1
Lee i-a ajutat pe Adam și pe cei doi băieți ai lui să se mute la Salinas, cu alte cuvinte, a făcut totul, a împachetat lucrurile ce trebuiau luate, le-a dus la tren, a încărcat bancheta din spate a Ford-ului și, când au ajuns la Salinas, a despachetat și a aranjat familia în micuța casă a lui Dessie. După ce-a făcut tot ce-i trecu prin minte pentru a crea condiții să se simtă bine, ba chiar și o grămadă de lucruri fără importanță și încă multe altele doar ca să mai amâne scadența, într-o seară, după ce gemenii plecară la culcare, îl servi pe Adam într-un mod foarte rece. Poate că Adam a surprins intenția lui Lee din răceala și formalismul acestuia.
Îi spuse:
— Ei, mă așteptam să vină și clipa asta. Ia spune.
Asta dădu peste cap tot discursul pe care Lee îl învățase pe dinafară și pe care intenționase să-l înceapă cu: „Timp de atâția ani v-am servit cum am putut mai bine, dar acum simt…”
— Am amânat cât am putut — zise Lee. — Am un discurs gata pregătit. Vreți să-l auziți?
— Vrei să-l rostești?
— Nu. Nu vreau. Deși e un discurs destul de bun.
— Când intenționezi să pleci? — întrebă Adam.
— Cât se poate de repede. Mi-e teamă să nu mă răzgândesc dacă nu plec repede. Vreți să vă servesc până vă găsiți pe altcineva?
— Mai bine nu. Știi cât de încet sunt eu. Ar putea să dureze câtva timp. S-ar putea să nu mă hotărăsc niciodată.
— Atunci voi pleca mâine.
— Pe băieți asta o să-i distrugă — zise Adam. — Nu știu ce vor face. Poate ar fi mai bine să o ștergi și să mă lași să le spun eu mai târziu.
— După părerea mea, copiii ne surprind întotdeauna prin reacțiile lor — spuse Lee.
Și așa se întâmplă. La micul dejun, a doua zi, Adam zise:
— Băieți, Lee pleacă.
— Zău? — făcu Cal. — Deseară e un meci de baschet, costă zece cenți. Putem merge?
— Da. Dar ai auzit ce-am spus?
— Sigur — răspunse Aron. — Ai spus că Lee pleacă.
— Dar nu se mai întoarce.
Cal întrebă:
— Unde se duce?
— Se duce să locuiască la San Francisco.
— A! — făcu Aron. — Este un cetățean pe Main Street, chiar pe stradă, are o plită mică, fierbe cârnați și îi pune în cornuri. Costă un cent. Și poți să iei muștar cât vrei.
Lee stătea în ușa bucătăriei, zâmbind spre Adam.
Când gemenii își adunară cărțile, Lee spuse:
— La revedere, băieți.
Ei strigară:
— La revedere! — și se repeziră afară din casă.
Adam își țintui privirea în ceașca lui de cafea și spuse cu un fel de scuză:
— Ce brute mici! Cred că asta-i răsplata pentru mai bine de zece ani de serviciu!
— Prefer așa — zise Lee. — Dacă ar pretinde că sunt nenorociți, ar fi niște mincinoși. Pentru ei, asta nu înseamnă nimic. Poate se vor gândi uneori la mine — în sinea lor. Nu vreau să fie triști. Sper că nu sunt atât de mărunt sufletește, încât să fiu satisfăcut că mi se simte lipsa.
Puse cincizeci de cenți pe masă, în fața lui Adam.
— Deseară, când pleacă la meciul de baschet, dați-le din partea mea să-și cumpere cârnați. S-ar putea ca darul meu de adio să le deranjeze stomacul.
Adam se uită la coșul lunguieț pe care Lee îl adusese în sufragerie.
— Ăsta-i tot bagajul tău, Lee?
— Tot, afară de cărți. Sunt în cutii, în pivniță. Dacă îmi permiteți, voi trimite după ele sau voi veni să le iau după ce mă instalez.
— Sigur, de ce nu? Ai să-mi lipsești, Lee, fie că vrei, fie că nu vrei. Chiar ai de gând să-ți deschizi o librărie?
— Așa intenționez.
— Ai să ne trimiți vești despre tine?
— Nu știu. Am să mă mai gândesc la asta. Se spune că, dacă tai rana din rădăcină, se vindecă mai repede. Pentru mine nu există nimic mai trist decât prieteniile care nu se mai mențin decât prin lipiciul timbrelor. Dacă nu poți vedea sau auzi sau atinge un om, e mai bine să-l lași în pace.
Adam se ridică de la masă.
— Merg și eu cu tine până la gară.
— Nu! — zise Lee repede. — Nu, asta nu vreau. La revedere, domnule Trask. La revedere, Adam.
Ieși din casă atât de repede, încât „la revedere” al lui Adam îl ajunse la capătul treptelor de la intrare, iar „Nu uita să scrii” răsună odată cu zgomotul porții.
2
Seara, după meciul de baschet, Cal și Aron își cumpăraseră fiecare câte cinci cârnați cu cornuri, și se nimerise bine, pentru că Adam uitase să pregătească ceva de mâncare. Mergând spre casă, gemenii discutară pentru prima oară despre Lee.
— Mă întreb de ce-o fi plecat — se miră Cal.
— A mai pomenit și mai înainte de plecare.
— Ce crezi că o să facă fără noi?
— Nu știu. Pariez că vine înapoi — zise Aron.
— Ce vrei să spui? Tata zice că o să deschidă o librărie. Asta-i nostim. O librărie chinezească.
— O să se întoarcă — repetă Aron. — O să se simtă singur fără noi. O să vezi.
— Pun pariu pe zece cenți că n-o să se întoarcă.
— Câtă vreme?
— Niciodată.
— S-a făcut — spuse Aron.
Aron n-a câștigat rămășagul mai devreme de o lună, dar l-a câștigat șase zile mai târziu.
Lee sosi cu trenul de zece patruzeci și intră în casă folosind cheia lui. În sufragerie era lumină, dar Lee îl găsi pe Adam în bucătărie, răzând cu vârful unui deschizător de conserve o crustă neagră, groasă, de pe tigaie.
Lee își puse jos coșul.
— Dacă o lăsați să se moaie peste noapte, iese singură.
— Zău? Am ars tot ce am găsit. În grădină e o tigaie cu sfeclă. Mirosea așa de urât că n-am mai putut s-o suport în casă. Sfecla arsă e îngrozitoare, Lee! — strigă el și adăugă: — S-a întâmplat ceva?
Lee îi luă din mână tigaia neagră de fier, o puse în chiuvetă și dădu drumul la apă peste ea.
— Dacă am avea o sobă nouă cu gaz, am putea face o cafea în câteva minute — spuse el. — Aș putea însă să fac focul.
— Soba nu arde — spuse Adam.
Lee ridică un capac.
— Ați scos vreodată cenușa?
— Cenușa?
— Duceți-vă în camera alăturată — spuse Lee. — Am să fac cafea.
Adam ascultă ordinul și așteptă nerăbdător în sufragerie. În cele din urmă, Lee aduse două cești de cafea și le așeză pe masă.
— Am făcut-o într-un ibric. Mult mai repede.
Se aplecă peste coșul lui lunguieț și desfăcu legătura care îl ținea închis. Scoase sticla de ceramică.
— Absint chinezesc — zise. — Ng-ka-py-ul poate să mai țină vreo zece ani. Am uitat să vă întreb dacă mi-ați găsit înlocuitor.
— Te învârți în jurul cozii — spuse Adam.
— Știu. Și mai știu că cel mai bun lucru ar fi să spun ce am de spus și să termin.
— Ți-ai pierdut banii la jocul de fan-tan?
— Nu. Aș fi preferat să fie așa. Nu, am toți banii. S-a rupt dopul ăsta afurisit — va trebui să-l bag în sticlă.
Își turnă în cafea licoarea cea neagră.
— N-am băut niciodată așa. Se spune că-i bun.
— Are gust de mere putrede — zise Adam.
— Da, dar amintiți-vă că Sam Hamilton spunea că are gust de mere putrede bune.
— Când crezi că ai să ajungi să-mi povestești ce ți s-a întâmplat?
— Nu mi s-a întâmplat nimic — spuse Lee. — M-am simțit singur. Asta-i tot. Nu-i de-ajuns?
— Și cu librăria cum rămâne?
— N-am nevoie de librărie. Cred că mi-am dat seama de asta încă înainte de a mă urca în tren, dar mi-a trebuit tot timpul ăsta ca să mă conving.
— În cazul ăsta ți s-a spulberat și ultimul tău vis.
— Să-i fie de bine.
Lee părea că-i gata să-și ia câmpii.
— Domnu Tlask, băiatu chinezu clede că se îmbete.
Adam se alarmă.
— Ce-i cu tine?
Lee duse sticla la gură și luă o înghițitură mare, fierbinte, și suflă vaporii care-i ardeau gâtlejul.
— Adam — spuse el — sunt incomparabil, de necrezut, copleșitor de fericit că sunt iar acasă. N-am fost niciodată atât de singur în viața mea.