1
Ca și în timpurile biblice, se mai petreceau minuni pe pământ și în zilele acelea. La o săptămână după lecție, un Ford pătrunse pe strada principală din King City și se opri, zdruncinându-se, în fața poștei. Adam ședea la volan, avându-l alături pe Lee, iar cei doi băieți tronau mândri în spate.
Adam privi în jos, la podea, și toți patru îngânară în cor:
— Frâna — benzina în sus — întrerupe.
Micul motor hurui și apoi se opri. O clipă, Adam se lăsă pe spate, înainte de a se da jos, obosit, dar mândru.
Funcționarul poștei privi printre zăbrelele cuștii lui aurii.
— Văd că aveți una din afurisitele alea — spuse el.
— Trebuie să fiu în pas cu vremea — răspunse Adam.
— Domnule Trask, eu prezic că va veni timpul când n-o să se mai găsească niciun cal.
— Poate că așa va fi.
— O să se schimbe fața satului. Uruitul lor pătrunde peste tot — continuă funcționarul. — Chiar și aici resimțim treaba asta. Omul obișnuia să vină după corespondență o dată pe săptămână. Acum vine în fiecare zi, uneori chiar și de două ori. Pur și simplu, nu poate aștepta afurisitul ăla de catalog. Aleargă. Tot timpul aleargă.
Era atât de pornit în nemulțumirea lui, încât Adam își dădu seama că acesta nu-și cumpărase încă un Ford. Se vădea la el un fel de gelozie.
— Eu nu mi-aș dori așa ceva — spuse funcționarul, ceea ce însemna de fapt că nevasta îl pisa să cumpere și el una. Femeile sunt acelea care fac presiuni. Era în joc poziția socială.
Funcționarul furios scotoci printre scrisorile din cutia cu litera T și scoase un plic lung.
— S-ar putea să vă vizitez la spital — spuse el răutăcios.
Adam îi zâmbi, își luă scrisoarea și ieși afară.
Un om care nu prea primește scrisori nu deschide plicul cu ușurință. Îl cântărește în mână, citește numele expeditorului și adresa, se uită la scris și cercetează timbrul și data. Adam ieșise din clădirea poștei și trecu drumul spre Ford-ul său, fără să fi apucat să facă toate aceste lucruri. În colțul din stânga al plicului era tipărit: „Bellows și Harvey, notari autorizați”, iar adresa lor era orașul din Connecticut de unde venea Adam.
Spuse cu un aer încântat:
— Îi cunosc pe Bellows și Harvey, îi cunosc bine. Mă întreb ce-or fi vrând?
Se uită mai îndeaproape la plic.
— Mă mir de unde-mi știu adresa?
Întoarse scrisoarea și se uită pe dos. Lee îl urmări zâmbind:
— Poate că în scrisoare se află răspunsul la întrebări.
— Cred că da — spuse Adam.
După ce se hotărî să deschidă scrisoarea, scoase briceagul, desfăcu lama cea mare și căută un loc pe unde să-l introducă, dar nu găsi; ținu scrisoarea în lumina soarelui să se asigure că nu taie hârtia dinăuntru, scutură scrisoarea într-o parte a plicului și tăie partea opusă. Suflă în el și scoase scrisoarea cu două degete. O citi foarte încet. Începea astfel:
„Domnului Adam Trask, King City, California
Stimate domn,
În ultimele șase luni am epuizat toate mijloacele de a vă găsi. Am dat anunțuri în ziare în toată țara, fără rezultat. Abia când scrisoarea către fratele dumneavoastră ne-a fost remisă nouă de poșta locală, am fost în stare să stabilim unde vă aflați.”
Adam simțea că erau iritați din pricina lui. Paragraful următor vădea o totală schimbare în ton.
„Avem trista îndatorire de a vă anunța că fratele dumneavoastră, Charles Trask, a decedat. A murit de plămâni, la 12 octombrie, după o boală de două săptămâni, iar trupul său se odihnește în cimitirul Odd Fellows. Nu are încă nicio piatră funerară pe mormânt. Presupunem că veți dori să îndepliniți chiar dumneavoastră această datorie dureroasă.”
Adam trase aer în piept și își ținu răsuflarea cât timp reciti paragraful. Expiră încet, ca să nu sune ca un oftat.
— Fratele meu, Charles, a murit — spuse el.
— Îmi pare rău — spuse Lee.
Cal întrebă:
— E unchiul nostru?
— Era unchiul tău Charles — răspunse Adam.
— Și al meu? — întrebă Aron.
— Și al tău.
— N-am știut că avem un unchi — zise Aron. — Poate putem pune flori pe mormântul lui. Abra ne-ar ajuta. Îi place.
— E departe de aici — tocmai la capătul celălalt al țării.
Aron spuse emoționat:
— Înțeleg! Când o să-i ducem flori mamei, o să-i ducem și unchiului Charles.
Apoi continuă cu oarecare tristețe:
— Mi-ar fi plăcut să știu că am un unchi, înainte de a fi murit.
Simțea că are tot mai multe rude decedate.
— Era drăguț? — întrebă Aron.
— Foarte drăguț — răspunse Adam. — Era singurul meu frate, la fel cum Cal este singurul tău frate.
— Și voi erați gemeni?
— Nu — nu eram gemeni.
— Era bogat? — întrebă Cal.
— Bineînțeles că nu. De unde ți-a venit ideea asta? — întrebă Aron.
— Dacă ar fi fost bogat, l-am fi moștenit noi, nu-i așa?
Adam zise sever:
— Când e vorba de moarte, nu e frumos să discuți despre bani. Suntem triști pentru că a murit.
— De ce să fiu trist? — zise Cal. — Nici măcar nu l-am văzut vreodată.
Lee își puse mâna la gură ca să-și ascundă zâmbetul. Adam se uită din nou la scrisoare și din nou observă o schimbare de ton în paragraful următor:
„Ca împuterniciți ai defunctului, avem plăcuta datorie de a vă aduce la cunoștință că fratele dumneavoastră, prin muncă și înțelepciune, a strâns o avere considerabilă, constând din terenuri, plasamente și bani lichizi, care depășește o sută de mii de dolari.
Testamentul lui, care a fost conceput și semnat în biroul nostru, se află în posesia noastră și vi-l putem trimite la cerere. Potrivit prevederilor lui, toți banii, proprietățile și plasamentele urmează să fie împărțite în mod egal între dumneavoastră și soția dumneavoastră. În cazul în care soția dumneavoastră a decedat, toată averea vă revine dumneavoastră. Testamentul prevede de asemeni că, dacă dumneavoastră ați decedat, toată averea revine soției. După scrisoarea dumneavoastră, înțelegem că sunteți în viață și dorim să vă transmitem felicitările noastre. Ai dumneavoastră devotați servitori, Bellows și Harvey, semnat George B. Harvey.”
În josul paginii, era mâzgălit:
„Dragă Adam. Nu-i uita pe servitorii tăi acum când ești bogat. Charles n-a cheltuit niciodată un bănuț. Ținea dolarul atât de strâns, încât și vulturul de pe el țipa de durere. Sper că tu și soția ta veți ști să profitați de pe urma banilor. Există pe acolo vreo posibilitate de lucru pentru un avocat bun? Mă refer la mine însumi. Al tău prieten vechi, Geo Harvey.”
Adam privi peste marginea scrisorii la băieți și la Lee. Toți trei îl așteptau să continue. El ținea gura strânsă ca o linie. Împături scrisoarea, o puse în plic și băgă cu grijă plicul în buzunarul interior.
— Ceva complicații? — întrebă Lee.
— Nu.
— Mi s-a părut că arătați îngrijorat.
— Nu sunt. Sunt trist din cauza morții fratelui meu.
Adam încerca să-și ordoneze gândurile după cele citite în scrisoare, dar știrea primită i se învârtea neastâmpărată prin minte ca o găină ce-și caută locul în cuibar. Simțea nevoia să fie singur, ca să înțeleagă mai bine despre ce-i vorba.
Se urcă în mașină și se uită în gol la tabloul de bord. Nu-și putea aminti deloc cum să procedeze.
— Aveți nevoie de ajutor? — întrebă Lee.
— Curios! — făcu Adam. — Nu-mi amintesc cum să-i dau drumul.
Lee și băieții începură încet:
— Avansul în sus — benzina în jos, muți la Bat.
— A, da. Sigur, așa e.
Și în timp ce albina zgomotoasă bâzâia în bobină, Adam învârti manivela și alergă să tragă avansul și să răsucească butonul Mag.
Înaintau încet pe drumeagul desfundat, spre casă, pe sub sălcii, când Lee zise:
— Am uitat să luăm carne.
— Zău? Se pare că da. Nu putem mânca altceva?
— Ce-ați spune de slănină cu ouă?
— E-n regulă. E bun.
— O să doriți să ducem mâine răspunsul la poștă. Cu prilejul ăsta putem cumpăra și carne — zise Lee.
— Da, așa-i — răspunse Adam.
În timp ce se pregătea masa, Adam stătea privind în gol. Știa că va avea nevoie de ajutorul lui Lee, chiar dacă n-ar fi fost decât ajutorul unui ascultător, ca să-l facă să-și limpezească gândurile.
Cal îl duse afară pe frate-său și-l conduse spre remiza unde stătea Ford-ul cel înalt. Deschise ușa și se așeză la volan.
— Hai, urcă-te! — spuse el.
Aron protestă:
— Tata ne-a spus să nu ne suim în ea.
— N-o să știe! Hai, urcă!
Aron se urcă timid și se lăsă pe spătarul scaunului. Cal răsuci volanul într-o parte și în alta. Tuu, tuu, făcu el și apoi spuse:
— Știi ce cred? Cred că unchiul Charles a fost bogat.
— Ba n-a fost.
— Pun pariu pe ce vrei că era.
— Crezi că tata a spus o minciună?
— Nu zic asta. Pun pariu că a fost bogat.
Tăcură un timp. Cal lua cu viteză niște curbe imaginare. Zise:
— Pun rămășag că pot să aflu.
— Ce vrei să spui?
— Pe ce vrei să pui pariu?
— N-am pe ce.
— Dar fluierul tău din os de cerb? Pun bila asta pe fluierul ăla de os că ne trimite la culcare imediat după masa de seară. Facem pariul?
— Da — făcu Aron vag. — Nu înțeleg de ce.
Cal spuse:
— Tata o să discute cu Lee, iar eu o să ascult.
— N-ai să îndrăznești.
— Asta s-o crezi tu.
— Dar dacă te spun?
Ochii lui Cal se făcură reci, chipul i se întunecă. Se aplecă atât de mult peste Aron, încât vocea i se transformă în șoaptă.
— N-ai să mă spui. Pentru că altfel am să spun cine i-a furat cuțitașul.
— Nu i-a furat nimeni cuțitașul. Îl are. A desfăcut scrisoarea cu el.
Cal zâmbi cu răceală:
— Dar mâine? — spuse el.
Și Aron înțelese ce vrea să spună și își dădu seama că nu poate vorbi. N-avea încotro. Cal era în siguranță.
Cal observă confuzia și neputința de pe chipul lui Aron și își simți tăria, iar asta îl bucură. Era mai iute la minte și mai șmecher decât fratele lui. Începea să creadă că tot așa stau lucrurile și în comparație cu tatăl său. Cu Lee, asemenea trucuri nu-i mergeau, pentru că mintea ascuțită a acestuia i-o lua înainte fără eforturi, și îl aștepta înțelegător, iar în cele din urmă îi atrăgea liniștit atenția:
— Nu face asta.
Cal îl respecta pe Lee și se temea puțin de el.
Dar Aron, cel de aici, care-l privea neputincios, era un boț de argilă moale în mâinile lui. Cal simți brusc o dragoste adâncă pentru fratele său și nevoia de a-l apăra în slăbiciunea lui. Îl luă cu brațul pe după umeri.
Aron nu clipi și nu răspunse. Se dădu puțin înapoi, ca să vadă fața lui Cal.
— Ce mă privești așa? Îmi cresc coarne pe cap? — întrebă Cal.
— Nu știu ce urmărești când faci asta — răspunse Aron.
— Ce vrei să zici? Ce să fac?
— Toate șmecheriile astea murdare.
— Cum adică murdare?
— Păi, cu iepurele, și discuția asta din mașină. Și lui Abra i-ai spus ceva. Nu știu ce, dar tu ai făcut-o să arunce cutia.
— Ei! — făcu Cal. — Tare ai vrea să știi!
Dar nu se simțea în largul său.
Aron zise încet:
— Nu asta aș vrea să știu. Mai degrabă aș vrea să știu de ce o faci. Totdeauna urmărești ceva. Mă întreb doar de ce o faci. Mă întreb la ce-ți servește.
Pe Cal îl fulgeră o durere în inimă. Toate planurile lui i se părură deodată meschine și josnice. Își dădea seama că fratele lui îl descoperise. Și simți nevoia ca Aron să-l iubească. Se simțea singur și flămând și nu știa ce să facă.
Aron deschise portiera Ford-ului, se dădu jos și ieși afară din remiză. Câteva momente Cal mai răsuci volanul și încercă să-și închipuie că gonește pe șosea. Dar nu mai avea rost și curând îl urmă pe Aron înapoi în casă.
2
După ce terminară cina și Lee spălă vasele, Adam spuse:
— Voi, băieți, cred că ar fi mai bine să vă duceți la culcare. A fost o zi grea.
Aron îi aruncă o privire lui Cal și scoase încetișor din buzunar fluierul de os.
— Nu-l vreau — zise Cal.
— Acum e al tău.
— Nu-l vreau. Nu am nevoie de el.
Aron puse fluierul pe masă.
— Îl las aici. Poți să-l iei când vrei.
Adam se amestecă și el:
— Ia spuneți, ce-i discuția asta? V-am zis să vă duceți la culcare, băieți.
Cal își luă mutra de „băiețel cuminte”.
— De ce? — întrebă el. — E prea devreme să ne culcăm.
— Nu v-am spus chiar tot adevărul — răspunse Adam. — De fapt, vreau să stau de vorbă între patru ochi cu Lee. S-a întunecat și nu puteți ieși afară, așa că vreau să vă duceți la culcare — sau cel puțin să vă duceți în camera voastră. Ați înțeles?
Amândoi băieții răspunseră:
— Da, tată — și îl urmară pe Lee prin hol, spre camera lor, în aripa din spate a casei. Se întoarseră în cămășile lor de noapte, să-i spună noapte bună tatălui lor.
Lee se înapoie în salon și închise ușa dinspre hol. Luă fluierul de os, îl analiză și îl puse jos.
— Mă întreb ce s-o fi întâmplat — spuse el.
— Despre ce-i vorba, Lee?
— Bănuiesc că au pus un pariu înainte de masă și imediat după masă, Aron a pierdut și a plătit. Despre ce anume discutăm?
— Tot ce-mi amintesc e că i-am trimis la culcare.
— În fine, poate că o să aflăm mai târziu — zise Lee.
— Mi se pare că dai prea multă atenție problemelor copiilor. Probabil că era ceva fără însemnătate.
— Ba da, înseamnă ceva. Domnule Trask, nu credeți oare că la o anumită vârstă gândurile oamenilor devin deodată importante? Aveți acum simțuri mai ascuțite sau gânduri mai clare decât la zece ani? Nu-i așa că vedeți la fel de bine, auziți la fel de bine, aveți gustul la fel de viu?
— Poate că ai dreptate — răspunse Adam.
— Mie mi se pare că e una din cele mai mari greșeli să crezi că timpul ar da omului ceva mai mult decât bătrânețe și tristețe — spuse Lee.
— Și amintiri.
— Da, amintiri. Fără ele, timpul ar fi dezarmat împotriva noastră. Despre ce voiați să-mi vorbiți?
Adam scoase scrisoarea din buzunar și o puse pe masă.
— Vreau să citești asta, să citești atent și, pe urmă, vreau să discutăm despre ea.
Lee își scoase și-și puse ochelarii. Desfăcu scrisoarea sub lampă și o citi.
— Ei, ce zici? — întrebă Adam.
— Un avocat ar avea destul de lucru aici.
— Ce vrei să spui? A, înțeleg. Nu-i așa că glumești?
— Nu. Nu glumesc deloc. În maniera mea orientală, tainică, dar curtenitoare, vă dădeam a înțelege că aș prefera să vă cunosc părerea înainte de a v-o împărtăși pe a mea.
— Îmi spui lucrurile pe șleau?
— Da — răspunse Lee. — Am să las deoparte maniera orientală. Îmbătrânesc și devin arțăgos. Încep să devin nerăbdător. N-ați auzit oare că toți servitorii chinezi, când îmbătrânesc, rămân credincioși, dar devin meschini?
— Nu vreau să-ți rănesc sentimentele.
— Nu sunt rănite. Vreți să discutați despre scrisoarea asta. În acest caz, spuneți ce credeți și din cuvintele dumneavoastră o să-mi dau seama dacă pot să vă ofer o părere cinstită sau dacă e mai bine să o susțin pe a dumneavoastră proprie.
— Nu înțeleg nimic — zise Adam descumpănit.
— Bine, dar vă cunoașteți fratele. Dacă dumneavoastră nu înțelegeți, cum să înțeleg eu, care nu l-am văzut niciodată?
Adam se ridică și deschise ușa de la hol, dar nu văzu umbra care se strecura în dosul ei. Se duse în camera lui, se întoarse și puse pe masă, în fața lui Lee, o fotografie cafenie decolorată.
— Asta-i fratele meu, Charles — zise el și se întoarse să închidă ușa de la hol.
Lee studie fotografia la lumina lămpii, mișcând-o într-o parte și în alta, ca să evite reflexele luminii.
— E veche. Dinainte de a pleca în armată — spuse Adam.
— E greu de distins. Dar, după expresie, n-aș putea spune că fratele dumneavoastră avea prea mult umor.
Lee se aplecă aproape de fotografie.
— N-avea deloc. Nu râdea niciodată.
— Ei, nu de asta era vorba. Când am citit prevederile testamentului fratelui dumneavoastră, mi-am zis că ar fi putut fi un om cu un simț al umorului cam brutal. Vă iubea?
— Nu știu — răspunse Adam. — Uneori aveam impresia că mă iubea. Odată a încercat să mă omoare.
— Da, se vede pe chipul lui — atât dragoste, cât și dorința de a ucide. Și acestea împreună l-au făcut un om nefericit, iar un om nefericit e un om cuprins de teamă, care se ascunde într-o fortăreață de bani. A cunoscut-o pe soția dumneavoastră?
— Da.
— A iubit-o?
— A urât-o.
Lee oftă.
— N-are importanță. Nu asta-i problema dumneavoastră, nu-i așa?
— Nu. Nu-i asta.
— Ați vrea să scoateți la lumină problema care vă frământă și s-o analizați?
— Chiar asta și vreau.
— Atunci dați-i drumul.
— Nu sunt în stare să văd limpede lucrurile.
— Ați vrea să pun eu cărțile pe masă? Uneori cel care nu e în cauză e în stare s-o facă.
— Da, asta voiam.
— Bine.
Deodată Lee mormăi ceva și pe față îi apăru o expresie de uimire. Își apucă bărbia rotundă în mâna mică, fină.
— Trâmbițe sfinte! — exclamă el. — Nu m-am gândit la asta!
Adam se foi neliniștit.
— Ei, spune odată. Dă-i drumul. Mă faci să stau ca pe jăratic.
Lee scoase din buzunar o pipă lungă, subțire, de abanos, terminată cu o mică cupă de alamă. Umplu pipa cu tutun fin tăiat ca firul de păr, apoi o aprinse, trase patru fumuri adânci și o lăsă să se stingă.
— E opium? — întrebă Adam.
— Nu — răspunse Lee. — Este un soi de tutun chinezesc foarte ieftin și are un gust neplăcut.
— Atunci de ce îl fumezi?
— Nu știu. Cred că-mi amintește de ceva — ceva ce aduce a claritate. Nu prea complicat.
Lee închise ochii pe jumătate.
— Să încerc să vă ghicesc gândurile și să le pun în lumină. Femeia mai este încă soția dumneavoastră și este încă în viață. Conform testamentului, ea moștenește ceva mai mult de cincizeci de mii de dolari. Asta e o grămadă de bani. Cu ei se poate face mult bine sau mult rău. Dacă fratele dumneavoastră ar fi știut unde se află și ce face, ar mai fi dorit oare ca ea să moștenească acești bani? Tribunalele încearcă întotdeauna să se conformeze dorințelor testatorului.
— Fratele meu n-ar fi vrut asta — zise Adam. Și apoi își aminti de fetele de la etajul tavernei și vizitele periculoase ale lui Charles.
— Poate că va trebui să reflectați în locul fratelui dumneavoastră — spuse Lee. — Ceea ce face soția dumneavoastră, nu e nici bine, nici rău. Sfinții pot să apară pe oriunde. Poate cu banii ăștia ar face niște fapte bune. Nu există ceva care să te împingă mai mult la filantropie decât o conștiință încărcată.
Adam se cutremură.
— Mi-a spus ce ar face dacă ar avea bani. Era mai aproape de crimă decât de milostenie.
— Credeți așadar că n-ar trebui să primească banii?
— A spus că ar distruge mulți bărbați cu reputație bună din Salinas. Și e în stare s-o facă.
— Înțeleg — spuse Lee. — Mă bucur că pot să privesc lucrurile în mod obiectiv. Presupun că reputația ălora trebuie să aibă niște locuri sensibile. Așadar, din punct de vedere moral, ați fi împotrivă să-i dați ei banii?
— Da.
— Atunci gândiți-vă la următorul lucru. Ea n-are nume, n-are un trecut. O femeie ușoară răsare ca din pământ. Nu prea ar putea pretinde banii, chiar dacă ar ști de existența lor, fără ajutorul dumneavoastră.
— Cred că așa stau lucrurile. Da, s-ar putea să nu fie în stare să-i pretindă, fără ajutorul meu.
Lee luă din nou pipa, scoase cenușa cu un ac de alamă și o umplu iar. În timp ce trăgea încet cele patru fumuri, pleoapele lui grele se ridicară și-l privi pe Adam.
— E o problemă morală foarte delicată — spuse el. — Cu permisiunea dumneavoastră, am s-o pun în discuția onorabilelor mele rude — bineînțeles fără să folosesc nume. Ei o vor purica așa cum face un băiat cu un câine. Sunt sigur că vor obține unele rezultate interesante.
Puse pipa pe masă.
— Dar dumneavoastră n-aveți de ales, nu-i așa?
— Ce vrei să spui cu asta? — întrebă Adam.
— Aveți de ales? Vă cunoașteți oare mai puțin decât vă cunosc eu?
— Nu știu ce să fac — zise Adam. — Trebuie să mă gândesc mult.
Lee spuse mânios:
— Cred că mi-am pierdut vremea de pomană. Vă mințiți singur sau mă mințiți numai pe mine?
— Nu-mi vorbi așa! — zise Adam.
— De ce nu? Nu mi-a plăcut niciodată nesinceritatea. Drumul dumneavoastră este trasat. Ceea ce veți face este scris — este scris în fiecare răsuflare de-a dumneavoastră de când v-ați născut. Am să vă vorbesc cum îmi place. Sunt capricios. Simt că mă furnică sub piele. Mă gândesc cu plăcere la mirosul greu al cărților vechi și la aroma dulce a gândirii limpezi. Pus în fața a două morale, vă veți urma educația. Ceea ce numiți gândire nu va schimba nimic. Faptul că soția dumneavoastră e târfă la Salinas nu va schimba o iotă.
Adam se ridică în picioare. Mânia i se citea pe față.
— Ești obraznic acum fiindcă te-ai hotărât să pleci — strigă el. — Îți spun că nu m-am decis ce să fac în legătură cu banii.
Lee oftă adânc. Își ridică trupul mic, sprijinindu-se cu palmele pe genunchi. Se îndreptă obosit spre ușa din față și o deschise. Se întoarse și îi zâmbi lui Adam.
— Puritan! — spuse el blând și ieși, închizând ușa în urma lui.
3
Cal se furișă încet prin holul întunecos și ajunse în camera în care dormea și fratele său. Văzu conturul capului fratelui său pe pernă, în patul dublu, dar nu putea să-și dea seama dacă Aron doarme. Se furișă foarte încet în partea lui, se întoarse ușor, își puse mâinile sub cap și se uită la miliardele de punctișoare care formează întunericul. Perdeaua se umfla încetișor, apoi vântul de noapte se opri și perdeaua veche rămase atârnând liniștită la fereastră.
Îl cuprinse o melancolie moale. Își dorea din toată inima ca Aron să nu-l fi părăsit plecând din remiză. Își dorea din toată inima să nu fi stat chircit să asculte la ușa din hol. Își mișca buzele în întuneric, articulând cuvintele în minte, fără glas, și totuși le putea auzi.
„Dumnezeule — zise — fă să fiu ca Aron. Nu mă face rău. Eu nu vreau să fiu. Dacă o să faci ca toată lumea să mă iubească, atunci am să-ți dau orice lucru de pe lume, iar dacă nu-l am, ei bine, o să mă duc să-l caut. Nu vreau să fiu rău. Nu vreau să fiu singuratic. În numele lui Isus, amin!”
Pe obraji îi curgeau încet lacrimi calde. Avea mușchii încordați și se lupta să nu plângă cu zgomot, sau să se smiorcăie.
Aron șopti de pe perna lui în întuneric:
— Ți-e frig. Ai răcit.
Întinse mâna spre brațul lui Cal și-i simți pielea ca de găină. Întrebă încet:
— A avut avere, unchiul Charles?
— Nu — răspunse Cal.
— Ai stat destul de mult acolo. Despre ce a vrut să discute tata?
Cal stătea liniștit, încercând să-și controleze respirația.
— Nu vrei să-mi spui? — întrebă Aron. — N-ai decât, nu-mi pasă dacă nu-mi spui.
— Ba o să-ți spun — șopti Cal. Se întoarse pe o parte, cu spatele la fratele său.
— Tata o să-i trimită mamei o coroană. O coroană a naibii de mare de garoafe.
Aron se ridică în capul oaselor și spuse emoționat:
— Nu zău? Cum o să facă să ajungă acolo?
— Cu trenul. Nu vorbi așa tare.
Aron coborî din nou vocea, vorbind în șoaptă.
— Dar cum o să se păstreze proaspătă?
— Cu gheață — zise Cal. — O vor împacheta în gheață, de jur-împrejur.
Aron întrebă:
— Nu-i așa că va fi nevoie de o grămadă de gheață?
— A dracului de multă gheață — răspunse Cal. — Și acum, dormi.
Aron tăcu, apoi spuse:
— Sper că o să ajungă acolo proaspătă și frumoasă.
— Da — spuse Cal.
Iar în gând strigă:
„Nu mă lăsa să fiu rău.”