărând coșul cu rufe. Îl așeză pe jos, lângă Adam, și intră din nou în casă.
Gemenii erau treji și priveau amândoi în sus, fără să vadă, spre frunzele stejarului fluturate de vânt. O frunză uscată căzu încet legănându-se și se așeză în coș. Adam se aplecă și o scoase.
Nu auzi calul lui Samuel până ce acesta aproape că dădu peste el, dar Lee îl văzuse venind. Scoase din casă un scaun și o conduse pe Doxology spre grajd.
Samuel se așeză liniștit și nu-l tulbură pe Adam cu o privire prea insistentă sau ferindu-se să se uite la el. Vântul sufla răcoros prin vârful copacilor și o pală răvăși părul lui Samuel.
— M-am gândit că ar fi mai bine să reîncep forajul — spuse Samuel încet.
Vocea lui Adam era răgușită de atâta tăcere.
— Nu. Nu vreau niciun fel de puțuri. Am să plătesc pentru munca făcută.
Samuel se aplecă peste coș și puse degetul în palma micuță a unuia dintre gemeni, iar degetul acestuia se închise apucându-l.
— Ultimul obicei prost de care se debarasează omul este să dea sfaturi.
— N-am nevoie de sfaturi.
— Nimeni n-are. Este un dar al celui care le oferă. Adam, trebuie să mimezi.
— Ce să mimez?
— Fă-o pe omul viu, ca într-o piesă. După un timp îndelungat, o să devină realitate.
— De ce s-o fac? — întrebă Adam.
Samuel îi privea pe gemeni.
— O să lași ceva în urmă, indiferent ce faci sau dacă nu faci nimic. Chiar dacă lași terenul nedefrișat, cresc buruienile și mărăcinii. Ceva tot o să crească.
Adam nu răspunse și Samuel se ridică.
— Mă mai întorc. O să mă întorc mereu. Mimează, Adam.
În spatele grajdului, Lee o ținea pe Doxology în timp ce Samuel încăleca.
— S-a terminat cu librăria ta, Lee — spuse el.
— Ei, nu-i nimic, poate că nici n-am dorit-o chiar atât de mult — răspunse Lee.